"TRTH HRTZ"

Cand le spui adevarul oamenii te urasc. Spune-i unui barbat ca a gresit, te va uri pentru ca stie adevarul dar ii este greu si rusine sa-l recunoasca. Spune-i femeii care s-a indragostit de tine ca nu o poti iubi, te va uri pentru ca ea crede despre sine ca merita sa fie iubita de oricine. Te vor uri si pentru un adevar inofensiv, le aminteste ca vor mai mult - intotdeauna vor mai mult.

Ca sa accepte adevarul fara sa te urasca trebuie sa-l prezinti ca si cum au castigat. Barbatului care a gresit ii arati ca prin decizia lui a evitat un rau mai mare; femeia care te iubeste se va bucura ca nu ai aceleasi sentimente pentru ea daca banuieste ca ce a primit este maximul pe care il poate lua si ca nici altcineva nu va putea primi mai mult, pentru tu esti cel incapabil, ori ai un bagaj de probleme mai mare decat ea.

Un adevar care nu ajuta la schimbarea lucrurilor nu merita a fi amintit. Actualizezi o emotie negativa si vei fi urat pentru asta. "Ti-am spus EU ca asa o sa se intample!" nu este o declaratie ca a avut dreptate, ci mai mult o absolvire de vina, cel care o spune se extrage din ecuatie pentru constiinta sa, cu adevarat nu empatizeaza cu regretele tale. Tonul cu care o spune este ca al unui repros, dar cu adevarat este o victorie a sa, ca are ocazia sa o spuna si sa se plaseze pe o pozitie superioara. "Ti-am spus eu ..." nu schimba cu nimic un adevar, doar prelungeste perioada refractara.

Un adevar neutru, care nu implica pe cel caruia i-l spui, este doar un spectacol, o demonstratie de potenta cognitiva.

Tinerii legionari

Am constatat ca tinerii au nevoie de identitate nationala. In lipsa de modele s-au apropiat de gandirea legionara, isi atribuie o cauza pe care nu o inteleg.

Intai sa incep prin a explica nevoia nationalismului.

Primul exemplu: Sa presupunem ca provin dintr-o familie vitregita de soarta, m-am nascut sarac, parintii chinuiti cu existenta zilei de maine nu au avut timp de educatia mea si mai ales de a-si exprima dragostea fata de copil. Astfel ca in viata am invatat sa razbat singur, lipsindu-mi sentimentul ca am familia sau rudele mele alaturi. Nu exista sentimentul unitatii neamului.

Al doilea exemplu: Acum sa presupunem ca m-am nascut intr-o familie in care unitatea rudelor este importanta. De sarbatori, de evenimente cum sunt nuntile sau botezurile, la inmormantari, simt apropierea rudelor mele, sprijinul lor - macar moral. Stiu si simt ca oricand am nevoie, rudele imi vor acorda atentie, ma vor ajuta. Stiu ca eu am locul meu in acest grup. Poate nu voi avea nevoie niciodata, dar sentimentul apartenentei la o familie unita ma face sa nu ma simt singur, nici macar nu stiu ce inseamna conceptul de a trai singur. Este un confort psihic care iti intareste siguranta de sine.

Nationalismul este practic similar cu aceasta nevoie a sentimentului de apartenenta. Cei in cautare de confort psihic in ceea ce priveste natia lor, vor alimenta sentimentul apartenentei cu ideologia nationalista. As exagera daca as spune ca nationalismul inseamna mandria de a face parte dintr-un popor. Dar este ceva similar, la nivel de constiinta. Pentru a mari aceasta "mandrie" voi ridica in consideratie poporul, il voi considera ca fiind ceva maret, ca prin apartenenta la el sa am sentimentul ca sunt si eu maret. Perceptia mea despre poporul meu este influentata de afectivitatea mea.

Si incep sa impart lumea: ai mei si restul lumii. Nationalismul delimiteaza clar aceasta segregare dintre grupul meu (poporul meu in aceasta speta) si restul lumii. De aici este foarte usor ca atunci cand ma simt in nesiguranta sa declansez instinctul de conservare si pentru a proteja grupul meu ma pun in garda si lupt cu ceilalti. (recte sentimentul meu de apartenenta - acel confort psihic) Lupta nu este propriu zisa, ci este o manifestare egocentrista. Cand devine o lupta propriu zisa, cand ideologia devine actiune si se urmareste obtinerea scopului prin orice mijloace, se numeste extremism.

Ce este gresit in aceasta abordare? Ideea ca raul de care sufar se datoreaza celorlalti, astfel ca ei trebuie sa dispara. Vor dispare din consideratiunea mea, din respectul meu, din aprecierea mea... Devin neimportanti. Existenta lor capata notiunea unui rau in mintea mea. Orice frustrare o proiectez pe ei, incep sa-i injur pe unguri, pe evrei, pe comunisti, pe arabi... pe ceilalti. Descarc psihic frustrarile. Toti avem frustrari, nu este nimeni intr-o continua fericire.

Primul rau facut este atunci cand am facut mental segregarea: eu vs ceilalti, ceilalti fiind restul lumii care a fost redus la un ceva desconsiderat, fata de care am automat o atitudine de superioritate. Exista nevoia de inamic? De unde vine aceasta nevoie? As fi zis "ai mei" si "ceilalti". "Ai mei" adica poporul meu, natia mea, grupul meu... Dar nu pot face asta pentru ca "ai mei" este de fapt o notiune abstracta, nascuta din nevoia psihologica a sentimentului de apartenenta. Deci pana la urma se reduce la "eu".

Cei care au prins comunismul au simtit ca nevoia de apartenenta era suficient de satisfacuta de chiar ideologia comunista. Si-au luat portia. Dar tinerii de azi sunt debusolati, cauta un punct de sprijin si modelul apartenentei l-au gasit in ideologia legionara. Nu am crezut ca voi apuca timpul in care personaje legionare vor fi considerate modele, ca ideile lor vor fi asimilate. Citeaza cu mandrie pe Zelea Codreanu si altii, ridica in slavi versuri ale unor poeti legionari, cu intentia de a-si declara vadit o mandrie nationala. Au nevoie de ea, in lipsa de modele construiesc din ceea ce au, prefacandu-se ca nu vad raul si admirand doar binele din aceste idei.

