Povestea mamei de printesa

Din ciclul "Scrisori catre fetita mea" (pentru cand va fi mare)

Am cunoscut-o pe Mihaela cand avea 17 ani. Eu sunt cu 6 ani mai mare.

Imi placea sa-mi traiesc tineretea, eram independent, cu succes si sete de aventura. Era momentul cand nu-mi doream o relatie stabila, imi placea si stiam sa ma distrez. Dar ea, mama ta, a fost atat de frumoasa incat dintr-o data nimic nu a mai contat. Am vazut-o, si pe loc m-am indragostit.

Am rezistat o perioada, eram constient ca nu-mi trebuie o relatie cu cineva inca necopt, eu cautam sa capat experienta de viata, dar fata pe care o vazusem prezentand un spectacol , imaginea ei, zambetul ei, nu ma lasau sa dorm. Ieseam in oras cu baietii, ne intalneam cu fete, dar devenisem absent, in fiecare vedeam deosebirile. Nu era prima oara cand ma indragosteam la prima vedere, experienta ma invatase ca prima impresie poate fi inselatoare, cateodata am o stare de spirit in cautare de dragoste incat ochii vad doar ce vor ei sa vada. Asa ca am dat uitarii, m-am fortat s-o uit, nu era de mine, era prea mica. Doar ce terminasem o relatie ce a tinut doi ani, tot cu o fata cunoscuta ce abia implinea majoratul, dar eram si eu mai mic, eram aproape de-o seama, iar ea cu mai multa experienta de viata ca mine. Nu, nu-mi trebuia acum sa ma apuc sa cresc scolarite. M-am fortat sa nu ma mai gandesc la ea.

Aprope ca o uitasem, cursul vietii urma sa ia alta directie. Nici nu cred ca m-a placut din prima, asa cum am fost eu fermecat la prima vedere. In ziua cand am vazut-o s-a oprit langa noi, mai mult pentru a intra in conversatie cu un prieten ce avea o legenda de cuceritor. Eu eram necunoscut. Castigam mai bine decat cei de seama mea, pot spune ca am fost un favorizat la norocului, in perioada tineretii mele faceam cate o mica avere in fiecare zi. Nu o aratam, nu-mi cumparam bunuri care sa arate aceasta bunastare, in afara de faptul ca fosta mea prietena ma invatase sa ma imbrac mai cu gust decat o faceam inainte. Aveam alt anturaj, ma distam in alte locuri decat ceilalti, eram deci un necunoscut. Se auzise de mine in oras, in special ca ea a fost colega de clasa cu sora mea in scoala generala, auzise de mine, conduceam o sala de arte martiale, Tae Kwon Do, si era o moda in oras sa faci cursuri cu profesorul cel tanar si dragut. De la sora mea, de la celelalte colege, auzise de mine.

Sa locuiesti pe litoral iti da un mod de viata aparte. Cu marea, cu turistii, cu multimea de cluburi si discoteci, traiai o vacanta gratuita ce tinea cat vara de lunga. In concediu lumea este mai destinsa, dornica de distractie, aveam de unde alege si agata fete, intr-o singura vara cunosteai destul de multe incat sa-ti imprime o anumita abilitate in a conversa cu ele si a le cuceri. Apoi vine toamna cand iti tragi sufletul, urmand iarna care devine odihnitoare, cu iesiri in societatea orasului unde toata lumea cunoaste pe toata lumea. Nu faceam exceptie, ii cunosteam aproape pe toti, stiam care din ele erau inabordabile, sau care erau usor de cucerit, dar Mihaela era o necunoscuta, parintii ei o tineau „din scurt”, nu prea era vazuta prin oras. Din cate ma interesasem despre ea, am aflat ca fratele ei era de-o seama cu mine, a fost coleg de scoala in alta clasa, nici macar nu stiam ca are o sora. Liceul l-a facut in alt oras, asa ca nici nu-l cunosteam prea bine. Tatal ei este un om important in armata, mare comandant de osti, deja eram intimidat. Mi s-a spus ca invata bine, ca era prima din scoala ei, dar acum, spre sfarsitul liceului o lasase mai usor cu invatatura. Totusi istoricul de eleva buna o ajuta, inca mai era in top.

