Acest blog este personal, articolele sunt scrise dupa cum imi vine, in functie de starea mea. Fara a fi revizuite, fara a fi corectate gramatical sau ortografic.

vineri, 30 aprilie 2010

Om bogat si om sarac


.......................................

(Urmare)

Am fost ieri la Mall cu Printesa.

Trec prin momente grele, cu ultimele eforturi caut sa-mi salvez afacerea. Nu am trimis oamenii in plus acasa pe timp de iarna, in perioada grea de criza, pentru ca au familii. Am fost increzator in puterile mele de a face fata situatiilor. Dar ca sa faci fata lor, trebuie sa fi acolo.

Cred ca cel mai usor dobori un om cand ii ucizi speranta din el. Nu o speranta anume, ci sentimentul de speranta. Motivatiile le cauti, le gasesti, iti inventezi. Dar speranta este nepalpabila, nedefinita clar. Precum dragostea. Daca intrebi pe cineva de ce iubeste o persoana, se apuca sa o descrie. Dar nu acestea sunt motivele pentru care o iubeste, pur si simplu e o stare de fapt nepalpabila, iubeste si atat. Asa si speranta, e un sentiment ce doar exista, face parte din structura ta psihica. Cand o trauma ti-o anihileaza, cand cineva sau o stare de fapt ti-o ucide, este mai greu decat moartea, te face inert oricate motivatii logice si auto-incurajari ai identifica.

Deci, uite-ma la Mall cu 150 lei in buzunar, cu Printesa de mana cerandu-mi sa mergem la Diverta, sa cumparam o jucarie sau o carte. Singurii mei bani, ultimii bani pentru cateva zile.

Uff, printesa mea, a fost o vreme cand am asteptat venirea ta construind un regat, muncind zi si noapte pentru asta. L-am reusit si ai venit, a fost o vreme cand iti puteam oferi tot ceea ce iti puteai dori, tot ceea ce era necesar: aprecierea lucrurilor de care avem nevoie, si toate celelalte ce nu mai stau in puterea mea... Erai mica pe atunci, nu mai tii minte. Cursul vietii ne-a despartit, bineinteles ca am preferat ca acel regat sa te protejeze pe tine de neajunsuri. Si uite-ma traind pribeag prin lume, iar cand ies cu tine sa stau prostit in fata unei jucarii chiar de 150 lei, gandindu-ma neputincios ca ti-am promis ca mergem sa mancam.

Este adevarat ca inainte de a intra in magazin mi-ai spus:

„ Tati, eu imi aleg o jucarie si daca e scumpa, imi spui. Ca-mi aleg alta mai ieftina, sa ne ajunga banii si de cartofi prajiti cu maioneza.”

Mi-a venit sa plang, atat de mult am iubit-o in momentul acela. Si intotdeauna ceea ce este frumos este si scump. Ne-am plimbat o ora prin magazin, dar tot ceea ce i-a placut era scump. Mi-a fost foarte mare rusine ca la orice ma intreba: „Tati, asta e scumpa?” Raspunsul meu era: „Da, tati. Sa cautam alta”. Abia daca imi auzeam vocea. Atat de neputincios...

Am mai cautat, dar nu a gasit nimic. S-a bucurat la o guma pentru copii. Am socotit imediat, mi-am propus ca o chem pe mama ei sa vina sa o ia de la Mall cu masina, si chiar de raman fara bani de taxi sau de metrou, chiar de voi merge pe jos tot Bucurestiul, chiar de nu voi mai fuma, chiar de nu voi mai manca, copilul meu va avea acea jucarie. Am luat-o de mana si am dus-o la raftul unde era si i-am spus:

„O luam pe aceasta. Nu conteaza cat costa, ti-ai dorit-o si o vei pretui mai mult. Va trebui sa punem guma la loc”

„Sigur?”- m-a intrebat cu bucurie in ochi. „Ce bineeee...”

Dar s-a oprit.

„Stii, de fapt hai sa ne mai uitam, ca nu sunt sigura ca o vreau. Hai mai bine sa ne uitam si la carti, poate vad dupa aceea ceva care imi placea mai mult.” Si ne-am dus la raionul de carti. Aici le-a studiat ca un om mare, timp de o ora, exclamand si aratandu-mi diverse, recunoscand personaje de desene animate sau povesti. Intr-un final o intreb:

„Te-ai hotarat la ceva? Sau luam jucaria aceea?”