Tineretul are nevoie de modele, are nevoie de sentimentul apartenentei la un popor bun, are nevoie de acest confort psihic ca sa nu se simta pierdut si singur in lume, fara radacini... are nevoie de un punct de sprijin. Am remarcat ca cei care au imbratisat indemnul legionar sau nationalist la unitate sunt si credinciosi ferventi, pentru ca nevoia lor s-a imprastiat in toate directiile pentru a cauta sprijin, sunt pregatiti sa accepte cauze cu concepte abstracte, iar religia este asemanatoare, confera un confort psihic.

Ca te nasti intr-un popor este o loterie, nu este un merit al tau. Sau un pacat. Soarta a facut sa te nasti roman, german, tigan, arab sau american. Discriminarea pe criterii nationale, de rasa, pe criterii religioase sau culoare a pielii, este raul inventat de oameni. Nu este un rau natural ca un cutremur, ori uragan. Omul civilizat isi formeaza o conduita, este un autodidact si scopul este pentru a evolua intectual. Civilizatia reprezinta nivelul de dezvoltare materiala si spirituala, spunem despre un popor ca este civilizat atunci cand are o cultura si tehnica inaintata, un standard de viata ridicat. Scopul tuturor este sa-si imbunatateasca viata. Pentru a ajunge la asa ceva ne educam, capatam o conduita, identificam un bine universal.

Discriminarea pe criterii etnice, rasiale sau religioase este contrara acestui bine, este raul. Nu poti pretinde sa te folosesti de binele universal atunci cand prin raul pe care il faci esti impotriva binelui. Pentru a face asta va trebui sa-ti anulezi constiinta, sa nu te deranjeze, manifestand egoism. Esti raul uman.

"Fapte, nu vorbe" - este citat Zelea Codreanu. Conceptul este bun, este corect, dar depinde pentru ce il folosesti: sa faci rau sau bine? In gura Maicii Tereza inseamna ceva, se prezuma ceva datorita simbolisticii personajului; in gura lui Hitler sau Bin Laden inseamna altceva. Daca indemni la bine, este corect. Daca indemni la rau, esti parte din acel rau. De ce este Zelea Codreanu simbolul unui rau?

Schimbarea se face rapid si prin violenta si radicalism, asa cum a fost intentia legionarilor cand l-au asasinat pe premierul Duca in Decembrie 1933 pentru a determina alegeri imediate. Dar raul nu construieste, fapta ramane acolo in constiinta si este opus binelui. Motivatia faptei ar putea fi dorinta de schimbare in bine, dar acest bine nu se va infaptui niciodata cu oamenii care au facut fapte rele - in cazul de fata asasini - pentru ca nu va mai exista incredere in ei: sunt capabili de rau. Zelea Codreanu a ucis chiar legionarii care i s-au opus, fiind la putere era "Capitanul" ale carui decizii si fapte nu trebuiau puse sub semnul intrebarii.

vezi asasinarea ziaristului legionar Stelescu.

Consiliul, respectiv Codreanu, l-a declarat pe Stelescu „vinovat de înaltă trădare față de Legiune și căpitan” și a decis excluderea lui Stelescu din mișcare cu precizarea „Acord lui Stelescu dreptul ca într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-și poată răscumpăra în fața aceluiași Consiliu de Onoare convocat de mine în acest scop, numai prin jerfă, onoarea pierdută și păcatul făptuit”[9].

Dar Stelescu și-a continuat critica la adresa „Căpitanului”, pe care l-a făcut laș, desfrânat și slab orator[10]. În 1936 un grup de zece legionari, studenți la teologie, pătrunde în spitalul în care era internat și îl împușcă pe Stelescu în patul de spital, după care îi ciopârțesc cadavrul cu topoarele, dansând în jur și murmurând psalmi pentru odihna celui ucis. Grupul de criminali trimiși de „Căpitan” ca să-l pedepsească pe disident a primit porecla „Decemviri” („zece bărbați”), iar cei care l-au pedepsit pe I. G. Duca au fost numiți „Nicadori”.

Legionarii au asasinat pe Armand Calinescu, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, si alti 64 demintari romani la Jilava, acesta a fost jocul lor politic: asasinatul si masacrul.

Indemnul la unitate nationala al legionarilor nu s-a bazat pe fapte bune, pe schimbarea in bine, nu a avut ca scop dezvoltarea spirituala si materiala, ci pur si simplu a fost un indemn cu scopul de a-si mari forta. Unitatea nationala inseamna o forta, felul cum folosesti aceasta forta este important. Este frumos sa te unesti, sa capeti acel sentiment de apartenenta, dar pentru ce? Care este scopul? "La lupta!" vad indemnurile tinerilor de azi. La lupta cu cine? Si mai ales - pentru ce? Exista atat de multe, ai pentru ce. Intrebarea mea este daca acesti tineri si-au identificat scopul sau doar euforia nevoii de lupta e de ajuns?

Nationalismul este ceva bun sau rau?

Dupa parerea mea nationalismul este ca atunci cand eu incep sa ma laud ca sunt destept, sunt frumos, sunt cel mai si cel mai... dintre toti. Chiar daca as fi asa, nobil este sa las pe altii sa ma laude daca merit. Nu sa ma laud singur. Nationalismul este aceeasi infatuare: suntem un popor darz, un popor puternic, un popor deosebit ... mai ales in comparatie cu ceilalti. Nu astfel se creeaza radacinile. Ci prin pilde. Daca sunt frumos si destept, ma vor lauda altii cu siguranta. Va fi mai credibil. Daca mi-l arati pe Stefan, pe Mihai Viteazu, pe ceilalti inaintasi importanti in istoria neamului ... ii voi recunoaste si voi sti singur sa fiu mandru de ei. Daca mi-i arati si ii asociezi cu notiunea de extremism, aduci atingere memoriei lor si distrugi exact acea mandrie nationala cu care te lauzi.

