Acest blog este personal, articolele sunt scrise dupa cum imi vine, in functie de starea mea. Fara a fi revizuite, fara a fi corectate gramatical sau ortografic.

marți, 10 aprilie 2012

Florile Adelinei


Printesei mele Denisa-Maria,
cu multa dragoste.
Tati




Aceasta povestire nu se citeste indestulat.


       Daca incalzirea vremii a fost in stare sa topeasca mormanele de zapada, a reusit sa scoata si poporul din casa. Fiind duminica au imbracat haine elegante, femeile si-au aratat picioarele, iesind la promenada cu setea de aer a unui inotator ce a stat mult timp sub apa. Ochii lor spun totul. Ochii avizi de a vedea alti oameni... ba si mai exact, ochii avizi de a vedea in ceilalti oameni daca sunt remarcate. Femeile sunt dependente, au sete de a fi remarcate, de aici si obisnuinta de a se machia, de a se infrumuseta. Ele nu se vad decat in oglinda, expresia ca se fac frumoase pentru sine se refera la increderea pe care o capata atunci cand stiu ca si-au subliniat atractivitatea.
„Unele nici nu realizeaza ca machiate sunt mai urate, pentru ca pur si simplu nu stiu cum sa o faca.” – gandi el. Dar o fac pentru increderea in sine. Daca ar fi fost femeie s-ar fi dus la un make-up artist si ar fi incercat diverse variante pana s-ar fi decis pe cele mai bune. Apoi ar fi invatat ca un elev silitor cum se fac aceste machiaje pe sine.
Cine stie, poate chiar asta fac femeile. Sau doar unele, cele care se machiaza cu succes.
- Domnule, doriti un buchet de flori?
- Pentru cine, domnisoara?! – raspunse iritat, caci era singur la masa. Apoi isi regreta iritarea, in fata lui statea o fetita imbracata toata in rosu. Pantofiori rosii, sireturi rosii, ciorapi rosii, rochita rosie... Un fel de bereta pe cap, si aceasta de culoare rosie. Parul negru curatel si pieptanat frumos era prins in cleme, pe fata afisa un zambet larg si placut. 9-10 ani, presupuse. Spuse automat „domnisoara” ghidat de vocea cristalina.
- Poate asteptati o domnita frumoasa, ori va indragostiti de o trecatoare si ii veti darui florile sa-i cuceriti inima... –zambi fetita.
Zambi la randul lui amuzat mai mult de naivitatea cu care i s-a raspuns, decat de naivitatea ideii. A placut-o. Ar fi cumparat un buchet de trandafiri doar pentru a-i face pe plac, dar nu-si mai permite astfel de capricii. Vindea doar trandafiri, si ei rosii. Erau asezati intr-o ordine practica pe un cos de rachita, inveliti in satin rosu. Ii amintea de „Scufita rosie”, pantofiorii si imbracamintea erau dragute ca din poveste.
- Imi pare rau, fetita draga, nu am pentru cine cumpara. – spuse cu regret.
Fetita multumi frumos, si pleca in cautare de alt musteriu. Vazu intr-o micro-expresie scurta de pe fata ei un regret adanc, rascolitor. Insesizabil pentru ochii neantrenati, nu si pentru el. Dupa zece minute inca se gandea la fetita in rosu. Spera ca revederea cu Mihai sa-i alunge gandul, dar la aparitia lui se incapatana:
- Mihai, cati bani ai la tine?
- Nu stiu, vreo 200 lei in afara de cati o sa bem azi...
- Imprumuta-i pana saptamana viitoare. Si eu am tot 200, da-i incoace.
Cauta fetita cu privirea.
- Scufita Rosie, cum te numesti? – striga dupa ea.
- Adelina, domnule.
Cu pasi marunti si repezi se apropie zambind de masa lor.
- Cat costa un trandafir?
- 7 lei, domnule. La piata de flori costa 6 lei.
- Uite cum facem, iti cumpar toate florile. Cu o singura conditie, sa spui povestea ta. Apoi esti libera sa oferi flori cui vrei tu, doar sunt platite.
Ochii ei se luminara. Apoi se umezira.
- Dar, domnule... –spuse incet. Eu nu pot sa va spun povestea mea. E trista. Nu doresc sa va stric ziua, e o vreme asa frumoasa ...


*****

Dupa ce Adelina a implinit 8 ani mama ei a avut un atac cerebral ramanand partial paralizata, leziunea afectandu-i o parte a creierului responsabila cu intelegerea. In functie de partea vatamata unele persoane inteleg dar au dificultati in a articula vorbirea, altele – ca in cazul mamei – au dificultati de intelegere, in schimb vorbesc mult si fara noima. Se implinesc doi ani de cand Adelina se ingrijeste de mama ei, fara un sprijin financiar sau fizic, castigand bani din vanzarea de flori pe la mesele localurilor din Bucuresti. Nu a lipsit o ora de la scoala, este o eleva silitoare, nu stie ce este un calculator, nu a vazut de foarte mult timp un film de desene animate. Nu are platit cablul tv de la accidentul mamei, si din timpul iernii – pentru ca a avut de ales intre intretinere si plata energiei electrice – nu are nici curent. Nu si-a permis sa tina mama in frig.
In afara de cheltuielile de supravietuire mai este nevoita sa suporte si costul tratamentului. Un copil se straduie de 2 ani sa ingrijeasca pe mama ei, muncind pentru a supravietui impreuna. Mama ei nu a avut o slujba cu acte formale, s-a ocupat cu curatenia in biserica si pe la diferite persoane. Nu a putut beneficia de asigurare. O scurta perioada de timp parintele a facut cheta pentru ajutorarea mamei Adelinei, dar cand acesta a murit si el, sprijinul bisericii a incetat. Nimeni nu mai stie despre Adelina, despre greutatile ei. Ea evita sa povesteasca, ii este teama ca statul o va indeparta de mama ei; cineva i-a spus ca daca statul va afla vor fi despartiti pentru totdeauna.
Dupa serbarea de sfarsit de an a cerut unei colege costumul cu care a interpretat „Scufita Rosie”, a mers la Piata de Flori si a cumparat 10 trandafiri. De atunci vinde flori, prin Centrul Vechi sau prin localurile de pe Dorobanti sau Decebal. Ii este frica sa treaca strada, sa nu o loveasca masina si mama ei sa ramana fara ajutor.Se deplaseaza cu metroul pentru ca este mai simplu, alege ca locatiile sa fie pe partea cu gura de metrou. Anul trecut a mers prima oara cu autoturismul, tatal unei colege a condus-o acasa cu masina dupa repetitia pentru serbare. Simtea ca-i sare inima din piept. Nu a putut impartasi emotia, nu putea spune colegei de teama ca nimeni sa nu afle de mama ei. A avut grija tot timpul ca la scoala sa ia note bune, la sedintele cu parintii sa nu se observe lipsa mamei. A scuzat-o compatimand ca fiind cu un singur parinte, mama e nevoita sa munceasca mult.
Mama este o fire blanda, dar acum este bolnava. Nu se poate misca fara ajutor, nu poate gati, abia acum mananca singura... Dupa accident nu a mai putut citi, a invatat-o abecedarul cum a invatat ea la grupa pregatitoare. Din cand in cand mama ei are accese de furie, ii intelege neputinta. Cat timp mama striga fara noima, Adelina se retrage in bucatarie si plange. Plange si se roaga in genunchi la icoana de pe perete, cu mainile impreunate, asa cum a invat-o parintele Nicoara. Il roaga pe bunul Dumnezeu sa-i tamaduiasca mama.
Mama se va face bine, asa i-au spus si doctorii - sunt multe sanse sa se faca bine, multi o fac. Trebuie doar sa-si ia medicamentele si sa faca exercitiile. Domnul doctor a spus ca trebuie sa re-invete mersul, vorbitul, cititul, sa invete totul ca un copil. In fiecare zi un fiziokinetoterapeut vine pentru exercitii, acesta i-a spus ca daca o miscare este invatata gresit ii va afecta toata viata. De aceea este obligata ca in fiecare seara sa aibe grija de flori, sa le taie coditele, sa puna o lingurita de zahar in apa, sa le vorbeasca sa se faca frumoase... In garsoniera lor nu prea este loc unde sa le tina, le-a amenajat un locsor pe balcon. Administratorul de bloc i-a dat o cheie de la uscator si i-a montat o priza, a ajutat-o sa mute masina de spalat acolo. Tot dansul s-a descurcat cu teava de scurgere, i-a facut o gaura in perete in dreptul tevii de evacuare. Cele mai ingrijite sunt hainele ei rosii, o vecina a invatat-o cum sa le calce.
Cand sunt zile frumoase vanzarea este mai mare si isi permite sa cumpere mai mult detergent detergent si spala perdelele, lenjeria din casa. Sa cumpere mancare gata facuta, daca ii ajung banii de tratament. Nenea Florin-terapeutul nu ia intotdeauna banii, depinde cum i-a mers si lui. Si progresul mamei este vizibil, acum poate sa se plimbe sprijinita. Intai a invatat sa ceara de mancare prin semne, apoi a reusit sa gaseasca sensul unor cuvinte. In fiecare seara ii citeste din cate o carte imprumutata de la un pensionar din bloc, acesta are un munte de carti in biblioteca lui. Toata iarna a citit la lumanare, nu a avut curent. Nu-l considera un neajuns, este fericita cat de linistita este mama ei cand ii aude vocea.
Cateodata, cand este frumos afara, exista si zile fericite.
Dar acum e greu, a fost iarna si pe langa asta ... oamenii nu mai au bani. Au atatea griji si nevoi ca nu mai au timp sa priveasca un trandafir. S-a obisnuit cu refuzul lor, s-a obisnuit sa fie gonita de la mese, se scuza frumos pentru deranj si le zambeste la plecare. La inceput a crezut ca oamenii sunt rai. Dar ei nu sunt rai, sunt suparati. Asa cum este si ea pentru ca i s-a imbolnavit mama. „Doamne Dumnezeule, ajuta-mi mama!” spune rugaciunea cu semnul crucii de cate ori trece pe langa o biserica.
Cel mai mult ii place sa stea sa priveasca cand un baiat cumpara flori sa daruiasca unei fete. Se bucura de expresia domnisoarei, uneori timida, alteori rasunatoare. Se bucura de oamenii care plac florile. Cateodata, cand este stramtorata cu banii, cand sunt in primejdie sa nu aibe ce manca, nu are timp sa-i priveasca. Se straduie sa zambeasca in continuare, chiar daca ii vine sa se aseze in genunchi si sa roage cu lacrimi pe un domn sau o doamna sa-i cumpere din flori. Pana sa se invete, din disperare isi spunea povestea. Dar oamenii se uitau cu dezgust crezand ca este o poveste ticluita, multa lume crede ca este invatata de cineva si trimisa sa vanda flori, ca apoi banii sa-i fie luati de vreun om rau care exploateaza copii. Pentru a descuraja o astfel de obisnuinta nu mai cumparau flori. Asa ca s-a invatat sa zambeasca si cand este refuzata. Ca oamenii sa nu gandeasca mai departe.
Dar acest domn a privit-o in ochi si i-a cumparat toate florile ...
Primavara este frumoasa.