Iarna este amorteala in oras, nu se intampla nimic, decat se infiripa idilele locale. Unele rezista verii, altele nu. Venirea evenimentului „1 Mai” le ia mintile tuturor, psihologic reprezinta inceperea sezonului estival, distractie pentru tineri, bani mai multi pentru familisti. Orasul se umple de animatie si apare o destindere pe fetele locuitorilor ei. Eu spuneam ca involuntar oamenii exerseaza „chipul pentru turisti”.

De 1 mai statiunile se umpleau de turisti, numai tineri, dornici de nebunii si distractie. Eram la Neptun, in cea mai faimoasa discoteca de acolo din acele vremuri, fiind un cunoscut al locului. Uitasem de Mihaela, nu mai exista de ceva vreme, dar deodata m-a cuprins gandul catre ea, ma intrebam cum s-a distrat in ziua aceea, daca iese undeva in seara aceasta. Stand la masa in discoteca, priveam plictisit printr-o fereastra la lumea adunata la intrare, intrucat nu mai erau locuri. Si deodata o vad, cu doua prietene. M-am dus vartej afara si am aranjat sa intre, chiar daca mi-au sarit vreo suta de cunoscuti in cap. Nu i-am vazut, nu i-am auzit, eram uimit de ce mi se intampla de cativa ani. Doar imi doream ceva, si se intampla.

„Trebuie sa vina si fratele meu, altfel nu ma lasau ai mei sa ies.” – imi spuse ea. Am asigurat-o ca nu vor fi probleme, dar in mintea mea imi propusesem sa-l las afara pana o lamuresc cu ea.

E frumoasa cu adevarat. Am studiat-o pret de cateva secunde si m-am hotarat, da-le incolo de „pisici”, de petreceri, ea va fi iubita mea. Ma deranja ca aflasem ca prietenele ei au introdus-o intr-un anturaj al golanilor din oras, si ca unul dintre ei se tinea dupa ea. Stiam din experienta ca fetele tinute din scurt fac cele mai mari greseli. Mai ales ca unele le-au facut cu mine. Se indragostesc de cine nu trebuie, de baieti care le vor face sa sufere. Eu am s-o respect, nici nu am sa ma ating de ea, o sa am grija sa aleaga un drum frumos in viata, o sa-i transmit din experienta mea, sa nu fie nevoita sa invete prin propriile dezamagiri si greseli. O s-o iubesc.

.........................................................

Aveam o problema. Parintii ei nu erau de acord, nu trebuiau sa stie ca fata lor are un prieten. Ea trebuia sa invete pentru facultate. Indiferent de cat de frumos eram, de cat destept as fi putut fi, ce pozitie sociala aveam, era de neconceput ca fata lor sa aibe un iubit tatar. Ei au trait aproape de comunitatea de turci si tatari, stiau de problemele ce pot apare intr-o casnicie mixta in religii. Deja era un gand prea departe, nici macar noi nu ne gandeam la asta, convinsi ca nu vom ajunge acolo. Eram doar doi tineri ce au devenit prieteni-iubiti, iar parintii fetei nu agreeau ideea pentru trebuia sa invete si de obicei o relatie cu un baiat iti alunga contiinciozitatea.

Pentru a slabi supravegherea am decis sa le spuna parintilor ei ca s-a certat cu mine. Ne intalneam pe ascuns in fiecare zi, dimineata sau dupa amiaza. Dimineata astepta sa plece parintii ei la serviciu, apoi venea la mine. Dupa scoala, acelasi lucru, trecea in vizita la mine. Se apuca de invatat cu mine alaturi, ori stam la discutii despre vrute si nevrute. Isi dorea acea intimitate cu mine, mai ales ca toate colegele ei ii povesteau cat de bine este, eu incercam sa trag de timp cat mai mult.

Era pentru mine acel vis frumos ce nu am avut curaj a-l visa. Noaptea imi duceam aceeasi viata ca inainte, dar ziua sufletul meu se curata sub privirea ei. Cred ca stia ce fac eu noaptea, nu-mi putea interzice atata timp cat ea nu putea inlocui aceasta interdictie, dar cand dorinta si iubirea de mine au atins un apogeu, cand am simtit ca sufera si este pregatita, ca nu va regreta vreodata, mi s-a oferit si eu am fost cel mai fericit om de pe pamant, coplesit de dragoste.