Cum s-a ajuns la nevoia sentimentului de apartenenta?

Datorita esecului comunismului, dupa ce acesta a fost inlaturat, am avut atat dezgust fata de acest esec si fata de cum am ajuns, incat ne-am denigrat singuri, am povestit noua si tuturor ca suntem un popor de damnati, un popor incult aflat la marginea civilizatie, niste hoti, niste incapabili... incat a devenit brand de tara. Orice se face in Romania este pus sub semnul intrebarii, exista o neincredere, nu exista prezumtia de nevinovatie. Este ca atunci cand faci parte dintr-o familie si toti din familia ta povestesc intre ei si tuturor despre cat de netrebnici sunt membrii ei. Nu mai exista acea unitate intre rude, nevoia de apartenenta este de fapt revolta tinerilor pentru situatia aceasta, asa ca se apropie de orice ideologie care da un sentiment de apartenenta, fara a identifica natura raului din extremism. Atunci cand ei impart lumea intre "noi" si "ceilalti" isi restituie respectul de sine. Frustrarea naste nevoi. Pentru ca satisfacerea nevoii personale este mai apropiata, binele universal trece in plan secund. Nevoia de lupta este revolta.

Nu este ceva de neluat in seama - aceasta nevoie de apartenenta. Este atat de necesara incat poate anihila constiinta, astfel sunt posibile genocidele. Lupta impotriva celorlalti trece usor de la defensiva la ofensiva, iar victoria ofensivei este exterminarea. Probabil ca multi si-au pus intrebarea cum de acestea au fost posibile, cum de oamenii au putut trai cu constiinta lor. De ce nu s-au revoltat impotriva raului?

Acel rau nu a mai fost perceput ca un rau, ci ca o victorie impotriva celorlalti.

---------

(va urma)

/

Imi voi supravietui

"Imi voi supravieţui.
Să mănînc, să dorm. Să dorm, să mănînc. Să exist încet, blînd, ca arborii, ca un ochi de apă stătută, ca bancheta roşie din tramvai.

Nu mă neglijez, dimpotrivă: azi-dimineaţă am făcut o baie, m-am bărbierit. Dar dacă mă gîndesc la toate aceste mărunte acte cotidiene, nu înţeleg cum de le-am putut face; sînt atît de zadarnice.Fără îndoială că obişnuinţa le-a făcut în locul meu. Obişnuinţele n-au murit, ele doar, ele continuă să-şi facă de lucru, să-şi ţeasă plasele încetişor,insidios, mă spală, mă şterg, mă îmbracă, precum doicile."

"
Cînd trăieşti nu se întîmplă nimic. Decorurile se schimbă, oamenii intră şi ies, asta e tot. Nu sînt niciodată începuturi. Zilele se adaugă zilelor fără nici un rost, e o însumare interminabilă şi monotonă.Din cînd în cînd faci un total parţial, spui: sînt trei ani de cînd ...
După aceea iarăşi începe succesiunea clipelor, aduni orele şi zilele. Luni, marţi, miercuri.Aprilie, mai, iunie, 1924, 1925, 1926.28

Asta înseamnă să trăieşti. Dar cînd îţi povesteşti viaţa, totul se schimbă; însă e o schimbare pe care nimeni n-o observă: dovadă că se vorbeşte de poveşti adevărate. Ca şi cum ar putea fi poveşti adevărate; evenimentele se produc într-un sens şi noi le povestim în sens invers. Pare că începi cu începutul. ,,0 searăfrumoasă de toamnă, în 1922. Eram secretarul notarului din Marommes." Şi în realitate ai început cu sfîrşitul. Sfîrşitul e acolo, nevăzut şi prezent, el dă acestor cuvinte fastul şi valoarea unui început. "Mă plimbam, ieşisem din sat fără să bag de seamă, mă gîndeam la necazurile mele băneşti." Această frază,luată aşa cum e, vrea să spună că tipul era absorbit, morocănos, la distanţă de şapte poşte de-o aventură, exact în starea de spirit în care laşi evenimentele să treacă pe lîngă tine fără să le vezi. Dar sfîrşitul e acolo şi transformă totul. Pentru noi, tipul e de pe acum eroul unei povestiri.Mîhnirea lui, necazurile lui băneşti sînt mult mai preţioase decît ale noastre, sînt aureolate de lumina pasiunilor viitoare. Şi povestirea se desfăşoară invers: clipele au încetat să se mai îngrămădeascăla întîmplare unele peste altele, sînt înghiţite de sfîrşitul povestirii care le atrage spre sine şi fiecare dintreele atrage la rîndul ei clipa care a precedat-o. "Era noapte, strada era pustie." Fraza a fost aruncată la întîmplare, ca şi cum ar fi de prisos; dar noi nu ne lăsăm înşelaţi şi o ţinem deoparte: e o informaţie a cărei valoare o vom pricepe mai tîrziu. Şi simţim că eroul a trăit toate amănuntele acelei nopţi ca pe nişte prevestiri, ca pe nişte promisiuni, ba chiar că le-a trăit numai pe cele care erau promisiuni, orb şi surd la tot ce nu vestea aventura. Uită, că viitorul nu e încă acolo; tipul se plimba într-o noapte fără prevestiri,care îi oferea de-a valma comorile ei monotone, iar el nu le înţelegea. Am vrut ca momentele vieţii mele să se urmeze şi să se ordoneze precum cele ale unei vieţi pe care ţi-o aminteşti. Poţi la fel de bine să încerci să prinzi timpul de coadă."

- fragmente din "Greata" de Sartre


/

Mortul viu

Viata se intampla.Nu ce se intampla este important, ci felul cum reactionam atunci cand ne afecteaza ce se intampla.

Nu exista soarta sau noroc, horoscop sau vointa divina. Din confort psihic mutam responsabilitatea constructiei propriului destin pe ceva abstract, inventam un soi de putere impotriva careia nu am putea face nimic, pentru a ne absolvi.