„Stii, tati? Nu cred ca mai vreau nimic. Imi iei o guma.” – mi-a raspuns ea.

„Cum asa? Parca iti placea...”

„Nu vreau sa ramanem fara bani. Mai bine ne jucam noi doi. Cu Manau si cu avioanele.” Deodata si-a luminat fata: „ Eu sunt avionul mic, si tu avionul mare!”

Mi-a venit sa intru in pamant. Rusinat de neputinta. Si fericit pentru ca Printesa mea e un om bun.

Pana la urma am cumparat acea jucarie. M-am controlat prin toate buzunarele dupa maruntis si m-am bucurat nespus sa gasesc in plus, cat pentru doua pachete de guma. La casa alta surpriza, jucaria costa cu 20 lei mai putin, pretul era afisat gresit la raft. Imi venea sa o pup pe casierita.

Ne-am dus la „Mac” si i-am luat un „happy meal” cu jucarie, oricat de impotriva fast-food-urilor sunt, iar mie din banii ramasi o portie de cartofi prajiti.

A fost ultima mea masa de 2 zile, niciodata nu am fost mai sarac ca acum. Am inchis restaurantul sa amenajez terasa si absolut toti banii sunt in materiale. Imi lasasem o rezerva, dar nu m-am gandit la mine, si am impartit banii angajatilor sa faca un 1 Mai linistit. Mi-ar fi ajuns acei bani, eu nu cheltui mult. Nu ma asteptam sa ma sune Printesa ca vrea sa ne vedem. Ma hranesc cu clipele petrecute cu ea, imi sunt de ajuns.

Pentru cei ce nu stiu, Printesa mea are 5 ani si 8 luni.



Om bogat si om sarac 2

O caprioara a venit atunci la capataiul meu si mi-a spus sa nu plang.
Mi-a spus ca Isus a murit pentru pacatele oamenilor astora.
Iar eu am intrebat-o: "Dar eu, pentru ale cui pacate am murit"?
N-a raspuns, a varsat doar o lacrima.

din filmul Katalin Varga


Un om bun nu poate fi rau. Oricat si-ar dori. Atunci cand reuseste il mustra constiinta.

Dar de ce sunt unii oameni rai? Ce ii determina?

Oamenii traiesc dupa sisteme de valori diferite. Daca unui om ii face bine sa ajute un cunoscut sau un necunoscut aflat la ananghie, unui altuia ii face bine sa loveasca si mai mult pe acesta, pe principiul ca acum e momentul prielnic, cand e la pamant. Ii place ca a inteles situatia disperata a victimei si involuntar doreste sa-si dovedeasca suprematia fata de acesta, sa stabileasca un raport de pe un nivel superior, care sa se pastreze pe viitor.„In viata nu trebuie sa fi un om slab, daca ai ajuns in astfel de situatie, iti meriti soarta.”- este ceea ce-si spune si predica in acelasi timp. Pentru el nenorocul este slabiciune.

Iar un altul are o reactie de strut, isi baga capul in pamant, refuza sa vada si se straduie sa uite imediat, isi pacaleste constiinta.

Am cunoscut un om, o viata intreaga militar de cariera, ce spunea: „Cine e prost, sa moara!”.

Aceste cuvinte mi-au ramas intiparite in minte. Nu sunt de acord, dar pot sa inteleg ce l-a determinat sa gandeasca asa. Legea lantului trofic ii dadea dreptate, dar ceva nu-mi dadea pace, ceva ii lipsea din ratiune. Am rasuflat usurat pentru ca am gasit hiba, am gasit ceea ce face ca o asemenea afirmatie sa nu fie valabila: Cine stabileste cine e prost si cine nu? Acelasi om care face afirmatia? Daca el se crede mai destept decat toti, doreste moartea tuturor? Einstein a urat toti oamenii? Daca stai si te gandesti ca a inventat bomba atomica, parca incepe sa se explice...

Am sa exemplific cu o poveste adevarata. Metaforizata. Am schimbat bunuri/bani/casa/masina cu „camasa de pe mine”.

Candva am gasit un om intr-o situatie si o dizgratie de neconceput. Cei ce nu sunt invatati cu greul, cad suferinta intr-o suferinta mai adanca. De fapt ce e suferinta? Dezamagirea ca nu s-au infaptuit cele dorite; dorul de o perosana sau de un mod de viata ce s-a schimbat; o rusine in fata anturajului sau a celor cu care traiesti; pierderea unui statut sau unei pozitii in fata celorlalti, etc. Cei insensibili la suferintele unui seaman stiu oare sa sufere?