Veneam din mizerie, toata educatia mea era cea care am capatat-o autodidact. Neslefuit, cu unele gesturi salbatice, in parte datorita mediului in care lucram, sau paturii sociale din care proveneam. Aveam o incredere de sine ce mi-a fost alimentata cu fiecare compliment ca sunt inteligent. Sau frumos. Simteam ca nu o merit, ca ea este o poveste prea frumoasa pentru mine, si astfel am incercat sa ma despart de ea, acum cand urma sa ia un alt drum. Termina liceul, urma sa plece la facultate la Bucuresti, o iubeam atat de mult incat nu doream sa fiu o ancora care sa-i tina in loc progresul, evolutia ca femeie, intuiam ca va deveni o persoana de calitate si imi era de ajuns sa ma bucur ca la formarea mentala a ei am avut o contributie. Am invatat-o sa domine prin prezenta, castigand admiratia celor cu care intra in contact. Va fi o persoana ce va impresiona, asta e clar. Cu frumusetea, cu inteligenta, cu diplomatia, cu fiecare gest care il face, cu fiecare cuvant rostit.

I-am spus ca nu o mai iubesc, ca trebuie sa ne despartim. Ca de fapt o iubesc mai mult pe cea de dinaintea ei, speculandu-i astfel o temere. Am mintit-o, mi-a secat inima la lacrimile ei, ma zvarcoleam de durere pe interior, dar trebuia facut. Vreo luna m-am afisat cu fosta prin oras, ca sa fie clar. Acesteia i-am povestit, a fost de acord sa ma ajute, sperand ca poate ma va recastiga, dupa despartire.

Iubeam si sufeream. Cu atat mai mult cu cat decizia despartirii a fost a mea.

Dar ea nu s-a lasat. A cautat sa inteleaga, asa cum eu caut sa inteleg de cativa ani, de cand am divortat. Am ajuns acasa intr-o zi si le-am gasit pe amandoua la bucatarie, la o cafea. Cele pe care le-am iubit cel mai mult. Nu mai stiu care dintre ele avea cheie de la mine, cred ca amandoua. Nu stiu ce si-au povestit, dar din acel moment nu am mai vazut-o pe cealalta multi ani, de fapt o data cand m-a ajutat cu bani cand am ajuns in Bucuresti, la un an, si de atunci niciodata.

Si am stat de vorba, despre dragoste, despre toate piedicile impotriva ei. Despre plecarea ei inevitabila, despre diferenta de religie, despre faptul ca ai ei nu ma accepta, despre un viitor nesigur. Cu adevarat cred ca atunci ne-am casatorit, cand am hotarat sa luam lumea in piept, fara griji de viitor daca ne avem unul pe altul. Atunci am decis ca dorim sa ne petrecem restul vietii impreuna. Chiar daca nu am spus-o niciunul. Ne era teama s-o spunem.

M-am mutat cu munca la Bucuresti, renuntand la pozitia pe care o aveam, la beneficiile ei. Nu ne-a fost rusine sa locuim 8 persoane intr-un apartament cu 4 camere, sa vindem cafea in en-gros-uri, facuta la oala si transportata in termos de 2 litri, cu frisca batuta la mixer, toate pentru a ne putea plati chiria. Cand tatal ei venea in vizita la Bucuresti, pe la Minister, intotdeauna pe neanuntate, doar erau urgente, trebuia sa strang la repezeala tot ce amintea de mine si plecam sa ma plimb pe strazi pana noaptea tarziu, cand adormea tatal si intram in casa fara sa stie, sa nu innoptez pe afara. Nici in ziua de azi nu stie ca atunci cand venea in vizita la Bucuresti, eu dormeam cu fata lui alaturi.

Dar a venit momentul cand nu mai puteam locui la gramada, doream un loc al nostru, sa inchiriem un apartament al nostru. Si nu se putea intampla decat daca ne declaram iubirea. Am adunat curaj si l-am socat pe domnul Amiral. Am intrat pur si simplu in casa, cand a venit in vizita, si l-am salutat: „Buna seara, tata.”

Mi-a pus o mie de intrebari, de cand dureaza, din ce traim, ce avem de gand pe viitor, si cea mai importanta dintre toate a lasat-o la urma: „ Bine, sa zicem ca toate-s bune si frumoase, ca va casatoriti si aveti un copil. Cum veti boteza copilul? In orice religie veti boteza copilul, una dintre familii va suferi, parintii tai sau noi. Vor iesi mereu discutii.”