Ce se intampla cand omori spiritul dintr-un om? Deposedeaza-l de speranta si o sa-i stingi vointa. Va deveni un zombi - un mort viu - trupul lui va continua sa fie cald, dar nu va mai avea viata in ochi. Va continua sa respire, sa paseasca, sa vorbeasca - instinctul sau va raspunde prezentului. Dar el nu stie in ce prezent se afla, timpul pentru el are notiune pana in ziua cand i-a fost ucis spiritul. Nu-i pasa de viitor, nu-i pasa de imaginea de ansamblu a prezentului, decat de amintirea trecutului pana in ziua cand a murit. Este un mort viu, un trup fara vointa.

Il intrebi cat este ora si automat se va uita la ceas si va raspunde. Tot instinctual va raspunde si cum se rezolva o problema de trigonometrie, daca stia asta dinainte. Dar nu va reusi sa-si rezolve probleme sale, nu stie ca ele exista. Pentru ca nu-i pasa.

Este un mort viu.

Doar un mort viu va recunoaste un altul; ceilalti oameni - cei care nu vad - au asteptari de conformare de la el ca si cum le-ar fi seaman. Il vor judeca si il vor condamna dupa unitatile lor de masura, ii vor pune eticheta, il vor desconsidera... Timpul pentru mortul viu nu este la fel ca pentru ceilalti, iar viitorul nu exista, nu se prezuma.

Mortul viu este ce a mai ramas dintr-o victima. Cat este de corect sa judeci si sa condamni o victima?

Este asemeni cu cei carora le-au fost amputate picioarele, foarte mult timp acestia simt mancarimi in laba piciorului sau ca le-au amortit genunchii. Mortului viu i-au fost amputate speranta si vointa, o perioada va crede ca le mai are, isi face planuri si dorinti bazandu-se pe determinarea sa obisnuita de a infaptui. Uita de invaliditatea sa, nu e constient sau uita de ea. Astfel ca toate dorintele se transforma in dezamagiri si suferinti. Mortul viu este o victima continuua, spiritul sau se naste si moare in fiecare zi, atat cat poate sa se mai ridice, pana in ziua in care se consuma tot.

Se va obisnui cu rusinea, cu regretul pentru ceea ce-i lipseste, cu durerea dorului si incapacitatea sa. Se va adapta vietii fara timp. Va suferi cumplit, cateodata pentru ca este de mort, altadata pentru ca este viu.

Te intreb: ce rezolvi daca acuzi si condamni un mort viu? Poti sa-l condamni la o sentinta mai grea? Iti este la indemana sa proiectezi greselile deciziilor tale pe el, pentru ca nu riposteaza? El este un mort viu. Tu ce esti?

Este un confort psihic sa ai pe cine sa dai vina. Daca nu ar exista cineva, invinovatim soarta, destinul, karma, sau oricum s-o numi aceasta notiune abstracta a unei vointe supreme, care ne absolva de necesitatea iertarii pacatelor noastre, de felul cum reactionam afectiv la ce se intampla.

Religia este mantuitoare, Isus a luat asupra sa pacatele oamenilor. Este adevarat, cand constiinta ta iti spune ca ai gresit, pentru a dormi linistit noaptea exista aceasta mantuire sufleteasca: "A fost vrerea Domnului!" Este un remediu psihologic pentru acceptare, nu pentru problema in sine.

"Asa i-a fost scris"

"Astrele nu au fost favorabile"

"Este karma lui"

Avem o singura viata. Un singur bilet in caruselul vietii.

Toti dorim cea mai frumoasa aventura. Daca in cursul ei pe la jumatate iti da cineva branci, vei cade si te vei lovi. Nu durerea caderii este trauma, ci faptul ca vei constientiza ca nu mai ai sansa pentru aventura cea mare. Stii ca daca incerci caruselul cel mare, cel dorit, vei ajunge la jumatate si se termina timpul, vei repeta experienta primei jumatati fara entuziasmul noului, neputand cunoaste restul pentru ca nu poti continua din punctul in care ai intrerupt. Trebuie sa o iei de la inceput, cealalta jumatate nu o vei cunoaste niciodata, ce urmeaza este doar o repetitie. In ziua cand ai cazut din carusel ai pierdut sansa la aventura cea mare.

Stiind acestea, astfel ajungi un mort viu.

Ce caut eu in Piata Universitatii

Povestea mea începe mai demult, chiar de la revoluţia din 1989. Pentru că a fost revoluţie orice ar spune alţii, “revolutio” in latină înseamnă schimbare de sens. Comunismul a fost rău din punct de vedere evolutiv, dar a fost un confort psihic pentru marea majoritate deoarece in felul lui sinistru crease o rutină a vieţii şi cunoscând ce vei face cu viaţa ta în viitor, nu te mai agitai. Toţi oamenii care vorbesc cu nostalgie despre comunism, cum că era mai bine că toţi aveam case, că toţi aveam de muncă, sunt oamenii cărora le lipseşte sentimentul de siguranţă al zilei de mâine. Sclavii aveau o rutină a vieţii similară cu ce eram noi în comunism. Ştiau ca a doua zi vor fi scoşi la muncă, vor primi raţia de mâncare, se vor chinui şi apoi vor dormi. Din acest punct de vedere confortul psihic este acelaşi, nu se mai gândesc la ziua de mâine.

După 1989 acest confort psihic a dispărut şi a creat o generaţie de seniori spasmofilici, terorizaţi de insecuritatea zilei de mâine. Cu cât ai prins mai mult comunism, cu atât mai mult spasmofilia şi atacurile de panică sunt mai mari. Am avut un popor afectat psihologic, a fost uşor de manipulat.

Generaţiile nu stau, nasc copii. S-au născut copii care nu l-au prins pe Ceauşescu sau erau minori când acesta a căzut. Acesti copii au evoluat în libertate, nu percep ce înseamnă siguranţa zilei de mâine aşa cum este cunoscut de vechea generaţie, pentru acei copii siguranţa zilei de mâine înseamnă ce scrii în CV. Bătrânii s-au uitat la copii cu dezgust şi au exclamat: “Ce ştiu ei?! Sunt nişte inconştienţi! Tineretul din ziua de azi este inconştient, indolent şi rupt de realitate. Nu ştiu ce este greul, nu ştiu decât să se distreze.”