*****

- Buna ziua, as dori sa ofer un buchet de flori doamnei. Domnul acela mi-a cumparat toate florile si m-a lasat pe mine sa decid cui sa le daruiesc. Sunt atat de fericita azi, si este o zi atat de frumoasa ... Am vazut familia dumneavoastra minunata si m-am gandit ca florile mele se vor simti bine la dumneavoastra. Aveti doi copii frumosi. Stiti... eu nu am tata si mama este bolnava, sunt nerabdatoare sa ajung acasa si sa o scot la soare, in parc. Florile sunt frumoase, va rog sa le taiati coditele in fiecare zi si sa le puneti o jumatate de lingurita de zahar in apa, sa reziste mai mult. Am vorbit cu ele, se fac mai frumoase cand le vorbesti, le-am luat cand erau boboci. Le puneti in sufragerie sa lumineze casa. Aveti o familie asa frumoasa ...
Tatal si mama i-au zambit, copiii au ramas inmarmuriti. Frate si sora se certau pe o jucarie pana sa vorbeasca Adelina. Fetita plangea ca nu vrea sa manance, ca nu-i este foame. Ascultand-o, au ramas impresionati si au uitat pentru ce se certau. Tatal o privi pe mama si isi aduse aminte ca nu petrece cu copii si sotia atat timp cat ar trebui. Mama multumi in gand lui Dumnezeu pentru sanatate si isi saruta copii. Magia Adelinei i-a atins, toate disensiunile pe motive puerile au disparut.
Ajunsi acasa, au pus cu piosenie florile in vaza. Le-au iubit. Florile Adelinei.


Aprilie 2012,
Munchen, Germania

Printesei mele Denisa-Maria,
cu multa dragoste.
Tati

(fragment romanul "Vizionarul" - necorectat, neterminat)

luni, 5 martie 2012

Mortul viu

Viata se intampla.Nu ce se intampla este important, ci felul cum reactionam atunci cand ne afecteaza ce se intampla.

Nu exista soarta sau noroc, horoscop sau vointa divina. Din confort psihic mutam responsabilitatea constructiei propriului destin pe ceva abstract, inventam un soi de putere impotriva careia nu am putea face nimic, pentru a ne absolvi.

Ce se intampla cand omori spiritul dintr-un om? Deposedeaza-l de speranta si o sa-i stingi vointa. Va deveni un zombi - un mort viu - trupul lui va continua sa fie cald, dar nu va mai avea viata in ochi. Va continua sa respire, sa paseasca, sa vorbeasca - instinctul sau va raspunde prezentului. Dar el nu stie in ce prezent se afla, timpul pentru el are notiune pana in ziua cand i-a fost ucis spiritul. Nu-i pasa de viitor, nu-i pasa de imaginea de ansamblu a prezentului, decat de amintirea trecutului pana in ziua cand a murit. Este un mort viu, un trup fara vointa.

Il intrebi cat este ora si automat se va uita la ceas si va raspunde. Tot instinctual va raspunde si cum se rezolva o problema de trigonometrie, daca stia asta dinainte. Dar nu va reusi sa-si rezolve probleme sale, nu stie ca ele exista. Pentru ca nu-i pasa.

Este un mort viu.

Doar un mort viu va recunoaste un altul; ceilalti oameni - cei care nu vad - au asteptari de conformare de la el ca si cum le-ar fi seaman. Il vor judeca si il vor condamna dupa unitatile lor de masura, ii vor pune eticheta, il vor desconsidera... Timpul pentru mortul viu nu este la fel ca pentru ceilalti, iar viitorul nu exista, nu se prezuma.

Mortul viu este ce a mai ramas dintr-o victima. Cat este de corect sa judeci si sa condamni o victima?
Este asemeni cu cei carora le-au fost amputate picioarele, foarte mult timp acestia simt mancarimi in laba piciorului sau ca le-au amortit genunchii. Mortului viu i-au fost amputate speranta si vointa, o perioada va crede ca le mai are, isi face planuri si dorinti bazandu-se pe determinarea sa obisnuita de a infaptui. Uita de invaliditatea sa, nu e constient sau uita de ea. Astfel ca toate dorintele se transforma in dezamagiri si suferinti. Mortul viu este o victima continuua, spiritul sau se naste si moare in fiecare zi, atat cat poate sa se mai ridice, pana in ziua in care se consuma tot.

Se va obisnui cu rusinea, cu regretul pentru ceea ce-i lipseste, cu durerea dorului si incapacitatea sa. Se va adapta vietii fara timp. Va suferi cumplit, cateodata pentru ca este de mort, altadata pentru ca este viu.

Te intreb: ce rezolvi daca acuzi si condamni un mort viu? Poti sa-l condamni la o sentinta mai grea? Iti este la indemana sa proiectezi greselile deciziilor tale pe el, pentru ca nu riposteaza? El este un mort viu. Tu ce esti?

Este un confort psihic sa ai pe cine sa dai vina. Daca nu ar exista cineva, invinovatim soarta, destinul, karma, sau oricum s-o numi aceasta notiune abstracta a unei vointe supreme, care ne absolva de necesitatea iertarii pacatelor noastre, de felul cum reactionam afectiv la ce se intampla.

Religia este mantuitoare, Isus a luat asupra sa pacatele oamenilor. Este adevarat, cand constiinta ta iti spune ca ai gresit, pentru a dormi linistit noaptea exista aceasta mantuire sufleteasca: "A fost vrerea Domnului!" Este un remediu psihologic pentru acceptare, nu pentru problema in sine.
"Asa i-a fost scris"
"Astrele nu au fost favorabile"
"Este karma lui"

Avem o singura viata. Un singur bilet in caruselul vietii.
Toti dorim cea mai frumoasa aventura. Daca in cursul ei pe la jumatate iti da cineva branci, vei cade si te vei lovi. Nu durerea caderii este trauma, ci faptul ca vei constientiza ca nu mai ai sansa pentru aventura cea mare. Stii ca daca incerci caruselul cel mare, cel dorit, vei ajunge la jumatate si se termina timpul, vei repeta experienta primei jumatati fara entuziasmul noului, neputand cunoaste restul pentru ca nu poti continua din punctul in care ai intrerupt. Trebuie sa o iei de la inceput, cealalta jumatate nu o vei cunoaste niciodata, ce urmeaza este doar o repetitie. In ziua cand ai cazut din carusel ai pierdut sansa la aventura cea mare.
Stiind acestea, astfel ajungi un mort viu.

joi, 29 decembrie 2011

Nefirescul firescului. Partea 3-a: Momentul adevarului

Recomand persoanelor ce tocmai au ieşit dintr-un mariaj sau dintr-o relaţie îndelungată cartea scrisa de Dr. John Gray „Bărbaţii sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus”. De ce acestora? Pentru că numai ei/ele acordă atenţie, se întreabă nedumeriti „DE CE ???”. Păi uite de-aia! Cartea este atât de renumită încât a devenit un fel de biblie a relatiei femeie-bărbat.

Cei căsătoriţi se plictisesc citind-o, vor exclama „da, este adevarat!”, dar ei nu au nevoie de exemple, atât de siguri sunt pe posesiunea lor. Fiecare persoană căsătorită gandeşte inconştient şi instinctual apartenenţa ca fiind o posesiune. „A mea” zice el despre ea. Şi invers. Sunt un cuplu cu prezumţia că se vor iubi până când moartea îi va despărţi. Viitorul fiind asigurat, ce rost mai are să înţeleagă despre celălalt? Pai cum? Celalalt înţelege despre sine? Au învăţat să-şi înghită reciproc frustrarile, pentru că aşa este în familie. Până se adună în ei şi dă pe afară...
Sunt de acord. Oricum - din cauză de iubire – e de bun simţ să vrei să-ţi cunoşti jumătatea. Cum gândeşte, cum simte, cum reacţionează... Dar nu este un troc - „mai lasă tu de la tine să mai las şi eu de la mine...” Întotdeauna se va nemulţumi unul că a dat mai mult.


Merg mai departe şi spun că daca Bărbatul este de pe Marte şi Femeia de pe Venus, ei trăiesc împreună pe Pământ. Să se descurce cu asta! Să se întâlnească pe traseu, să se completeze, să se adapteze unul altuia, să-şi zămislească propriile tradiţii şi obiceiuri comune. 


Altfel spus, dacă ea este ardeleancă şi el moldovean, trebuie să trăiască la Bucuresti ca bucureştenii.

