Om bogat si om sarac 2

O caprioara a venit atunci la capataiul meu si mi-a spus sa nu plang.

Mi-a spus ca Isus a murit pentru pacatele oamenilor astora.

Iar eu am intrebat-o: "Dar eu, pentru ale cui pacate am murit"?

N-a raspuns, a varsat doar o lacrima.

din filmul Katalin Varga

Un om bun nu poate fi rau. Oricat si-ar dori. Atunci cand reuseste il mustra constiinta.

Dar de ce sunt unii oameni rai? Ce ii determina?

Oamenii traiesc dupa sisteme de valori diferite. Daca unui om ii face bine sa ajute un cunoscut sau un necunoscut aflat la ananghie, unui altuia ii face bine sa loveasca si mai mult pe acesta, pe principiul ca acum e momentul prielnic, cand e la pamant. Ii place ca a inteles situatia disperata a victimei si involuntar doreste sa-si dovedeasca suprematia fata de acesta, sa stabileasca un raport de pe un nivel superior, care sa se pastreze pe viitor.„In viata nu trebuie sa fi un om slab, daca ai ajuns in astfel de situatie, iti meriti soarta.”- este ceea ce-si spune si predica in acelasi timp. Pentru el nenorocul este slabiciune.

Iar un altul are o reactie de strut, isi baga capul in pamant, refuza sa vada si se straduie sa uite imediat, isi pacaleste constiinta.

Am cunoscut un om, o viata intreaga militar de cariera, ce spunea: „Cine e prost, sa moara!”.

Aceste cuvinte mi-au ramas intiparite in minte. Nu sunt de acord, dar pot sa inteleg ce l-a determinat sa gandeasca asa. Legea lantului trofic ii dadea dreptate, dar ceva nu-mi dadea pace, ceva ii lipsea din ratiune. Am rasuflat usurat pentru ca am gasit hiba, am gasit ceea ce face ca o asemenea afirmatie sa nu fie valabila: Cine stabileste cine e prost si cine nu? Acelasi om care face afirmatia? Daca el se crede mai destept decat toti, doreste moartea tuturor? Einstein a urat toti oamenii? Daca stai si te gandesti ca a inventat bomba atomica, parca incepe sa se explice...

Am sa exemplific cu o poveste adevarata. Metaforizata. Am schimbat bunuri/bani/casa/masina cu „camasa de pe mine”.

Candva am gasit un om intr-o situatie si o dizgratie de neconceput. Cei ce nu sunt invatati cu greul, cad suferinta intr-o suferinta mai adanca. De fapt ce e suferinta? Dezamagirea ca nu s-au infaptuit cele dorite; dorul de o perosana sau de un mod de viata ce s-a schimbat; o rusine in fata anturajului sau a celor cu care traiesti; pierderea unui statut sau unei pozitii in fata celorlalti, etc. Cei insensibili la suferintele unui seaman stiu oare sa sufere?

Pe acest om cazut in dizgratie, cu multe probleme si dezmostenit de parinti, l-am gasit tremurand de frig si batut de soarta. Ma lega de el o legatura prin alianta, devenise un fel de ruda a mea, deci o si mai mare responsabilitate. Pentru ca am cunoscut bataia rece a vantului, viata m-a obisnuit cu ea, nu am ezitat si i-am dat camasa de pe mine. M-am incalzit cu gandul ca salvez un om de la inghet.

Era singura mea camasa, veche si ponosita, dar utila cand nu ai nimic pe o astfel de vreme. Pentru ca sunt un om chibzuit pusesem ceva deoparte, strans prin munca si abtinerea de la anumite nevoi. Tot ce am avut i-am dat acestui om napastuit, marea lui suparare nu era doar bataia vantului, ci si rusinea esecului fata de parinti, fata de ceilalti cunoscuti. Intelegand acestea, fiind obisnuit cu truda, i-am oferit acestui om, pe langa camasa de pe mine, si prietenia mea. Cu ceea ce aveam eu se putea mandri el, recapata respectul celorlalti si arata parintilor ca nu este un nevolnic, obtinea iertarea lor. Fiind constient de cata suparare poate aduce o astfel de situatie, am facut toate acestea si l-am sfatuit sa-si cumpere o camasa noua, frumoasa, sa nu mai fie surprins de vantul iernii viiitoare.

Dupa ce si-a cumparat din banutii dati de mine mai multe camasi, cea veche s-a demodat. A aruncat-o in debara. Vazand ca nu-i mai e de trebuinta, am vrut sa o pun pe mine, sa ma feresc de biciul inghetat al iernii. Deja ajutasem un om, i-am oferit tot ce puteam oferi.

Am fost inmarmurit cand acest om mi-a dat peste mana. „Nu pune mana pe acea camasa, asa veche si ponosita, cum o fi ea, este camasa mea.”-imi spuse.

„-Dar , te rog frumos, tu nu o folosesti si mie mi-e frig. Ti-am imprumutat-o la vremuri de restriste si am rezistat eu despuiat, ti-am dat si banuti sa-ti cumperi altele, mai noi si mai pe placul tau. Te rog, da-mi-o inapoi, nu mai am nimic altceva.” – am zis tremurand de frig.

„-Daca este in debaraua mea, este a mea. Chiar de nu o folosesc, nu pot sa-mi calc un principiu. Acum sunt un boier, ce se va intampla daca se va auzi ca ti-am dat ceva, chiar vechi si ponosit? Maine toti calicii vor fi la usa mea.”

„- Bine,” zic. „Dar este a mea, si tot ceea ce ai pe tine eu ti-am dat sa le cumperi. Toti banii cu care traiesti boiereste eu ti-am dat. De ce ma tratezi asa?”

„-Cine te-a pus? Asta e acum... Si ca nu cumva sa mai aduni ca pana acum, prin munca, cu spinarea sau cu mintea, o sa intocmesc cativa voinici sa te schilodeasca. Sa nu ai vreodata pretentia ca esti egalul meu. Ajunge cat m-am uitat la tine de jos...”

Dragi cititori, este o intamplare adevarata. Inlocuiti „camasa de pe mine” cu masini/case/afacere. Dar bunul cel mai de pret ce-l oferisem a fost prietenia mea, ce a calcat-o in picioare doar pentru ... pentru ce? Nu stiu, inca ma indeletnicesc cu a intelege natura umana.

Si astfel am ajuns sa-mi pun intrebarea: oare oamenii buni sufera mai mult pentru ca au mai multa compasiune pentru seaman si pentru el, iar cei rai sufera mai putin pentru nu-i afecteaza, nu au aceeasi scara de valori, acelasi tip de constiinta. Sau sufera altfel? Ei sufera cand inteleg ca au avut ocazia de a lovi fatal un om, si au ratat-o?

Inca persista in mintea mea acele cuvinte, dar nu mai caut sa le inteleg rostul. Doar le urasc. Urasc toata rautatea lumii ce se afla in spatele lor: „Cine e prost, sa moara!”

.