De ce? Pentru ca tinerii de azi nu sunt spasmofilici, nu sunt crispaţi de teama de viitor. Acesta a fost conflictul dintre generaţii şi acesta va fi mereu. Omul trăieşte naiv şi fericit până conştientizează adevărul universal: toţi îmbătrânim, toţi ne îmbolnăvim şi toţi murim. Generaţia seniorilor va avea această maturitate nedorită, va fi în contradicţie cu tânăra generaţie care trăieşte “naivă şi fericită”.

Aceste generaţii au fost unite de nemulţumiri. Am remarcat la Universitate o separaţie clară între mentalităţi, pensionarii şi sindicaliştii au protestat “La Fântâni”, iar tinerii lângă Arhitectură. Pe faţa celor de la “Fântâni” se distinge clar motivul prezenţei lor acolo, neajunsurile şi sărăcia i-au scos în stradă cu cerinţe clare şi personale. Feţe triste. Atmosfera tinerilor de la Arhitectura era senină şi entuziasmantă, toţi cu feţe joviale. Cineva din jurul meu chiar spunea ca se simte ca la “Lăptăria lui Enache”.

Ce căutam eu acolo? Ce căutau ei acolo?

Dacă este să gândesc pur practic orice protest nu va duce la nici o schimbare dacă clasa politică nu acţionează, guvernul şi preşedintele nu pot fi schimbaţi decât în mod democratic şi respectând legea. Oamenii care gândesc astfel stau acasă şi îşi văd de treburile lor, nu înţeleg aceste gesturi. De principiu sunt de acord, dar inutilitatea practică şi logică îi face să privească cu scepticism aceste manifestări.

Protestanţii nu au gândit mai departe decât de “Jos Băsescu!”, nu s-au gândit la alternative de guvernare şi soluţii pentru a ieşi din criză. Nici eu nu am gândit mai departe, dar ştiu că m-am aflat acolo pentru a-mi recâştiga demnitatea. Atitudinea unui preşedinte ce tratează propriul popor cu sarcasm şi ironie m-a jignit, m-a scos acolo să-mi exprim poziţia, că nu accept să fiu batjocorit.

Am văzut cu toţii la protest sloganuri ingenioase şi amuzante, ironice şi sarcastice, tinerii amendează preşedintele cu o ironie mult mai inteligentă. Îi vedeam la tv pe Tatulici şi alţii cum se mirau “ca curca la lemne” (asta să nu spun “ca broasca la barieră”) că tinerii sunt capabili, că tinerii sunt culţi şi educaţi chiar dacă sunt suporteri de fotbal, că tineretul are curaj, dar un curaj inteligent. Opinia generală a jurnaliştilor bătrâni a fost că nu se mai aşteptau. Nume importante se minunau că s-a cerut respectarea punctului 8 de la Timişoara, crezând că tineretul nici nu a auzit de el. Ce dovedeşte asta? Că domnul Tatulici habar nu are de realitatea din societatea noastră, habar nu are cum sunt tinerii noştri. Surprizele au fost atât de mari pentru dânsul încât s-a manifestat necontrolat în direct, ca un copil care a primit un cadou neaşteptat.

Amintesc de el pentru că la acea emisiune mă uitam când am constatat. Atenţia tuturor jurnaliştilor a fost îndreptată spre ce spune cutare, spre cum reacţionează opoziţia lui, încât poporul a devenit o noţiune abstractă, au impresia că poporul sunt doar cei ce se perindă pe la televizor. Sunteţi rupţi de realitate, domnilor jurnalişti! Se numeşte jurnalism, nu a ţine un jurnal.

Înainte de orice revendicare socială tinerii vor sa-si faca auzita nemultumirea, fara intermediari, fara a le fi confiscata vocea de alte interese. Din acest motiv au huiduit orice reprezentant al clasei politice care a încercat să se afişeze lângă protestatari. Tinerii nu sunt acolo să susţină pe cineva sau să facă partizanat cu altcineva, sunt acolo pentru ei înşişi, fiecare pentru sine. Sunt convins că sunt politicieni sau celebrităţi care au nemulţumiri personale, dar ei au alte canale la îndemână să-şi exprime nemulţumirea. Piaţa Universităţii este locul public de exprimare, a celor care nu au altă opţiune.

De acord că revendicările protestatarilor sunt din cele mai pestriţe, multe irealizabile, unele chiar ilogice. Tocmai această diversificare de revendicări face seria de proteste mai specială, aduce aminte că notiunea de "popor român" nu este un singular abstract, ci o multime - toti romanii. Protestele individuale sau pe grupuri nu sunt despre "nu ati facut cutare lucru", adica avem un guvern lenes si incapabil, ci "si aici ati luat decizii in interes personal in dauna societatii", fiecare revendicare fiind o noua dovada in plus pentru hotia si infatuarea celor de la putere. Mai multe si mai pestrite nu inseamna ca fiecare o stie pe a lui, ca este un protest haotic. Reprezinta adunarea dovezilor de maltratare a romanilor de catre cei care au luat puterea (maltreatment). Dar nu revendicările sociale sunt subiectul principal acolo, unitatea stă într-o singură vrere: “Jos Băsescu!” Politrucii se exprimă: “Este uşor să dai jos. Dar ce pui în loc?” Nici nu mă interesează, oricum este o loterie. Poate veni unul mai bun sau mai prost. Băsescu s-a schimbat tot mai mult în manifestare odată cu trecerea timpului, cultul personalităţii l-a îmbolnăvit, puterea l-a dezumanizat. Se crede proprietar de ţară. Poate veni unul bun care să se schimbe pe parcurs. Poate veni unul mai rău. Dar măcar acord o şansă viitorului. Tineretul se află acolo tocmai pentru că a învăţat ce înseamnă democraţia, este dreptul fiecăruia de a se exprima. Dar democraţia înseamnă să fie şi luat în seamă.