***

Mă tot întreb de ce femeile retin aproape toate visele, iar bărbaţii le uită imediat. Au creierele concepute diferit? Procesul cognitiv foloseşte altă combinaţie de celule cenuşii?
Ori... de ce femeia are privirea periferica cu un unghi mult mai mare decât bărbatul? Bărbatul are în schimb abilitatea de a privi în adâncime. Femeia are atenţia mai distributivă, poate duce o discuţie pe mai multe planuri, poate sări de la o discuţie la alta fără să se încurce, ca apoi să revină.


Uite alt lucru, ceea ce nu înţelege femeia este că bărbatul se poate uita 15 minute în gol fără să gândească. Absolut deloc. La nimic. Îl simte absent şi automat îl întreabă: „La ce te gândeşti?” Dacă răspunde sincer că la nimic se supără, ea crede că nu vrea să-i spună, deci se gândea la ceva ce o afectează. Devine şi mai curioasă, pentru a păstra armonia în relaţie bărbatul va trebui să mintă. Dacă spune „Mă gândeam la cât de frumoasă eşti” poate fi o măgulire inspirată sau o idee cât se poate de proastă, în funcţie de femeie. Poate considera că îi insulţi inteligenţa, o enervezi şi mai mult. Contează şi modul cum o faci: o mimică serioasă o bagă la idei; o micro-expresie de satisfacţie pe faţa ta pentru găselniţa găsită încurajează interogatoriul.

Dacă vrei să simtă puterea absolută, reacţionează ca şi cum te-ai trezi la realitate şi cu mult patos povesteşte despre un moment de calitate din trecutul apropiat: „Îţi aminteşti ce bun a fost sexul când ne-am întors de la film? Eşti atât de frumoasă... am simţit atât de multă plăcere încât am crezut că am ejaculat şi testicolele când mi-am dat drumul.” Şi de aici poţi dezvolta, să-i povesteşti cum îi miroase pielea, că a fost atât de senzorial încât te trezeşti că ţi-e dor încontinuu să o atingi, dar ţi-e teamă să nu devii enervant... Poţi băga în ele după cum simţi, nu trebuie să minţi despre cum simţi. Un adevăr a fost deja ascuns, faptul că nu te gândeai la ceva.

Este intrigant pentru mine cum un adevăr neutru poate crea frustrari. Dacă insişti cu acesta, în ideea că sinceritatea ar trebui să alimenteze încrederea unuia în celălalt, de fapt obţii contrariul, te suspectează că ascunzi gândurile tale. „Femeie, mă gândeam că nu avem bani” şi îi schimbi starea brusc. Oricât este de apreciat că te gândeşti la bunăstarea cuplului, i-ai stricat ziua. Răzbunarea ta că a fost atât de curioasă de gândurile tale a fost îndeplinită, te-ai asigurat şi că pe viitor nu va mai fi atât de interesată. Dar nu este inamicul tău, este persoana pe care o iubeşti. Dacă tot eviţi să-i spui adevărul, măcar fă-o pentru o cauză nobilă, schimbă-i momentul în bine, nu într-o nemulţumire.

Dacă se mulţumeşte cu adevărul plictisitor – „La ce te gândeşti?” „La nimic.” – şi îşi vede mai departe de treaba ei, relaţia ta a intrat într-o rutină la fel de plictistoare.

Cea mai mare posibilitate este ca neîncrederea ei să vină din propriile gânduri, în acelaşi moment să se gândească ea la o nemulţumire. În ideea că dacă ea o face prezumă că şi tu o faci. Cu abordarea indicată de mine o faci să uite orice gând negativ, pe când cu amintirea altor îngrijorări îi amplifici starea în care s-a băgat singură.




/

miercuri, 28 decembrie 2011

Nefirescul firescului. Partea 2-a: Noul masculin

Am început blogul cu o sinceritate totală, nu aveam ce imagine proteja, nu-mi mai păsa de nimic. Şi astfel am ajuns să pricep că sinceritatea te ajută să gândeşti mai aproape de adevăr. Când încerci să-ţi creezi o imagine idealizată, să te prezinţi aşa cum crezi tu că dă mai bine, te îndepărtezi de adevăr şi concluziile pe care le tragi sunt doar presupuneri incorecte. Presupunerile devin convingeri, sunt tratate ca adevaruri; când sunt incorecte eşti un agresor, omori orice relaţie ai cu cel despre care presupui greşit: o data pentru că nu-i acorzi încredere, şi în plus pentru că îţi impui judecata strâmbă.

Aceşti oameni sunt cei mai depreciaţi, indiferent cât ar fi de inteligenţi. Posibil ca ei să fie foarte deştepţi, dar din meteahnă iau în calcul informaţiile pe care le deţin despre un lucru şi îl judecă ca şi cum altceva nu ar putea schimba starea lucrurilor. Circumstanţial pot deţine alte informaţii - care pot schimba totul, dar el nu poate accepta o alta realitate decât cea pe care a gândit-o şi a imaginat-o. Se află în perioada refractară, afectiv este legat de rezultatul său şi orice modificare ar însemna o recunoastere a greşelii, prin încăpăţânarea lui impune un neadevăr, ceea ce seamănă în agresiune cu lipsirea de libertate. Cel mai interesant este că şi atunci când se convinge că a greşit, conştiinţa sa dă din umeri împăcată: “Ahh, eu nu am ştiut că… am luat in calcul doar că…” Îţi vine să-i dai două palme să-l faci să priceapă că asta îi explici de la bun început.

Dacă această persoană mai are şi o funcţie de conducere sau este cea pe care o iubeşti… ai pus-o!

În concluzie, cel care impune o judecată strâmbă este depreciat şi provoacă o emoţie asemănătoare cu dezgustul. Iar acela care îţi mănâncă timpul este un alt tip de agresor, altfel urât, dar mai puţin dăunător dacă este evitat . Dar acum nici unul dintre ei nu este în discuţie, ci de ce aleg calea sincerităţii şi a expunerii intimităţii.

Pentru a simţi momente fericite sunt necesare circumstanţe favorabile. Tot aşa şi gândurile, au nevoie de idei adevarate şi direcţii corecte. Judecăm situaţii, idei sau comportamente. Este un proces. Atenţia ne este mai captată atunci când când judecăm o realitate, nu un fapt ipotetic. Ipotetic nu suferă nimeni; fiind vorba de realitate curiozitatea şi atracţia este mai mare.

Am să continui despre gusturi diferite… Am exemplificat cândva că bărbaţii au gusturi diferite faţă de femei în materie de bărbaţi şi femei.

De felul meu provin dintr-o rasă din Asia Centrală; prin locare geografică îndelungată cred că a fost altoită cu caucaziană. Nu am trăsături mongoloide, se pare că a ieşit ceva exotic. Dar penisul meu este inrudit cu asiaticii. În primul rând e circumcis. Şi apoi nu are dimensiuni să iasă în evidenţă. Însemnând că nu are in plus, este normal. Eu nu ştiu să descriu, că nu m-am comparat cu alţii, iar femeile m-au minţit întotdeauna că e numai bun.

Prin ideea că sunt de provenienţă central asiatică am dorit să evidenţiez că nu sunt păros. Întotdeauna am crezut că bărbaţii păroşi sunt masculini, doriţi de femei, sunt invidios pe ei. Nu chiar cu păr pe spate, dar aşa… mai bărbătoşi. Nouă, bărbaţilor, ne plac femeile. Mai ales cele îngrijite, aranjate cu gust, epilate, fine, mladioase, fără celulită şi grăsimi, fără mustaţă, etc. Ne place feminitatea. De aceea masculinitatea unui bărbat nu ne este atractivă. Îmi este pe plac în alt mod, ca şi camarad am încredere în seamăn, etc…, dar nu este atractiv. Mă uit la reclamele cu lenjerie intimă (chiloţi) ale lui Calvin Klein şi văd numai bărbaţi epilaţi, feminizaţi. Curaţi, nu am ce spune, dar feminizati. Cu sprâncenele pensate, manichiura făcută, pe unii i-am văzut daţi cu ruj. Cui sunt adresate reclamele? Bănuiesc că bărbaţilor, din moment ce sunt produse bărbăteşti. Acei “băieţei” sunt idealul de bărbat modern? Noul masculin?

In adolescenţa mea dacă un băiat se epila pe piept sau picioare strigam la el ca este homosexual. Acum fetele de 20 ani se zbârcesc dacă esti mai păros, puştii pe care i-au cunoscut pănă la tine sunt aranjaţi după noua moda masculină impusă de către… chiar, de către cine?... de către designerii de modă. Majoritatea gay. Moda aceasta a început în urmă cu vreo 11 ani; mă miram eu că cea mai mare densitate de bisexuale am găsit-o între vârstele 27-29 ani. Aşa au crescut, modelul masculin a fost feminin. Femeile din această generaţie pretind o viziune masculină asupra vieţii, se comportă bărbăteşte, neînţelegând de ce nu sunt fericite. Cea mai mare rată de divorţate şi depresive.

Nah, acum serios... Ce fel de masculinitate degajă un bărbat epilat? Un bărbat cu sprâncenele pensate? De se miră tot timpul... „Şi când vorbeşte serios pare că se miră, cum să-l mai iei în seamă? Şi când doarme, tot mirat doarme?” Dar fiecare femeie va avea o părere, dupî gustul propriu. Sunt convins că fetelor mai tinere le pare firesc ca bărbatul să fie epilat, iar celelalte să considere masculinitatea ca fiind opusul feminităţii.

