Crima si pedeapsa

Doua lucruri sunt cele mai grele in viata:

sa ai incredere si sa ierti.

As putea sa-mi inchipui ca pe scaunul asta sta Printesa si glumim pe seama protocolului ce trebuie sa-l avem la masa. Ca mama ei ne cearta ca nu putem fi seriosi la o asa cina pregatita de sarbatori. Ca vin sau nu vin rude la masa, ca ne sunam prietenii si cunostintele, ca cei mai apropiati trec la un pahar de vin. Si sa ne vada. Ca intotdeauna.

Imi aduc aminte sau imi imaginez toate astea. Ma uit la scaunul gol din stanga mea si m-apuca un dor ce imi sfarteca inima. Si plang, oh cat, si plang...

Se poate numi oricum: depresie, suferinta, boala psihica... Prea putin ma intereseaza sa indentific, eu stiu ca doare. Doare al naibii de tare. Uneori nu mai am puterea nici sa ajung in pat, ma intind pe jos si imi descarc sufletul.

Am obosit, nu mai vreau.

....................................................................................

Succesul si banii l-au schimbat. A capatat o atitudine de superioritate, ceilalti sunt nimicuri pe langa el. Nu mai realizeaza ca jigneste prieteni, rude, angajati, chiar si pe mine. Nu in mod direct si grosolan, ci subtil, dar evident zeflemitor, folosindu-se de inteligenta nativa. M-am luptat atat de mult ca cei dragi mie sa-l accepte si sa-l iubeasca, ca este un om deosebit. Si era, dar s-a schimbat.

Si el ce face acum? Dupa ani de zile cand ai mei l-au iubit neconditionat doar pentru ca il iubesc eu, dupa ce am luptat atat, el da cu piciorul si strica tot cu incapatanarea lui. Nu este important cine are dreptate, cand iubesti pe cineva ierti tot, orice ar fi. Nu i-am cerut mult, doar sa-i iubeasca si sa-i respecte, pentru ca sunt parintii mei, e fratele meu. Fiecare suparare care o provoaca alor mei ma doare de zece ori mai mult pe mine. M-a facut sa sufar cum altfel nu putea mai mult.

Nu-si da seama ca depinde de mine, mai ales acum ca a renuntat la meseria lui? Pana si asta a facut-o fara sa fiu de acord, fara sa-mi asculte parerea, a facut-o de capul lui cum o face intotdeauna. Afacerile, totul, sunt pe numele meu. Daca maine divortez de el nu mai are nimic. Am facut atatea pentru el, am incercat sa-l impac cu parintii lui care parca au trait in padure, departe de civilizatie. Uneori il inteleg ca nu mai vrea sa aibe legatura cu ei, dar sunt parintii lui. De unde sa cunoasca notiunea de dragoste de parinti, daca el nu a simtit, nu a exersat? Nu, baietica, eu nu am trait singura pe lume ca tine, parintii mei au avut grija de mine, si ma iubesc, nu am sa renunt pentru nimic in lume la ei. Nici macar pentru tine.

O sa regreti amarnic.

(fragmente din "Vizionarul", care vreodata il voi termina)