Draga tata-socrule, am vrut sa-i spun, asta e ultima din problemele noastre, cele ce ma intrebi tu pe mine noi le-am gasit raspuns din prima clipa, dragostea iti da aceste raspunsuri. Ma voi boteza ortodox, eu nu sunt religios, si eu nu pot indruma copilul nici macar in religia care m-am nascut, pentru ca nu o cunosc. Ma voi boteza ortodox, imi voi schimba religia, pentru ca doresc sa-mi vad aleasa in rochie de mireasa, si asta nu se poate fara cununie la biserica. Dragostea pentru ea este religia mea, ea este icoana mea. Si mi-as dori ca toata viata sa adorm si sa ma trezesc sarutandu-mi icoana.

Cinci ani au trecut pana ne-am casatorit. Am asteptat atat pentru a dovedi unei lumi ca ne iubim, si este dragoste trainica. Cu fiecare an ne maturizam in relatia noastra, munceam la aceleasi vise. Am avut o nunta deosebita, se vorbea despre ea si peste cativa ani. Nu-si aduceau aminte cu ce au fost serviti la masa sau cum a fost pregatita nunta, isi aduceau aminte de felul in care s-au distrat prietenii nostrii foarte numerosi, de dansurile noastre specifice, de propriile noastre traditii de grup. Un spectacol fara regie, spontan, din buna dispozitie si bucurie pentru prietenii tai. A fost o nunta deosebita, am avut o mireasa frumoasa, si nu o spun pentru ca asa sunt toate miresele, dar ea chiar a fost frumoasa. Si acum, dupa ani, cine priveste fotografiile admira frumusetea ei.

Nu ne-am grabit. Am pregatit venirea copilului, am construit un camin, o siguranta pentru viitor. Ne-a luat 4 ani. Am construit o afacere, eu am avansat in slujba mea. Si asa a aparut printesa mea, Maria Denisa, mai intai in burtica mamei ei, de care ma lipeam cu dragoste seara de seara si-i vorbeam cu dor, sa se obisnuiasca cu vocea mea.

Viitoarele mamici intra intr-un fel de sindrom pre-natal si post-natal. Cand a ramas insarcinata, datorita acestui sindrom, grija de viitor a Mihaelei s-a accentuat, intrebandu-ma in fiecare seara inainte de culcare: „Oare noi ce o sa-i oferim copilului?”. Acceasi grija o aveam si eu, dar la intrebarea ei ma simteam neputincios, era atat de inteligenta ca incurajarile de genul „Lasa, ca o sa fie bine” mai mult o demoralizau, ei ii trebuiau dovezi. Doar dovezile linistesc o femeie panicata. Daca veneam cu o valiza plina cu doua milioane de euro si ii depuneam la banca, atunci poate ca se linistea. Dar pana sa am eu cele doua milioane, incercam sa o linistesc povestindu-i tot feluri de planuri, din ce o sa facem si o sa traim, noi si copilul nostru.

Mi-am dat demisia. Dupa parerea ei era singura certitudine din viitor, siguranta locului meu de muca, salariul de la stat. Inversunat ca vreau sa am ce raspunde pe viitor cand voi fi intrebat ce voi oferi copilului, iar munca mea nu avea sanse sa ma scoata din acel stadiu, mi-am luat mai intai un concediu de doi ani, „de cresterea copilului”. Am decis ca mai intai sa fac o incercare, sa nu-mi dau demisia, sa las o portita pentru a ma intoarce. Ea nu a fost de acord, nascuse deja si am facut-o fara stirea ei, dornic sa-mi ofer o sansa de a creea un camin stabil fetitei noastre. Nu a vorbit cu mine doua luni de suparare. Orice incercare a mea de a o convinge ca e o sansa fara riscuri s-a soldat cu tacere. Era convinsa ca am gresit. Eu aveam nevoie de sustinere. Ea nu stia ca devenisem bolnav de panica, ca eu luam spaga acolo unde munceam, ca ma ajutasem in trecut cu acei bani, si de cand am aflat ca a ramas insarcinata am refuzat sa mai fac parte din jocurile de culise. Cand suna oricine la usa tresaream, cand suna ceasul desteptator saream brusc in picioare, eram spasmofilic si crispat de panica ca au venit sa ma aresteze, cum au facut cu cativa colegi. Eu nu eram manjit, nu eram hapsin sa ma bag in ilegalitati, dar ceea ce primeam ca recunostinta se numeste tot mita, asa cum recompensa catre un medic care ti-a salvat viata se numeste tot spaga.