Cu igienizarea intimă sunt de acord. Chiar o recomand. Plus că atunci cănd te razi la testicole şi elimini tufişul din jur, pare si penisul mai mare. Şi chiar devine, în termeni de penetraţie. Inchipuie-ţi un cocean depănuşat pe jumate, fata se uită la el şi se miră în gând „doar atâta..?!”. Citindu-i gândurile, tot încerci să tragi de pănuş în jos, îl lipeşti de vintre, să demonstrezi că mai este. Degeaba. Imaginea pe care o păstreză despre tine este pe jumătatea măsurii tale. Povestea aceasta este mai convingătoare decât dacă spun că este igienic, benefic senzorial la oral. Femeile ar gândi imediat la cât de porc şi de pervers este bărbatul, când de fapt actiunea de radere a parului inghinal (de ce nu li se spune popular „floci”?) este pentru şi în beneficiul femeii. Nu înseamnă că dacă bărbatul se rade la testicole o invită la sex oral. Dar este bine în caz de ... Aşa cum şi femeia este mai plăcută vederii fără boscheţi şi ascunzişuri.

O fată de 20 ani se mira cum bărbaţii de vârste diferite au aceeaşi strategie de a agăţa. Au aceleaşi texte, fie că sunt la 20 de ani, 30 de ani sau 40 de ani. Aş contrazice şi nu aş contrazice... Cum să o explic? Dacă e să gândesc obiectiv la mine, apelez la gluma aceea: „Înainte era invers. Acum îmi ia 5 minute să le conving, şi 2 ore să-mi cer scuze.” Pe de altă parte este ca mersul pe bicicletă. La fel dai din picioare pe ea; fie la 20, la 30 sau la 40 de ani. Cel mai corect este că poţi fi nepriceput la toate vârstele, dacă nu evoluezi şi nu prinzi experienţă.

Dar la orice vârstă se întâmplă un lucru: de fiecare dată când îmi dau drumul cu nesaţ urmează cele 10 secunde. Acele secunde cand te blochezi, împietreşti ca o statuie şi spui încordat femeii: „Nu mişca!! Stai aşa puţin!!” Şi aştepţi să-ţi treacă sensibilitatea. Nu ştiu la alţii cum e, că nu am stat la fundul lor, dar la mine asta se întâmplă. Atunci femeia care are vreo ciudă pe tine, vreo amitire de răzbunare că ai spus nu ştiu ce, nu ştiu când, îşi va încorda muşchii vaginali, chipurile să stoarcă şi ultima sămânţă. O apucă sârguinţa. De fapt e doar o răzbunare sau are tendinţe de sadism. Ca cele cărora le spui că te gâdili într-un loc, cu scopul vădit să ocolească zona, iar ele sunt atrase ca magnetul de locul respectiv şi te chinuie pentru plăcerea lor.

Cei cu penisuri de dimensiuni normale fac sex mai mult decât cei... decât negrii, de exemplu. Păi dacă o ai mare ce nevoie ai să şi fuţi? Doar o arăţi şi femeile au orgasm. Aştia mici, asiaticii de exemplu, fac mai mult sex. De-asta chinezii sunt 1,4 miliarde şi indienii 1,2 miliarde. Împreună sunt aproape cât jumătate din populaţia Pamântului.



_____________
(Va urma) intrerupt din scris....

joi, 22 decembrie 2011

Nefirescul firescului (relatia cu varste diferite)

O prietena imi reprosa de curand:
Tie ti se pare firesc sa ai o relatie cu o fata atat de tanara?
Daca o gandesti in felul acesta raspunsul oricui tinde catre “Da”, ca nu este firesc. Daca eu as fi avut 30 ani si ea 14 ani ar fi fost si ilegal. Din fericire pentru integritatea mea morala si pentru incadrarea legala, ea are 23 ani. Iar eu undeva intre 35-40 ani. Este nefiresc?

Am cunoscut femei in jurul varstei de 30 ani care se purtau ca speriate de bombe si “pustoaice” de 20 ani care gandeau mult mai rapid, mai sanatos si mai inteligent decat primele mentionate. Pe propria piele am constatat ca nu varsta conteaza pentru modul cum te simti in preajma unei femei, ci felul ei de a fi. S-ar spune ca nu ar avea experienta. In ce? In viata? Nu-mi place modul de viata al celor trecuti peste 30, sunt crispati, sunt spasmofilici la ziua de maine, se ingrijoreaza pentru urmatorul task inainte de a se bucura pentru realizarea primului. Nu are experienta in sex? Sa fim rezonabili…

Si acum sa judecam nefirescul … Care este visul oricarei femei? La ce print viseaza, cine este barbatul care o face sa suspine? Clark Gable are 38 ani in “Pe aripile vantului”, Brad Pitt in perioada lui de glorie, George Clooney, Russel Crowe in “Gladiator”, Colin Farrell, oricare din sex simbolurile masculine au fost in perioada de atractie maxima la o varsta apropiata de mine. Mr. Big? In mintea oricarei femei, de la veridosoara de 18 ani la matusa de 50 ani, reprezentarea barbatului visurilor ei este de-o seama cu mine. Prin exemplificare o astfel de relatie este cat se poate de fireasca. Daca ei ii face bine, daca mie imi face bine (valeu si cat bine…), unde ar fi nefirescul?
Are sanse de viitor? Conteaza viitorul? Cand traiesti liber esti preocupat cu momentul prezent. Cand te apuci sa te ingrijorezi pentru viitor intrii in randul celor spasmofilici despre care povesteam. Trebuie sa te decizi pentru care echipa joci, altfel discrepanta va fi vizibila, apare nefirescul aflat in subiect.

Am adus blogul in prezent.

__________________
... am sa revin cand am timp

marți, 13 decembrie 2011


My Little Princess

I'M LIKE A BIRD
Lyric Poem by Roxana Ene


... cu dedicatie speciala pentru Printesa.
Mii de multumiri.

luni, 21 noiembrie 2011

Cum iubim 2

M-am tot intrebat de ce ajung iubitii sa se enerveze unul pe altul, deteriorand sentimentul de iubire, infectandu-l cu mizeria dezamagirii si a dezgustului. De ce nu putem iubi pur si simplu? Nu stim cum sa iubim?



Invat in fiecare zi, invat despre oameni.

Am cunoscut o… zeita. Nu stiu cum sa o numesc, nu gandeste si nu se manifesta emotional ca toti oamenii. Cand a intrat in viata mea nimic nu o predictionase, a venit de nicaieri. Pare poetic ca vorbele unui indragostit, dar cu toata luciditatea pe care o am acum amintind despre ea pot intelege ca unii oameni se apropie de sfinti, altii de zei. Nimic gandit, nimic planuit, de foarte multe ori am constatat ca asa este constructia instinctului ei, sa iubeasca altfel decat am vazut ca iubesc majoritatea oamenilor.

Intr-o noapte de betie emotionala, atunci cand sentimentele se amesteca cu simturile, a adormit epuizata de saracia somnului din ultimele nopti, noi fiind in perioada aceea cand trupul nu vrea sa adoarma din cauza emotiei. A adormit si i-am privit chipul linistit. Fiind fara somn, m-am strecurat si m-am asezat pe covor cu spatele sprijinit de marginea patului cu laptopul in brate, pentru a nu o deranja cu lumina LCD-ului. Am sperat ca nu se va trezi, am petrecut ceva timp langa ea pana am simtit somnul adanc, nu doream sa simta lipsa prezentei mele si sa o considere o tradare. De ce tradare? Prezenta celuilalt o simti si cand dormi, iti da un sentiment de liniste si siguranta, daca privezi persoana iubita de acest confort in mod deliberat pare o tradare a dragostei pentru ea. Asta este prima emotie pe care o traieste un om trezit de lipsa unei prezente. Simte ca nu e firesc.

Asa cum nu doream, s-a trezit. Nici nu apucasem sa deschid laptopul ca m-am trezit cu o perna langa mine, s-a intins pe ea, a tras patura peste noi si si-a sprijinit capul de mine spunandu-mi tandru: “Nu stiam ca asta seara dormim aici...”

Sufletul meu s-a umplut de iubire. O alta persoana, mai umana si mai pretendenta, ar fi spus ceva autoritar de genul “treci in pat si dormi ca maine iar esti zombi” sau s-ar fi suparat, adunand in sacul nemultumirilor. Cu promisiuni de razbunari viitoare. Dar nici un astfel de gand meschin, nici o emotie negativa, si-a satisfacut dorul de prezenta mea cautandu-ma; in acelasi timp a facut constiinta mea sa regrete ca am pus-o sa suporte disconfortul de a se intinde pe parchetul tare.

Prin magia ei a transformat o ocazie de impunsaturi sau constrangeri sentimentale intr-o oportunitate de a isi arata dragostea si a o alimenta pe a mea.

Am comparat cele doua manifestari: cea a iubitei mele din pat si cea uzual obisnuita. Amandoua pornesc de la aceleasi emotii si sentimente. Intotdeauna afirm ca cea mai diplomatica si eficace metoda de a spune unui om ca greseste este sa il faci sa inteleaga singur. Oricat de indreptatite ar fi reprosurile, atrag dupa sine dezamagiri. Cand certi nu este altceva decat o razbunare, iti exteriorizezi refularea ca nevoile tale nu au fost satisfacute. Va intra in defensiva, si astfel incepe lupta... O lupta inutila, tu nu esti acolo sa lupti, ci sa iubesti.

****

Iubirea aproapelui tau este un alt sentiment de iubire. De exemplu, cum ar fi fratii, surorile, rudele si toti cei cu care ai o relatie caracterizata mai mult de apartenenta. Altfel decat iti iubesti parintii, altfel decat iti iubesti copii.

