186 pagini de durere

"In genunchi ma intorc la viata" - by weekender

(fragment)

Ganduri, zeci de ganduri...

Regrete. Dezamagiri. Doruri. Deznadejdi. Suferinte. Amaraciune... Teama...

Toate adunate si amestecate, toate sentimentele frante in mine, m-au golit si m-au pustiit pe dinauntru, vreau sa jelesc si nu mai am suflu, m-au sleit de putere si m-au ametit, toata lumea se invarte haotic in jurul meu, as vrea sa cer socoteala si nu am cui, as vrea sa-i pun stop si nu stiu cum, as vrea sa mai simt cum se descarca sufletul ca la inceput cand plangeam, nu am glas sa strig, imi vine sa blestem, sa fi avut puterea sa urasc, stau gol in calea frigului, in fata deznadejdii mele, atat de greu e sa suferi, speri sa existe cateva secunde cand uiti, dar si in somn, visezi acelasi lucru, nu mai stii cand e in vis sau realitate, nu mai stii daca ai plans in somn sau lacrimile s-au uscat pe obraji cand rulezi catatonic imagini din trecut, in speranta ca vei putea crede, ca o secunda vei uita ca a fost si nu mai este, o secunda de liniste vreau, o secunda de liniste si pot merge mai departe, e dovada ca poate fi altfel, ma apasa atat de tare, totul aduce aminte, cand gandesc, cand citesc, cand ascult, cand vorbesc, si vorbesc atat de rar acum, nu pentru ca ma abtin ci pentru ca ma feresc sa am cu cine, nu rezist, prezenta lor, prezenta lumii, totul aduce aminte, sunt gol in fata frigului, si totul apasa atat de tare, mi-e teama sa inchid pleoapele pentru ca se face liniste, si in liniste doare mai tare, este numai ea, durerea, suferinta, cum s-o numi, si sunt singur, atat de singur, nu merita nimeni sa-l molipsesc, ma doare, ce pot face ei, ajunge ca mi-e rau mie, atat de rau, mi-e gura uscata si iasca, nici saracia, nici foamea, nici setea, nu se simt, sunt doar lacrimi, obisnuite acum, fara binecuvantarea lor obisnuita, doar lacrimi, nu reusesc sa-mi mai scuture povara, sa mi-o aseze, stau gol in calea frigului, o greutate ma apasa pe piept, in stomac, nu ma ridic, nu are rost, nu ies, nu merg, nu mai stiu sa merg, ma tarai fara sa ating pamantul, vad un om in cale si imi vine sa fug, sa nu vada oboseala mea, tristetea mea, candva am fost ca el, mergeam si eu pe strada, acum ma tarai, mi-e atat de dor de mine, de fata mea, de viata mea, de zambet, de zambetul ei, de liniste, mi-e dor de liniste, zbuciumul ma oboseste, nu mai am suflet, sufletul se zbate in om, il face viu, eu sunt mort, mai mult decat un mort, sunt pustiu, sunt plin de anti-suflet, precum anti-materia, doare, nu e bine, e rau, e foarte rau, si obositor, am obosit, smulge din mine ceva, nu stiu ce, dar imi ia si tot imi ia, chiar daca mi-a luat, imi ia in continuare,ma gandesc unde e copilul meu, stiu unde este, dar nu e cu mine, si tie iti ia, fetita mea, stiu, iti ia si tie, de-asta mi-e rau, de-asta nu pot sa opresc tot, ar fi usor, mi-ar aduce liniste, dar nu vreau sa-ti ia si tie, cum ia din mine, cum durerea ia din mine, si regretele iau din mine, si dezamagirea ia din mine, nu mai pot, stau gol in calea frigului, stau si astept, nici eu nu stiu ce astept, sufar pentru ea, si pentru mine, dar nu mai pot... nu mai pot... sunt anti-suflet... nici nu pot sa pier, sa ma sting, nu pot sa mor, s-ar face gaura in univers, in universul copilului meu, asa ca stau gol in calea frigului, frigului nu-i pasa de mine, dar ia din mine, durerea ia din mine, suferinta ia din mine... si nu ma mai termin... golul din mine e tot mai gol, e tot mai mare, e tot mai hau, e anti-suflet, pustiu, ma striveste din interior... vreau sa plang normal, dupa ce plangi si jelesti ar trebui sa te descarci putin... vreau sa plang normal.

Atat.