Nu ştiu cine va ieşi la alegeri, probabil un antipatic mie. Democraţia înseamnă voinţa poporului, conteză mult grupul în care se exercitează. Votul prostului valorează cât votul omului cultivat. În funcţie de majoritate se va desemna alesul. Dacă cei inteligenţi şi cultivaţi doresc un conducător aidoma, fiecare dintre ei va trebui să deschida mintea proştilor din jurul lui, să le arate ce este bine şi ce este rău. Iar în Piaţa Universităţii asta se întâmplă, tinerii din jurul meu păreau ca veniţi de la Cărturăreşti. Lucru care iar i-a surprins pe brontozaurii gazetăriei, de parcă intelectualitate nu există între tineri, de parcă numai seniorii au dreptul să fie intelectuali.

/

Nefirescul firescului. Partea 3-a: Momentul adevarului

Recomand persoanelor ce tocmai au ieşit dintr-un mariaj sau dintr-o relaţie îndelungată cartea scrisa de Dr. John Gray „Bărbaţii sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus”. De ce acestora? Pentru că numai ei/ele acordă atenţie, se întreabă nedumeriti „DE CE ???”. Păi uite de-aia! Cartea este atât de renumită încât a devenit un fel de biblie a relatiei femeie-bărbat.

Cei căsătoriţi se plictisesc citind-o, vor exclama „da, este adevarat!”, dar ei nu au nevoie de exemple, atât de siguri sunt pe posesiunea lor. Fiecare persoană căsătorită gandeşte inconştient şi instinctual apartenenţa ca fiind o posesiune. „A mea” zice el despre ea. Şi invers. Sunt un cuplu cu prezumţia că se vor iubi până când moartea îi va despărţi. Viitorul fiind asigurat, ce rost mai are să înţeleagă despre celălalt? Pai cum? Celalalt înţelege despre sine? Au învăţat să-şi înghită reciproc frustrarile, pentru că aşa este în familie. Până se adună în ei şi dă pe afară...
Sunt de acord. Oricum - din cauză de iubire – e de bun simţ să vrei să-ţi cunoşti jumătatea. Cum gândeşte, cum simte, cum reacţionează... Dar nu este un troc - „mai lasă tu de la tine să mai las şi eu de la mine...” Întotdeauna se va nemulţumi unul că a dat mai mult.

Merg mai departe şi spun că daca Bărbatul este de pe Marte şi Femeia de pe Venus, ei trăiesc împreună pe Pământ. Să se descurce cu asta! Să se întâlnească pe traseu, să se completeze, să se adapteze unul altuia, să-şi zămislească propriile tradiţii şi obiceiuri comune. 

Altfel spus, dacă ea este ardeleancă şi el moldovean, trebuie să trăiască la Bucuresti ca bucureştenii.

***

Mă tot întreb de ce femeile retin aproape toate visele, iar bărbaţii le uită imediat. Au creierele concepute diferit? Procesul cognitiv foloseşte altă combinaţie de celule cenuşii?

Ori... de ce femeia are privirea periferica cu un unghi mult mai mare decât bărbatul? Bărbatul are în schimb abilitatea de a privi în adâncime. Femeia are atenţia mai distributivă, poate duce o discuţie pe mai multe planuri, poate sări de la o discuţie la alta fără să se încurce, ca apoi să revină.

Uite alt lucru, ceea ce nu înţelege femeia este că bărbatul se poate uita 15 minute în gol fără să gândească. Absolut deloc. La nimic. Îl simte absent şi automat îl întreabă: „La ce te gândeşti?” Dacă răspunde sincer că la nimic se supără, ea crede că nu vrea să-i spună, deci se gândea la ceva ce o afectează. Devine şi mai curioasă, pentru a păstra armonia în relaţie bărbatul va trebui să mintă. Dacă spune „Mă gândeam la cât de frumoasă eşti” poate fi o măgulire inspirată sau o idee cât se poate de proastă, în funcţie de femeie. Poate considera că îi insulţi inteligenţa, o enervezi şi mai mult. Contează şi modul cum o faci: o mimică serioasă o bagă la idei; o micro-expresie de satisfacţie pe faţa ta pentru găselniţa găsită încurajează interogatoriul.

Dacă vrei să simtă puterea absolută, reacţionează ca şi cum te-ai trezi la realitate şi cu mult patos povesteşte despre un moment de calitate din trecutul apropiat: „Îţi aminteşti ce bun a fost sexul când ne-am întors de la film? Eşti atât de frumoasă... am simţit atât de multă plăcere încât am crezut că am ejaculat şi testicolele când mi-am dat drumul.” Şi de aici poţi dezvolta, să-i povesteşti cum îi miroase pielea, că a fost atât de senzorial încât te trezeşti că ţi-e dor încontinuu să o atingi, dar ţi-e teamă să nu devii enervant... Poţi băga în ele după cum simţi, nu trebuie să minţi despre cum simţi. Un adevăr a fost deja ascuns, faptul că nu te gândeai la ceva.

Este intrigant pentru mine cum un adevăr neutru poate crea frustrari. Dacă insişti cu acesta, în ideea că sinceritatea ar trebui să alimenteze încrederea unuia în celălalt, de fapt obţii contrariul, te suspectează că ascunzi gândurile tale. „Femeie, mă gândeam că nu avem bani” şi îi schimbi starea brusc. Oricât este de apreciat că te gândeşti la bunăstarea cuplului, i-ai stricat ziua. Răzbunarea ta că a fost atât de curioasă de gândurile tale a fost îndeplinită, te-ai asigurat şi că pe viitor nu va mai fi atât de interesată. Dar nu este inamicul tău, este persoana pe care o iubeşti. Dacă tot eviţi să-i spui adevărul, măcar fă-o pentru o cauză nobilă, schimbă-i momentul în bine, nu într-o nemulţumire.