In aceeasi afacere l-am implicat si pe cumnatul meu, in relatia profesionala ma pozitionasem deasupra lui, mai mult din motivul ca ma consideram mai experimentat si, mai ales, ca eram cel cu mai multe idei care puse in practica configurau succesul. In realitate eram asociati. Dar gresea atat de mult, asa cum greseau si angajatii, iar eu eram nemultumit. Tocmai pentru ca imi era ruda si aveam afectiune pentru el obisnuiam sa-l cert mai mult decat era necesar, puneam suflet in acele reprosuri, nu-mi pasa de sentimele lui. Natura relatiei noastre il facea si pe el sa ia fara teama decizii care pe moment i se pareau bune, dar apoi se dovedeau gresite. Cu angajatii eram rabdator, le explicam si ii invatam. Sau ii amenintam cu inlocuirea lor. Un asociat si o ruda nu o poti ameninta cu inlocuirea, asa ca apelam la reprosuri. Il doream inteligent si respectat, undeva prin asociere il vedeam ca parte din mine si ma durea sa vad ca imi dezamageste asteptarile. De fapt eram egoist. Iubirea mea catre el trebuia sa se manifeste altfel, sa-l fac cumva ca prin puterea exemplului sa inteleaga cum trebuie procedat in situatii similare.

Un copil iubesti altfel. Orice ar face ramane copilul tau - il iubesti neconditionat, ii ierti greselile, dar ii conduci viata. Unii parinti cicalesc copilul cand creste, vor ca acesta sa se comporte la fel ca ei, uitand ca ei insisi au ajuns la acea intelepciune prin experienta vietii.






va urma.... intrerupt scrisul... viata primeaza.. :)


.

duminică, 13 noiembrie 2011

Cum iubim

Cum iubim...

Intai am observat ca exista o pasiune in oameni. Vor ceva, nu stiu nici ei ce, dar vor intens, vor incontinuu. Se uita in jur si cauta sa identifice ce vor, isi cauta dorinti. Sa nu se simta nesiguri incep sa creada ca ceea ce doresc le lipseste pentru a trai fericiti.

Omul doreste mai multe lucruri deodata, astfel ca atunci cand una din dorinti se indeplineste exista altele care sa-l tina preocupati, sa-i alimenteze foamea. Cu cat cunoaste mai multe, cu cat evolueaza mai mult, omul va vrea mai mult fara a sti exact ce vrea. Orice dorinta indeplinita mareste drogul placerii si odata gustat din el va deveni dependent, va fi infometat de emotiile bune ce o insotesc. Prinde curaj, doreste mai mult, trece la etapa urmatoare; cu cat task-ul e mai dificil, placerea realizarii este mai intensa. Dorintele le identificam atat de rapid ca nu mai suntem in stare sa savuram senzatia buna a satisfactiei, deja dorim altceva.

Dar oricum am reactiona, orice s-ar intampla, pasiunea de a vrea nu dispare din oameni.



In copilarie vrei altfel, bine definit. Copilul doreste ceva si cand i se promite, se bucura. Obtinand ce-si doreste se bucura naiv, neumbrit de dorinta urmatoare. Iar cand i se refuza se intristeaza pe moment, dar apoi ii trece. Nu sta in puterea lui sa indeplineasca, el doreste si atat. Cu fiecare dorinta indeplinita experimenteaza emotii, cu fiecare emotie placut traita creste puterea de a le vrea. O situatie materiala mai buna nu inseamna o experienta mai mare a dorintelor indeplinite, un copil sarac nu doreste mai mult decat poate sa obtina. Vrea o portocala si un parinte interesat ii poate indeplini dorinta, dovedind grija si iubire. Un copil bogat are la dispozitie orice isi doreste, dar felul in care ii sunt oferite, lipsa de apropiere a parintelui il fac mai sarac in astfel de emotii. Este adevarat ca un copil sarac lipsit de tandrete este mai dezavantajat decat un copil bogat lipsit de preocupare din partea parintilor. Cand acesti doi copii vor deveni adulti, fiecare va avea o nevoie de traire a emotiilor proportionala cu istoricul lui cu ele. Cel care a simtit mai multa placere in evolutia sa va cauta ca persoana iubita sa-i satisfaca la fel de des aceasta foame de a vrea.



Cand cel pe care il iubesti iti ofera mai putine emotii decat te-ai obisnuit, te consideri o persoana nefericita.



****



M-am gandit la ce vrem noi de la cei pe care ii iubim. Cum stim noi sa iubim?

Prima iubire pe care o experimentam este dragostea de parinti. In copilarie perceptia noastra despre ei este ca sunt persoanele care ne ocrotesc, suntem siguri de iubirea lor si ne simtim in siguranta cu ei. Capatam personalitate, devenim adulti si din obisnuinta stim ca ne ajuta neconditionat, este de datoria lor. Sunt oamenii cu care ne permitem sa ne certam pe diferite puncte de vedere fara sa simtim riscul ca i-am pierde, doar ne iubesc. Nu remarcam ca ei se conformeaza chiar si impotriva dezacordului lor. Alti parinti sunt mai incapatanati, considera ca statutul lor le da dreptul de a-si impune vointa si in general santajeaza sentimental copilul devenit adult: „Daca nu ma asculti, nu mai ai ce cauta in casa mea!", in sensul ca-si repudiaza copilul. Stiu ei cum sa-si iubeasca copilul? Ce este mai important, orgoliul lor? S-au obisnuit sa le fie dovedita dragostea copilui fata de parinte prin cedarea acestuia in favoarea lor. Sentimentele lor sunt satisfacute, vor repeta aceasta satsifactie de cate ori vor avea ocazia. Dar cu ce cost? Astfel se ajunge la o ruptura intre copii si parinti, cand paharul se umple si copii vor libertatea propriilor decizii. Nu inseamna ca nu-si mai iubesc parintii, doar ca sunt dezamagiti.

Cand dezamagirea este mai mare decat iubirea, te iubesti pe tine mai mult decat pe cine iubesti.

Aud tot mai des zilele acestea „Iubeste-te mai intai pe tine insuti!" (am mai abordat subiectul asta). Este deviza oamenilor ce au fost dezamagiti in dragostea lor, cele mai multe femei merg pe moneda „reinventarii" sau „regasirii" de sine. Un mare bullshit autosugestiv, o incurajare pentru un trai in singuratate, chiar si cand ai pe cineva alaturi; o incurajare pentru egoism exarcerbat, o protectie a neputintei personale de a iubi, o razbunare a suferintelor trecute. Transformi cealalta persoana intr-o nevoie a ta, santajul sentimental este folosit la maxim: „daca ma vrei... trebuie sa ma accepti asa cum sunt". Ea se place pe sine, se iubeste pe sine, daca lui nu-i convine - sa plece. Cum poate crede el ca este iubit, daca ea este indiferenta la prezenta lui in viata ei?

Da, sigur ca principial este corect: Iubesti pe cineva pentru cum este, cu bune si rele. Poti iubi pe cineva care nu te iubeste - aceasta consider eu de fapt ca este iubirea pura, sa iubesti pe cineva fara a avea siguranta ca te va iubi, sa-i iubesti felul de a fi, sa-i intelegi emotiile, bucuriile, supararile... Sa mergi acasa si sa visezi la ea, la bucuria ce o vei simti daca te va iubi. Sa o privesti si sa o iubesti.

Este corect sa fii iubit pentru ceea ce esti, pentru cum esti. Dar este incorect sa pretinzi asta, pentru ca este de la sine inteles; doar amintirea acestui aspect jigneste, ca un firesc pus sub semnul intrebarii. Este incorect sa spui celui care te iubeste: „Poti pleca daca nu-ti convine!". Este santaj emotional, ca in cazul parintilor care isi impun vointa spunand copilului ca nu va mai fi iubit daca nu se conformeaza.

Magia iubirii este murdarita de constrangeri.



****



In trecutul meu m-am tot lovit de expresia: „Nu ma cunosti deloc!".

In traducere: „Trebuie sa banuiesti ce vreau, ce am nevoie, si sa-mi oferi aceste lucruri in asemenea masura incat sa fiu satisfacuta. Nu mai putin, ca nu ajunge; nici mai mult pentru ca saturatia devine neplacuta. Atunci cand trebuie, la momentul potrivit."

Lasand la o parte ca este o manifestare a egoismului, nu este posibil pentru ca sunt prea multe necunoscute in ecuatie ce trebuiesc banuite sau identificate. Daca cumva reusesti sa te conformezi primei nevoi in momentul potrivit, tot poti rata pe urmatoarea. Sa presupunem ca iubita se simte nesigura pe un subiect sau ca astazi si-a dorit ceva mai mult si regretul ca nu se poate in curand ii da o stare de tristete. Doreste ca tu sa ii transmiti cumva o siguranta, sa nu simta dezamagirea. O vezi suparata, nu deschide subiectul sa depistezi cauza, dar se asteapta ca tu sa o consolezi cumva, sa-i fii alaturi, sa simta un sprijin in tine. Intrebi despre ce este vorba, isi aminteste de tristetea ei si proiecteaza pe tine, ca si cum tu ai fi cauza supararii. La un momendat comunica dezamagirea ei: „Ma asteptam sa fii alaturi de mine. Este clar ca nu ma cunosti deloc."

Barbatul cand intreaba despre ce este vorba nu inseamna ca nu stie ce o framanta, ci ca vrea sa afle cum a ajuns sa fie ingrijorata de ceva, sa poata afla cum poate inlatura din elementele supararii. El este tehnic, asta e natura lui, sa desfaca in bucati si sa inteleaga. Cand femeia crede ca el nu intelege situatia ei in ansamblu, el nu intelege de fapt cum sa rezolve situatia. Nu accepta ca o situatie nu are solutie decat dupa ce verifica.

Din acest motiv, atunci cand el are o suparare, se arata iritat cand iubita il ia la intrebari pentru a-l ajuta. Stie ca a desfacut problema de mai multe ori si nu a gasit solutia, o noua recapitulare in fata ei il face sa se simta rusinat.