M-am inversunat si mai tare, am dorit sa demonstrez ca ales bine, am muncit si am fost preocupat de afacere, ca aceasta sa creasca indeajuns incat sa recunoasca, sa fie evident, ca am luat o decizie buna. Dar pana au trecut cei doi ani cate griji mi-am facut, cate spaime am tras, cate planuri mi-am facut. Am fost conectat non-stop la afacere, numai despre asta vorbeam, numai pentru asta respiram. Sa recastig increderea Mihaelei, ca am luat decizia corecta, sa-i asigur linistea ca vom oferi copilului ceea ce merita.

Si am reusit. Dar cu ce sacrificii... Dupa cei doi ani eram la un stadiu mai mult decat acceptabil, dintr-un S.R.L. in pragul falimentului am transformat afacerea intr-o companie cu acoperie nationala de distributie. Creasem brand-uri ce greu mai puteau fi uitate. Ne permiteam sa ducem angajatii la team building in strainatate, intalnirile companiei le tineam pe la Mariott sau Hilton.

Privind inapoi de unde am plecat si la ce am ajuns in cei doi ani, sotia mea nu a avut de ales decat sa recunoasca ca a fost o decizie buna. Dar intre timp cred ca ma schimbasem. Toata aceasta acuza-inversunare, nerostite, eu ranit in orgoliu si retras, muncind si strangand din dinti, pentru a astepta momentul cand fara vina pot ridica privirea asupra ei, ea pe partea cealalta la fel de lovita in orgoliu, cu increderea in mine zdruncinata, deoarece am facut ce am considerat eu si nu am stat la masa negocierii casnice, sa decidem impreuna ce este mai bine. Eu tanjeam dupa incurajari ca ma voi descurca, ea a avut griji ca pot da gres. Dar impreuna cu ea am reusit, a fost cu mine zi si noapte, fiecare secunda, m-a sustinut si m-a indrumat cand i se parea ca aleg o cale gresita.

Am invatat sa schimb scutece, am facut „avioane” cu fetita la fiecare masa, mi-am dedicat timp cu dragoste, uneori rabdator si lovit in orgoliu de parinte deoarece trebuia sa fac intocmai cum doreau socrii, pentru ca ei stiu mai bine ca au crescut doi copii. Nu doream decat sa ma lase sa-l cresc si eu pe al meu.

Te iubeam si te iubim toti, mama ta, „bunii” tai, si ... doamne, oh cat... si eu.

Cum am ajuns sa divortam nu stiu, am suferit atat de mult ca nu mai stiu.

Am hotarat candva sa ma arat mai rar, sa se creeze o stabilitate in viata copilului. Mi-am inchipuit ca Mihaela va iubi pe cineva si il va aduce in viata ta. Ca sa se refaca sentimentul unei familii, neintinata de vreo existenta, chiar si a mea, eu trebuie sa devin vizitator.

Cand am prevazut viitorul, ce urmeaza, mi-am pierdut ratiunea din cauza durerii pricinuita de suferinta.

Ma gandeam uneori, chiar si acum, ca cei ce dau de greu in viata se pot intoarce oricand acasa la parinti. Langa ei nu te mai simti pustiit, gasesti o liniste ce iti da ragaz. Pentru ca eu nu am am parte de asa ceva, doream sa fiu un astfel de parinte. Acela la care fetita mea se poate intoarce oricand i-e greu, pentru acel ragaz.

Scriam cand imi era greu:

„As fi vrut sa ma cunosti cum eram inainte, cand eram cel mai puternic om de pe planeta. Pentru tine as fi fost. Eram martor la fiecare zambet al tau, prezent cu raspunsul la fiecare intrebare, binecuvantand la fiecare imbratisare.”

Acesta este visul ce mi-a fost furat. Acestea este suferinta mea, din cauza careia nu imi mai revin. Pentru care sufar de cate ori vad un copil, pentru care imi vine sa ma prabusesc la pamant ori de cate ori te vad.

Denisa, fetita mea, te iubesc.

Tati