Dacă se mulţumeşte cu adevărul plictisitor – „La ce te gândeşti?” „La nimic.” – şi îşi vede mai departe de treaba ei, relaţia ta a intrat într-o rutină la fel de plictistoare.

Cea mai mare posibilitate este ca neîncrederea ei să vină din propriile gânduri, în acelaşi moment să se gândească ea la o nemulţumire. În ideea că dacă ea o face prezumă că şi tu o faci. Cu abordarea indicată de mine o faci să uite orice gând negativ, pe când cu amintirea altor îngrijorări îi amplifici starea în care s-a băgat singură.




/

Nefirescul firescului. Partea 2-a: Noul masculin

Am început blogul cu o sinceritate totală, nu aveam ce imagine proteja, nu-mi mai păsa de nimic. Şi astfel am ajuns să pricep că sinceritatea te ajută să gândeşti mai aproape de adevăr. Când încerci să-ţi creezi o imagine idealizată, să te prezinţi aşa cum crezi tu că dă mai bine, te îndepărtezi de adevăr şi concluziile pe care le tragi sunt doar presupuneri incorecte. Presupunerile devin convingeri, sunt tratate ca adevaruri; când sunt incorecte eşti un agresor, omori orice relaţie ai cu cel despre care presupui greşit: o data pentru că nu-i acorzi încredere, şi în plus pentru că îţi impui judecata strâmbă.

Aceşti oameni sunt cei mai depreciaţi, indiferent cât ar fi de inteligenţi. Posibil ca ei să fie foarte deştepţi, dar din meteahnă iau în calcul informaţiile pe care le deţin despre un lucru şi îl judecă ca şi cum altceva nu ar putea schimba starea lucrurilor. Circumstanţial pot deţine alte informaţii - care pot schimba totul, dar el nu poate accepta o alta realitate decât cea pe care a gândit-o şi a imaginat-o. Se află în perioada refractară, afectiv este legat de rezultatul său şi orice modificare ar însemna o recunoastere a greşelii, prin încăpăţânarea lui impune un neadevăr, ceea ce seamănă în agresiune cu lipsirea de libertate. Cel mai interesant este că şi atunci când se convinge că a greşit, conştiinţa sa dă din umeri împăcată: “Ahh, eu nu am ştiut că… am luat in calcul doar că…” Îţi vine să-i dai două palme să-l faci să priceapă că asta îi explici de la bun început.

Dacă această persoană mai are şi o funcţie de conducere sau este cea pe care o iubeşti… ai pus-o!

În concluzie, cel care impune o judecată strâmbă este depreciat şi provoacă o emoţie asemănătoare cu dezgustul. Iar acela care îţi mănâncă timpul este un alt tip de agresor, altfel urât, dar mai puţin dăunător dacă este evitat . Dar acum nici unul dintre ei nu este în discuţie, ci de ce aleg calea sincerităţii şi a expunerii intimităţii.

Pentru a simţi momente fericite sunt necesare circumstanţe favorabile. Tot aşa şi gândurile, au nevoie de idei adevarate şi direcţii corecte. Judecăm situaţii, idei sau comportamente. Este un proces. Atenţia ne este mai captată atunci când când judecăm o realitate, nu un fapt ipotetic. Ipotetic nu suferă nimeni; fiind vorba de realitate curiozitatea şi atracţia este mai mare.

Am să continui despre gusturi diferite… Am exemplificat cândva că bărbaţii au gusturi diferite faţă de femei în materie de bărbaţi şi femei.

De felul meu provin dintr-o rasă din Asia Centrală; prin locare geografică îndelungată cred că a fost altoită cu caucaziană. Nu am trăsături mongoloide, se pare că a ieşit ceva exotic. Dar penisul meu este inrudit cu asiaticii. În primul rând e circumcis. Şi apoi nu are dimensiuni să iasă în evidenţă. Însemnând că nu are in plus, este normal. Eu nu ştiu să descriu, că nu m-am comparat cu alţii, iar femeile m-au minţit întotdeauna că e numai bun.

Prin ideea că sunt de provenienţă central asiatică am dorit să evidenţiez că nu sunt păros. Întotdeauna am crezut că bărbaţii păroşi sunt masculini, doriţi de femei, sunt invidios pe ei. Nu chiar cu păr pe spate, dar aşa… mai bărbătoşi. Nouă, bărbaţilor, ne plac femeile. Mai ales cele îngrijite, aranjate cu gust, epilate, fine, mladioase, fără celulită şi grăsimi, fără mustaţă, etc. Ne place feminitatea. De aceea masculinitatea unui bărbat nu ne este atractivă. Îmi este pe plac în alt mod, ca şi camarad am încredere în seamăn, etc…, dar nu este atractiv. Mă uit la reclamele cu lenjerie intimă (chiloţi) ale lui Calvin Klein şi văd numai bărbaţi epilaţi, feminizaţi. Curaţi, nu am ce spune, dar feminizati. Cu sprâncenele pensate, manichiura făcută, pe unii i-am văzut daţi cu ruj. Cui sunt adresate reclamele? Bănuiesc că bărbaţilor, din moment ce sunt produse bărbăteşti. Acei “băieţei” sunt idealul de bărbat modern? Noul masculin?

In adolescenţa mea dacă un băiat se epila pe piept sau picioare strigam la el ca este homosexual. Acum fetele de 20 ani se zbârcesc dacă esti mai păros, puştii pe care i-au cunoscut pănă la tine sunt aranjaţi după noua moda masculină impusă de către… chiar, de către cine?... de către designerii de modă. Majoritatea gay. Moda aceasta a început în urmă cu vreo 11 ani; mă miram eu că cea mai mare densitate de bisexuale am găsit-o între vârstele 27-29 ani. Aşa au crescut, modelul masculin a fost feminin. Femeile din această generaţie pretind o viziune masculină asupra vieţii, se comportă bărbăteşte, neînţelegând de ce nu sunt fericite. Cea mai mare rată de divorţate şi depresive.