Cat de mult sa cunosti o persoana? Ii poti citi gandurile, ii poti simti starile? De obicei, din dragoste pentru tine, iti sunt ascunse aceste stari pentru a nu-ti transmite si tie. Dar revolta personala impotriva situatiei o fac sa simta regretul ca nu e inteleasa, atunci apare rabufnirea ca „nu o cunosti deloc". O privesti si stii cand este bucuroasa sau suparata, ii cunosti privirea din ochi, ii simti respiratia. Stii cand ceva nu este in regula. Dar cum poti stii cum sa reactionezi, astfel incat sa se simta mai bine si sa fie incredintata ca va fi bine? Are asteptari de la tine, asteptari care graviteaza in jurul nevoii ei.

La inceputul relatiei este perioada descoperirii, fiecare il descopera pe celalalt. Felul de a fi al cuiva te incanta, este o surpriza placuta. Cand relatia devine familiara, pentru ca ajungi sa cunosti persoana, surprizele „descoperirilor" s-au epuizat si sunt inlocuite cu asteptari de conformare la nevoile tale. Sa simti ca-ti este alaturi atunci cand ai nevoie, sa simti ca esti iubit cand trebuie, sa-ti transmita siguranta atunci cand te simti nesigur...

Mult mai usor ar fi daca femeia isi ia ce are nevoie. Cand a descoperit barbatul a vazut in el raspunsurile la nevoile ei, felul lui de a fi corespunde cu ce-si doreste. Este ca un cos plin cu raspunsuri, daca are nevoie de un raspuns trebuie sa puna intrebarea corecta. Daca o face doar in gand, acesta va incerca pe rand raspunsurile pana cand va ajunge la cel corect. In loc ca ea sa regrete si sa declare ca el nu o cunoaste cum ar trebui, ca nu i-a ghicit intrebarea conturata in cap, mai bine i-ar comunca direct. Sa-i spuna: „Sunt ingrijorata pentr ca ... Vreau sa te simt alaturi de mine, imi face bine." Ce va face el? Daca o trimite la plimbare, el merita mai mult decat un „nu ma cunosti deloc".

Este adevarat ca ideal ar fi ca femeia sa nu spuna ce o framanta, ca el sa deduca si reactioneze pe placul ei. Dar cum sa ajunga la acest ideal daca nu invata despre ea? La o situatie similara va stii despre ce este vorba, caci a prins experienta in ea, inainte de a comunica femeia va avea surpriza placuta ca el se muleaza nevoilor ei.

Am invatat un lucru interesant despre diplomatie. Sa ceri prin oferta, sa obtii mai multe prin a oferi. Daca este sa fim corecti cu principiul ca intr-o poveste de iubire este nevoie de 2, femeia sa-i spuna: „As vrea sa fiu sigura ca te cunosc atat de bine, incat sa fiu convinsa ca atunci cand ai nevoie simti ca iti sunt alaturi . Vreau sa ma simti mereu langa tine, eu te iubesc. De exemplu eu acum am nevoie de suportul tau, de felul tau de a ma linisti, de modul in care ma faci sa ma simt iubita." Ce crezi ca va face el? In primul rand il absolvi de rusinea personala ca nu a fost atent, a mai invatat ceva despre femeie, ca asta este starea ei cand are nevoie sa-l simta aproape.

Altfel, apare dezamagirea - asteptarile tale de conformare a persoanei iubite nu sunt satisfacute.

Dezamagirile schimba iubirea. In dezgust.

Daca vrei sa te cunoasca mai bine, arata-te. Asa cum esti, nu strange in tine nemultumiri personale, construieste la relatia ta. Cere prin ce oferi. Oamenii se oglindesc, firesc este ca cel cauia ii oferi sa-ti raspunda la fel.



****



Omul doreste sa fie Isus Cristos in relatia sa de iubire. Sa fie iubit, mereu prezent in gandul celuilalt. Tot ceea ce face pentru iubire este din porniri altruiste pana in momentul dezamagirii, cand regreta ca a investit sacrificii in cine nu merita.

Cand iubeste pasional este mandru de sacrificiul sau, ii place sa ofere, ca si cum ar pune o caramida intr-o constructie si contempla din cand in cand lucrarea sa. De cele mai multe ori lucrarea iti distrage atentia, devine mai importanta decat scopul initial, uita pentru ce o face. Constructia a inceput-o pentru a proteja iubirea, dar cel mai des ajunge sa protejeze ce a realizat, uita ca mai intai iubirea are nevoie de el.

Ideea ca iubesti nu trebuie sa devina mai importanta decat ceea ce iubesti.



****



Foarte des am exprimat ca „Pe cine iubesti si cat de mult iubesti conteaza doar pentru tine, pentru persoana iubita conteaza mai mult ce-i facem."

Vrem dovezi de iubire. Suntem avizi de apreciere. Ne educam, ne ingrijim sa fim o persoana placuta, dorim sa impresionam cu inteligenta si cultura noastra, cu statutul nostru; toate acestea pentru a obtine admiratia si aprecierea celorlalti, pentru siguranta de sine ca oriunde te duce viata vei fi o persoana de calitate, deci placuta. Aprecierea si admiratia celorlalti sunt o asigurare ca suntem iubiti. Traim un sentiment de satisfactie cand persoana iubita dovedeste dragoste pentru noi.

Dorim aceasta confirmare, suntem convinsi ca ni se cuvine. Doar pentru ca iubim, ni se pare ca este de ajuns. Dar aceeasi placere la confirmare o are si celalalt, cat de des ne intrebam cum iubim? Nu din punct de vedere personal, stim bine sentimentele noastre. Ci din punctul lui de univers. Pretindem sa ne iubeasca daca suntem obositori, daca suntem egoisti, cand cerem fara sa oferim, avem sentimentul ca ni se cuvine doar pentru ca iubim. Intr-o relatie de iubire este nevoie de 2. Teama ca ceea ce oferi poate deveni sacrificiu sau teama ca te vei deprecia ca nu ai primit la schimb te fac sa fii zgarcit in a oferi. Iubirea nu este un imprumut ori un schimb echitabil, in iubire este vorba despre a darui si a stii sa primesti. Din dragoste. Un bun daruit este un bun plecat, nu este un imprumut, sa fie returnat.



****



Cunosc despre iubire atat cat mi-a dezvaluit experienta. La care se adauga ce-mi doresc eu de la ea, cum cred eu ca m-as simti fericit. Am remarcat ca a fi sincer cu persoana iubita este un lucru extrem de sensibil. Asa cum invatam sa iubim, tot asa trebuie sa invatam cum sa fim sinceri.

Iubita mea greseste cu ceva si stie ca greseste. O intereseaza parerea mea, o vrea obiectiva, dar cand aude acelasi lucru, sufera. Reactualizarea suferintei. Iar ea nu vrea sa sufere, in sinea sa a facut-o indeajuns; ea vrea sa scape de acest regret, vrea sa-si linisteasca constiinta si eu sa-i transmit un sentiment de bine. Ce sa fac? Sa o mint? Stie cand o mint, va fi si mai dezgustata. Fara sa realizeze ma pune uneori intr-o pozitie delicata, sentimentul de neputinta ma macina caci imi pasa. Orice as face va proiecta pe mine nemultumirea ei.

Este ca atunci cand viata te loveste, te revolti si cauti pe cineva sa tragi la raspundere pentru suferinta ta. Pentru iubita mea sunt cel mai la indemana, primul asupra caruia isi proiecteaza nemultumirea pentru ca stie ca o inteleg, pentru ca stie ca o iubesc si accept, pentru ca uneori chiar merit. Din pacate, daca se obisnuieste cu acest confort, candva va aunge sa creada ca nefericirea ei se datoreaza mie. Unele persoane vor sustine ca eu trebuie sa o fac fericita, ca alaturi de mine trebuie sa se simta bine, dar din experienta argumentez ca ar fi fost corect sa invete sa traiasca fericita dinainte de a ma cunoaste, este incorect sa astepte pe cineva sa o faca fericita. Persoanele care nu stiu sa traiasca fericite, nu vor simti fericirea nici alaturi de cineva. Mai mult, il vor face si pe acesta nefericit, ii vor transmite toate frustrarile personale; acesta prin simpatie va simti tot ceea ce simte iubita.

Deci ce sa fac? Sa o mint sau sa fiu sincer? In ambele cazuri eu nu-i ofer ce asteapta de la mine.

Un copil sufera cand nu poate obtine ce doreste sau nu poate sa faca ce vrea, exista o perioada refractara pana accepta ca nu se poate. Pentru unii dintre ei este atat de puternic afectiv incat se trantesc la pamant si dau isteric din maini si picioare urland. Cand copilul sufera pentru un lucru neindeplinit, el de fapt sufera pentru pierderea emotiei pe care o are atunci cand intelege ca dorinta nu va fi posibila. Deaoarece imi pasa de suferinta copilului meu ii voi distrage atentia, caut ceva mai atractiv si mai interesant de facut, caut sa-l bucur cu altceva, sa-l fac sa participe. O noua emotie va face ca insuccesul precedent sa fie uitat. Sau intrecut de noua exaltare.

Imi privesc iubita si o iubesc cu ochii, pentru ca inteleg prin ce trece. Vreau sa fac cumva sa-mi simta dragostea, atat de emotionant si de puternic afectiv incat sa intreaca orice suparare. Caut ca exaltarea unei surprize emonotionale sa copleseasca emotia negativa prin care trece, sa simta ca eu sunt un castig in viata ei. Nici o alta pierdere nu poate fi la fel de importanta, incat sa nu se bucure de acest castig.

Oh, ce gand frumos! – mi-am spus. Dar cum se face? Doresc lucrul asta, cum sa transmit astfel de sentimente? Cum sa-i modific starea? Imi pare atat de greu si de complicat...