Pe acest om cazut in dizgratie, cu multe probleme si dezmostenit de parinti, l-am gasit tremurand de frig si batut de soarta. Ma lega de el o legatura prin alianta, devenise un fel de ruda a mea, deci o si mai mare responsabilitate. Pentru ca am cunoscut bataia rece a vantului, viata m-a obisnuit cu ea, nu am ezitat si i-am dat camasa de pe mine. M-am incalzit cu gandul ca salvez un om de la inghet.

Era singura mea camasa, veche si ponosita, dar utila cand nu ai nimic pe o astfel de vreme. Pentru ca sunt un om chibzuit pusesem ceva deoparte, strans prin munca si abtinerea de la anumite nevoi. Tot ce am avut i-am dat acestui om napastuit, marea lui suparare nu era doar bataia vantului, ci si rusinea esecului fata de parinti, fata de ceilalti cunoscuti. Intelegand acestea, fiind obisnuit cu truda, i-am oferit acestui om, pe langa camasa de pe mine, si prietenia mea. Cu ceea ce aveam eu se putea mandri el, recapata respectul celorlalti si arata parintilor ca nu este un nevolnic, obtinea iertarea lor. Fiind constient de cata suparare poate aduce o astfel de situatie, am facut toate acestea si l-am sfatuit sa-si cumpere o camasa noua, frumoasa, sa nu mai fie surprins de vantul iernii viiitoare.

Dupa ce si-a cumparat din banutii dati de mine mai multe camasi, cea veche s-a demodat. A aruncat-o in debara. Vazand ca nu-i mai e de trebuinta, am vrut sa o pun pe mine, sa ma feresc de biciul inghetat al iernii. Deja ajutasem un om, i-am oferit tot ce puteam oferi.

Am fost inmarmurit cand acest om mi-a dat peste mana. „Nu pune mana pe acea camasa, asa veche si ponosita, cum o fi ea, este camasa mea.”-imi spuse.

„-Dar , te rog frumos, tu nu o folosesti si mie mi-e frig. Ti-am imprumutat-o la vremuri de restriste si am rezistat eu despuiat, ti-am dat si banuti sa-ti cumperi altele, mai noi si mai pe placul tau. Te rog, da-mi-o inapoi, nu mai am nimic altceva.” – am zis tremurand de frig.

„-Daca este in debaraua mea, este a mea. Chiar de nu o folosesc, nu pot sa-mi calc un principiu. Acum sunt un boier, ce se va intampla daca se va auzi ca ti-am dat ceva, chiar vechi si ponosit? Maine toti calicii vor fi la usa mea.”

„- Bine,” zic. „Dar este a mea, si tot ceea ce ai pe tine eu ti-am dat sa le cumperi. Toti banii cu care traiesti boiereste eu ti-am dat. De ce ma tratezi asa?”

„-Cine te-a pus? Asta e acum... Si ca nu cumva sa mai aduni ca pana acum, prin munca, cu spinarea sau cu mintea, o sa intocmesc cativa voinici sa te schilodeasca. Sa nu ai vreodata pretentia ca esti egalul meu. Ajunge cat m-am uitat la tine de jos...”

Dragi cititori, este o intamplare adevarata. Inlocuiti „camasa de pe mine” cu masini/case/afacere. Dar bunul cel mai de pret ce-l oferisem a fost prietenia mea, ce a calcat-o in picioare doar pentru ... pentru ce? Nu stiu, inca ma indeletnicesc cu a intelege natura umana.

Si astfel am ajuns sa-mi pun intrebarea: oare oamenii buni sufera mai mult pentru ca au mai multa compasiune pentru seaman si pentru el, iar cei rai sufera mai putin pentru nu-i afecteaza, nu au aceeasi scara de valori, acelasi tip de constiinta. Sau sufera altfel? Ei sufera cand inteleg ca au avut ocazia de a lovi fatal un om, si au ratat-o?

Inca persista in mintea mea acele cuvinte, dar nu mai caut sa le inteleg rostul. Doar le urasc. Urasc toata rautatea lumii ce se afla in spatele lor: „Cine e prost, sa moara!”

.