Nah, acum serios... Ce fel de masculinitate degajă un bărbat epilat? Un bărbat cu sprâncenele pensate? De se miră tot timpul... „Şi când vorbeşte serios pare că se miră, cum să-l mai iei în seamă? Şi când doarme, tot mirat doarme?” Dar fiecare femeie va avea o părere, dupî gustul propriu. Sunt convins că fetelor mai tinere le pare firesc ca bărbatul să fie epilat, iar celelalte să considere masculinitatea ca fiind opusul feminităţii.

Cu igienizarea intimă sunt de acord. Chiar o recomand. Plus că atunci cănd te razi la testicole şi elimini tufişul din jur, pare si penisul mai mare. Şi chiar devine, în termeni de penetraţie. Inchipuie-ţi un cocean depănuşat pe jumate, fata se uită la el şi se miră în gând „doar atâta..?!”. Citindu-i gândurile, tot încerci să tragi de pănuş în jos, îl lipeşti de vintre, să demonstrezi că mai este. Degeaba. Imaginea pe care o păstreză despre tine este pe jumătatea măsurii tale. Povestea aceasta este mai convingătoare decât dacă spun că este igienic, benefic senzorial la oral. Femeile ar gândi imediat la cât de porc şi de pervers este bărbatul, când de fapt actiunea de radere a parului inghinal (de ce nu li se spune popular „floci”?) este pentru şi în beneficiul femeii. Nu înseamnă că dacă bărbatul se rade la testicole o invită la sex oral. Dar este bine în caz de ... Aşa cum şi femeia este mai plăcută vederii fără boscheţi şi ascunzişuri.

O fată de 20 ani se mira cum bărbaţii de vârste diferite au aceeaşi strategie de a agăţa. Au aceleaşi texte, fie că sunt la 20 de ani, 30 de ani sau 40 de ani. Aş contrazice şi nu aş contrazice... Cum să o explic? Dacă e să gândesc obiectiv la mine, apelez la gluma aceea: „Înainte era invers. Acum îmi ia 5 minute să le conving, şi 2 ore să-mi cer scuze.” Pe de altă parte este ca mersul pe bicicletă. La fel dai din picioare pe ea; fie la 20, la 30 sau la 40 de ani. Cel mai corect este că poţi fi nepriceput la toate vârstele, dacă nu evoluezi şi nu prinzi experienţă.

Dar la orice vârstă se întâmplă un lucru: de fiecare dată când îmi dau drumul cu nesaţ urmează cele 10 secunde. Acele secunde cand te blochezi, împietreşti ca o statuie şi spui încordat femeii: „Nu mişca!! Stai aşa puţin!!” Şi aştepţi să-ţi treacă sensibilitatea. Nu ştiu la alţii cum e, că nu am stat la fundul lor, dar la mine asta se întâmplă. Atunci femeia care are vreo ciudă pe tine, vreo amitire de răzbunare că ai spus nu ştiu ce, nu ştiu când, îşi va încorda muşchii vaginali, chipurile să stoarcă şi ultima sămânţă. O apucă sârguinţa. De fapt e doar o răzbunare sau are tendinţe de sadism. Ca cele cărora le spui că te gâdili într-un loc, cu scopul vădit să ocolească zona, iar ele sunt atrase ca magnetul de locul respectiv şi te chinuie pentru plăcerea lor.

Cei cu penisuri de dimensiuni normale fac sex mai mult decât cei... decât negrii, de exemplu. Păi dacă o ai mare ce nevoie ai să şi fuţi? Doar o arăţi şi femeile au orgasm. Aştia mici, asiaticii de exemplu, fac mai mult sex. De-asta chinezii sunt 1,4 miliarde şi indienii 1,2 miliarde. Împreună sunt aproape cât jumătate din populaţia Pamântului.

_____________

(Va urma) intrerupt din scris....

Nefirescul firescului (relatia cu varste diferite)

O prietena imi reprosa de curand:

“Tie ti se pare firesc sa ai o relatie cu o fata atat de tanara?”

Daca o gandesti in felul acesta raspunsul oricui tinde catre “Da”, ca nu este firesc. Daca eu as fi avut 30 ani si ea 14 ani ar fi fost si ilegal. Din fericire pentru integritatea mea morala si pentru incadrarea legala, ea are 23 ani. Iar eu undeva intre 35-40 ani. Este nefiresc?

Am cunoscut femei in jurul varstei de 30 ani care se purtau ca speriate de bombe si “pustoaice” de 20 ani care gandeau mult mai rapid, mai sanatos si mai inteligent decat primele mentionate. Pe propria piele am constatat ca nu varsta conteaza pentru modul cum te simti in preajma unei femei, ci felul ei de a fi. S-ar spune ca nu ar avea experienta. In ce? In viata? Nu-mi place modul de viata al celor trecuti peste 30, sunt crispati, sunt spasmofilici la ziua de maine, se ingrijoreaza pentru urmatorul task inainte de a se bucura pentru realizarea primului. Nu are experienta in sex? Sa fim rezonabili…

Si acum sa judecam nefirescul … Care este visul oricarei femei? La ce print viseaza, cine este barbatul care o face sa suspine? Clark Gable are 38 ani in “Pe aripile vantului”, Brad Pitt in perioada lui de glorie, George Clooney, Russel Crowe in “Gladiator”, Colin Farrell, oricare din sex simbolurile masculine au fost in perioada de atractie maxima la o varsta apropiata de mine. Mr. Big? In mintea oricarei femei, de la veridosoara de 18 ani la matusa de 50 ani, reprezentarea barbatului visurilor ei este de-o seama cu mine. Prin exemplificare o astfel de relatie este cat se poate de fireasca. Daca ei ii face bine, daca mie imi face bine (valeu si cat bine…), unde ar fi nefirescul?

Are sanse de viitor? Conteaza viitorul? Cand traiesti liber esti preocupat cu momentul prezent. Cand te apuci sa te ingrijorezi pentru viitor intrii in randul celor spasmofilici despre care povesteam. Trebuie sa te decizi pentru care echipa joci, altfel discrepanta va fi vizibila, apare nefirescul aflat in subiect.

Am adus blogul in prezent.

__________________

... am sa revin cand am timp