M-am intors la copil. Odata cu varsta felul in care ne bucuram se deterioreaza, iar modul in care suferim evolueaza. Daca eu pot face un copil sa se bucure, cat sa-mi fie de greu cu un adult? De fapt, nu sa-l bucur e problema, ci sa-l fac sa uite de suferinta lui. Cum sa fac copilul din femeie sa se bucure, sa exalte la atingerea sentimentelor mele?

Sa fie ceva emotionant, sa vada si sa fie surprinsa. Imi povesteste supararea ei, si odata cu povestea memoria emotiei negative revine. Risc si o rog sa aibe rabdare un minut, merg la baie si telefonez taximetristului meu – intotdeauna am cate un taximetrist de serviciu, noaptea si ziua, care ma cunoaste de client si il rog sa-mi faca comisioane – deci, spun ca imi trimit comisionarul in miez de noapte sa-mi cumpere o floare. Sigur va fi surprinsa placut de gestul meu, chiar daca soferul de taxi este afon in alesul florilor. As fi mers eu daca sunt sigur ca are rabdarea necesara si nu ma considera un nesimtit pentru ca am parasit-o exact cand avea nevoie de mine. Un gest cliseu atat de banal si de uzat poate fi o surpriza placuta; nu gestul in sine este important, ci preocuparea mea. Tot din experienta declar ca unele femei nu stiu sa se bucure, nu stiu sa le placa ceea ce le place. Nu ma descurajez, le invat cu timpul.

Ori poate ca as aduce un lighean de apa calda si sare de mare, in care sa-i tin picioarele, sa le spal si sa le dau cu crema. In timp ce ea bea ceai si mananca prajituri...

Poate ca i-as desena ceva haios in timp ce imi vorbeste. Ori poate ca i-as arata cartea Micul Print, cu o privire de copil rusinat, sa-si aduca aminte de ceea ce este cu adevarat important in viata.

As face orice... As dansa, as face teatru de papusi cu ciorapii, as ruga toate prietenele si cunostintele ei sa o sune si sa-i spuna ca o iubesc, ca le este dor de ea...

Ar trebui sa fac toate lucrurile astea si daca nu este suparata.

Dar uneori adultii dau de necazuri grele pentru care nu au puterea sa le rezolve. Alteori nu este in puterea nimanui, este o suparare ce are nevoie de timp sa fie uitata.

Atunci cand imi dau seama ca nu pot face nimic, voi plange. Si voi saruta lacrimile ei.



****



(va urma)



Sent from my HTC

joi, 10 noiembrie 2011

Violenta din dragoste


Violenta este ultimul refugiu al incompetentei.
- Isaac Asimov, seria Fundatia


Text din Ianuarie 2011

Disclaimer: Nu este un exemplu de urmat, este exemplul raului din oameni. Exista rau in orice om, prin autocontrol acest rau se face uitat. Din pacate acest control dispare cel mai des in situatii disperate.


Nimic pe lume nu justifica violenta unui barbat asupra unei femei.

Uneori femeile gasesc justificari, cred ca merita, si chiar daca nu merita este magulita de pasiunea cu care o iubeste barbatul, sa isi piarda firea in asemenea masura, trebuie sa o iubeasca foarte mult.

Iar o alta etapa este cand iubirea nu mai are legatura cu gestul , devine o obisnuinta deoarece manifestarea si degustarea violentei devine o betie. Se numeste sadism.

Inainte de cea care mi-a devenit sotie, am avut o relatie de trei ani cu femeia-manechin. M-as fi putut limita la a spune ca am avut o relatie de trei ani si atat, dar am mentionat intentionat femeia-manechin, cu asta am dorit sa se inteleaga ca era o femeie capricioasa, ce usor putea avea multe alte optiuni decat sa fie cu mine. Am iubit-o cum rar se intampla, mult timp am crezut ca va ramane iubirea vietii mele, ca n-as mai putea iubi alta femeie la fel de mult. Inclusiv fosta mea sotie credea asta, cat de mult trebuie sa fi suferit si cat de mult a sperat ca ii va lua locul, ca apoi dezamagita si infranta de trecutul meu, de cursul vietii, sa divorteze de mine. Nu stie cat de mult s-a inselat, am iubit-o din clipa in care am vazut-o, intr-un mod deosebit si unic, recunoscand iubirea ce o cautam. Eram chiar cu femeia-manechin, ca relatie eram despartiti de ceva vreme, dar eram impreuna in acel moment, cand ne zvarcolea dorul ne intalneam si ne consumam unul pe altul cat sa ne ajunga pentru o noua perioada. Fiecare eram ca un drog pentru celalalt.

Spun deci, ca atunci cand am vazut-o pentru prima oara pe cea care imi va deveni sotie, eram cu femeia-manechin. Mi-a simtit privirea surpinsa, micro-expresie de o secunda. ne-am asezat la o masa si mi-a spus bland: "Uita-te la mine..." M-a privit in ochi si a tras concluzia "Nu ai fost niciodata asa, nici macar cu mine cand m-ai vazut prima data. Si nici cand te-ai convins ca ma iubesti. Prezenta ei te copleseste, a ajuns atat de adanc in inima ta incat te-a schimbat intr-o secunda cum eu nu am reusit in trei ani". Si parca s-a bucurat pentru mine. Sau spera sa sufar din dragoste, asa cum a suferit ea pentru mine? Ma gandesc deseori daca nu cumva aceste cuvinte mi-au dat curajul de a ma apropia si a-mi dori sa o cuceresc pe cea care m-a impresionat atat de mult la prima vedere. Despre inceputul povestii de dragoste cu sotia mea poate voi aminti altadata.

Am crescut intr-un climat in care violenta conjugala era ceva normal. Cateodata femeia era proasta, rea de gura, incapatanata, si trebuia corectata. Alteori se pierdea cu firea, mai ales cand era ingrijorata de ceva, si doua palme o trezeau la realitate. Oricat ai fi vorbit cu ea, oricat te-ai fi rastit la ea, era in transa si nu raspundea altor stimuli, decat la violenta. Intamplarile acestea le vedeam in jurul meu, imi erau exemplu, era normal, si daca esti barbat o faci la randul tau cand situatia o cere. Cu aceste invataturi am crescut, pana m-am convins de injustetea si falsitatea lor.

Am cunoscut-o pe femeia-manechin, gratioasa si frumoasa pentru mine, vulgara si non-conformista pentru altii, chiar urata pentru cele ce ma doreau, am cunoscut-o si in cateva ore eram in patul ei. Singurul lucru ce ma tinea sa nu facem dragoste era ca-mi spusese ca un cretin cu care s-a culcat i-a transmis ca are sculament, si ar fi bine sa treaca pe la doctor. Initial am presupus ca este doar o metoda de a ma tine la distanta, sa nu facem sex, dar dupa ce am primit tratatia exuberanta a unui sex oral nu cred ca se mai punea problema asta. Pana la urma pofta de ea a intrecut teama unei boli venerice, fiind cu noroc caci povestea cu sculamentul pana la urma a fost doar o rautate imbecila.

Femeia-manechin era visul erotic al oricarui barbat. Pe langa asta, puternica, independenta, rebela, facea ce vroia si nu se lovea de prejudecatile societatii. La asemenea aparitie in viata mea am zis „Mda, uite o provocare pe masura mea...” , iar ea a raspuns ”Hmm, interesant si intrigant...” Au trecut zile fara sa ne dam seama, nu ne-am promis nimic unul altuia, nici macar o prietenie, eram pe sistemul „tine cat tine”. Avea sa se dovedeasca mai tarziu ca ceva exista. Apoi a trebuit sa plec pe neasteptate cu munca.

Nervoasa ca am disparut fara un semn, suparata ca a lasat sa aibe sentimente pentru mine, s-a simtit deodata vulnerabila. S-a acuzat de ce s-a intamplat, iar ca sa remedieze cumva, sa inchida orice posibilitate de viitor, ori poate sa se razbune pentru ca „am parasit-o” astfel, s-a culcat cu un rival al meu. Povestea e mai complexa, acesta imi fusese rival in armata, fiecare am dorit sa ne dovedim suprematia, „care e mai tare” in orice, in influentare, in femei, in bataie, pentru ca asa era lumea de acolo, exclusiv masculina, deci combatanta. Cu doua zile inaintea plecarii mele, ne-am reintalnit accidental, el fiind in prezent bodyguard-ul unui armator cipriot. M-am bucurat de revederea cu el, l-am cinstit, l-am distrat, am povestit amandoi despre stupiditatea rivalitatii noastre din armata unde ni se parea ca este o cursa pentru supravietuire. „Toti fac armata, dramatizati prea mult” (pe atunci toti faceau armata). „Da, dar nu ca noi.”- raspundeam amandoi la unison.

Cum crezi ca te simti cand esti vanat de populatie pe strada, cand toti striga cu ura: „Voi ati tras in noi pe 22! ?” Cum e sa participi la mineriade, cand se aruncau cu borduri in noi, cuprinsi de panica pentru ca cineva a avut intersul sa ne puna inainte filmulte despre cum au fost linsati la revolutie militarii, ce nu aveau alta vina decat ca purtau uniforma securitatii. Militari in termen, fii unor parinti, fratii cuiva, poate a celor ce aruncau cu molotov-uri in noi, au plecat in armata pentru ca stagiul militar era obligatoriu si au murit torturati si arsi cu tigara, intrebati in nestire „unde sunt teroristii?”. Si nimeni nu a povestit despre ei, nimeni a amintit de ei. Cu aceste imagini in cap ne-au trimis sa luptam cu minerii. Cu aceste imagini a murit camaradul nostru la guvern, ars de viu de un cocktail molotov. Fie-i tarana usoara, l-am cunoscut pe acest tanar.

Acum radeam, ne imbatam, si ne aduceam aminte decat de faze comice, de cum am ajuns eu la spital dupa ce am primit un bolovan in cap si cateva zile nu am vrut sa-mi dau casca jos din cap pentru ca mi-a salvat viata, astfel ca cineva a hotarat sa ma duca la spitalul de nebuni. Cei de acolo dupa ce mi-au pus cateva intrebari m-au trimis inapoi, „este foarte normal si foarte inteligent” au diagnosticat ei, iar comandantul unitatii m-a banuit de simulare ca sa scap de armata. Ceea ce nu i-au oprit sa-mi dea porecla „Sandilaul”. Nu era noua, cineva ma mai numise asa, dupa partidele de „kumite” ce aveau loc la ora 13.00, inainte de masa de pranz. „Kumite” era o bataie crancena, reala, fara reguli, dar cu manusi, obisnuinta adusa ca pregatire de lupta de un capitan fost combatant in Directia 5-a, adica din garda lui Ceausescu, care ce vedea noaptea in filme la video, vroia sa aplice ziua cu noi. Cand am ajuns in aceasta echipa speciala eram cel mai slab dotat fizic, cu toate ca faceam sport de la 11 ani. La „Kumite” compensam cu luciditatea rece cu care imi gandeam loviturile, un om masiv il dobori daca esti hotarat si aplici loviturile unde trebuie si fara mila, altfel esti pierdut. Sangele rece cu care ii scoti genunchiul din incheieturi, cu lovituri laterale exact acolo unde este un om masiv vulnerabil, ca apoi propria greutate sa-i scranteasca gleznele sau altceva, aceasta luciditate au asimilat-o cu nebunia. Dupa incidentul cu spitalul cineva si-a adus aminte ca s-a ,ai zis ca sunt sandilau, si asa a ramas porecla.

Acest camarad mi-a fost rival, dar nu mai era. Nici macar dupa ce s-a culcat cu femeia care era cu mine. El si-a facut datoria, femeia si-a desfacut cracii pe motivele de ea stiute, singurul meu gand a fost curiozitatea daca macar i-a tras-o bine, n-as fi vrut sa fie fara beneficii. Dar n-am zis-o.

L-a tarat dupa ea pentru a-si definitiva razbunarea, ne-am asezat la masa si cu scop evident de a ma rani, mi-a spus cu rautate calma: „Cat timp ai umblat pe unde numai tu stii, fara sa-mi transmiti macar o vorba, „fah, proasto, gata, te-am futut, vezi-ti de drum...”, in timpul asta mi-am tras-o cu bunul tau prieten si camarad de armata."

Chiar m-a ranit. Eram surprins, stiam ca mi-e draga, dar m-a durut atat de tare, asa am aflat ca eram indragostit de ea. Poate ca daca aflam de la altcineva, sau imi dadeam seama cumva, uitam de ea si asta era tot. Dar intentia evidenta de a-mi face rau, de a se razbuna, m-a umplut de ura si am lovit-o. Cu sete, cu forta, cu pasiune... „Bunul meu prieten” a incercat sa se ridice, dar un gest de-al meu si mai degraba privirea de sandilau l-a tintuit in loc. Si am plecat din acel bar.

Ea a alergat dupa mine... M-a ajuns si m-a luat in brate, s-a agatat de mine pentru a nu ma lasa sa plec. Eram chiar contrariat, ce mai vrea curva asta tampita? „Da-mi drumul sau te lovesc!”- am zis incet, suierandu-i pe la ureche. „Nu vreau.”, si s-a agatat si mai tare de mine.

Cu acelasi sange rece cu care ma bateam cu cei mai masivi decat mine, am lovit femeia-manechin in brate, in umeri si in coapse. Cu pumnul. Nu haotic cum se intampla la nervi, ci pregatind-o. „Daca nu-mi dai drumul te voi lovi in muschiul bratului stang si-ti va amorti mana. Doare de te pisi pe tine.” Icnind si plangand nu mi-a dat drumul pana nu am fost de acord sa o iau cu mine.

Am intrebat-o ce mai vrea de la mine, la ce se mai asteapta? Nici ea nu stie, doar regreta ca s-a inselat. Am lovit-o cu prea multa pasiune, asa si-a dat seama ca simt ceva pentru ea. Ca are sentimente pentru mine si nu vrea sa ma piarda. Eram uluit. Nu-mi venea sa cred, chiar isi inchipuia ca ma poate juca astfel? E cumva masochista de a suportat tot supliciul asta?

Si am continuat teroarea, incercand cumva sa-mi dau seama de ce suporta tratamentul meu. Am mers asa pe malul marii vreo 8 kilometri. Batea vantul, era frig, dupa cativa zeci de metri ma opream: „Acum trebuie sa te lovesc, pleaca te rog acasa, nu are rost sa suporti asta.” Nu a plecat. Cand m-am linistit m-a rugat sa o luam de la inceput, ca si cum acum ne-am intalnit... De fapt acum ne-am declarat sentimentele, ce a fost inainte a fost, ca toti barbatii din viata ei de pana acum. Simte ca iubeste si vrea o sansa. Am fost impresionat de staruinta ei, de puterea cu care a suportat, cateva zile nu s-a dus acasa, a stat la o prietena pana i-au trecut vanataile.

Asa am ajuns impreuna. Intentia mea a fost razbunarea, mi-am propus sa o fac sa ma iubeasca atat de mult, incat atunci cand o s-o parasesc sa simta ca vine iadul peste ea. Din ura si razbunare s-a nascut dragostea mea pentru ea.

Eram necopt. Eram neslefuit. Eram salbatec.

Nimic pe lume nu justifica violenta unui barbat asupra unei femei.


*****


PS: Am mai amintit in 2 posturi despre ea.

Am plecat la baut cu baietii, fara sa-i cer invoire. E cam cinic spus invoire, noi barbatii ar trebui sa ne dam seama ca ele isi fac griji. Am baut pana nu am mai stiut de mine, am ajuns acasa si am "dat la bocanci" peste tot, cu inconstienta. Nu m-a dojenit, a doua zi mi-a fost jena cand am derulat filmul. Mahmur m-am uitat in ochii ei cerand mut iertare. Mi-a raspuns privirii zambind, a intelegere, dar seara a scos o sticla de whiskey, a pus o masuta intre noi si mi-a zis simplu, cu chef: "Aseara ai baut cu baietii, azi bei cu mine."


Mangaierea unei femei

_____________

Ianuarie 2011 (cred... in folderul ala am gasit textul)


Azi simt ca am nevoie de o femeie.

Pe langa faptul ca as face sex cu ea pana s-ar usca scrotul si m-ar ustura canalele prin care se extrage samanta, am nevoie de mangaieri. La o mangaiere m-as destinde, poate ca as adormi pe loc, sau as plange, ori poate ca m-as speria...

A fost o perioada cand inca nu realizam ce mi se intamplase, nu acceptasem inca, aceasta neaceptare s-a manifestat prin revolta, nu mi-a mai pasat de mine. Cu toate astea inca mai puteam sa ma detasez de toate si sa simt o mangaiere, ori un orgasm, cu toata placerea si satisfactia degustarii lor.

Exista persoane ce se potrivesc fizic, altele deloc. Pot cunoaste o femeie si contactul fizic dintre noi sa fie foarte placut, temperaturile corpurilor noastre sa aibe diferenta potrivita, astfel ca atunci cand ne atingem sa simt ca imi este apropiata, ca si cum ne-am cunoaste demult, ca prind incredere. Cand diferenta (de temperatura) este prea mare, nu-ti mai pare ceva apropiat, simtul tactil este invadat brusc de ideea corpului strain si diferit. Iar cand temperatura corpului este mult asemanatoare intre barbat si femeie, senzatia ca-ti mangai propriul corp devine plictisitoare. Pentru a te intelege bine fizic trebuie sa existe diferenta de temperatura potrivita.

Apoi mai conteaza si felul cum reactioneaza corpul fiecaruia la atingere. Poti atinge o femeie si sa simti ca vibreaza intr-un anumit fel pe interior, iar alta sa o faca altfel. Emana senzatii, transmite intensitati de moment ce par a fi potrivite tie si ca te intelegi fizic cu ea. Poetic, savantii au numit-o „chimie”... asa cum ,savant, si poetii au numit-o la fel.

Uleiul de masaj ajuta ca atingerea oricarei femei sa fie la fel de placuta ca atunci cand exista potrivire fizica. Doar ca nu transmite acele senzatii, precum o femeie excitata ca este atinsa si atinge la randul ei. Atingerea de la masajul erotic al unei necunoscute este placut, reconfortant, chiar si excitant din cauza noutatii, dar lipsit de „chimie”. Pe de alta parte te destinzi mai mult decat daca ar fi iubita ta, nu-ti este rusine de nimic, nu te simti vinovat pentru placerea ce o „degusti” sau pentru ca ai impresia ca ai pus-o la „munca”. Nu ai acel sentiment de vinovatie pentru ca nu mai exista egalitate.

Cateodata te intelegi in sex atat de bine cu cineva incat sa ai senzatia potrivirii. Fara sa o iubesti asa cum se face, adica nu-i cauti prezenta, nu-ti e dor numai la ideea ca te vei desparti pentru scurt timp. Te destinde gandul la placerea unei nopti petrecute impreuna. Este acea potriveala de temperatura, aceasil ritm al senzatiilor, dar cel mai important e ca ai capatat o incredere ce nu ti-o explici. Ironic, sexul devine relaxant cand nu iubesti.

Cu persoana iubita este altfel, de ea iti pasa. Oricata incredere exista intre doua persoane ce se iubesc, nu-si vor cunoaste limitele, vor fi mai rezervate cu recunoasterea propriilor fantezii, se iubesc prea mult pentru a risca sa se deprecieze unul pe altul. Este un cerc vicios, cand iubesti capeti un respect ce te opreste sa atingi limita eroticului. Daca incerci, te simti vinovat. Asa ca de cele mai multe ori fanteziile erotice raman nespuse intre iubiti.