Acest blog este personal, articolele sunt scrise dupa cum imi vine, in functie de starea mea. Fara a fi revizuite, fara a fi corectate gramatical sau ortografic.

marți, 23 martie 2010

"weekender"


Activitati cotidiene, repetitive. Asteptam cu nerabdare weekend-ul, sa ne bucuram ca traim, toata saptamana lucrativa ne planuim si ne pregatim pentru sfarsitul de saptamana, cum sa-l facem mai palpitant si mai cu rost. Parca ne-am consolat ca in timpul saptamanii nu este posibil sa traiesti. Nici nu stii cand trec anii si te descoperi intr-o zi ca ai pierdut mai mult de doua treimi din viata ta. Nu ca ai fi putut face altceva, este vorba de atitudinea cu care muncesti, traiesti. Seriozitatea pentru job este un respect fata de tine, efortul pentru a realiza ceea ce ti-ai propus, sau ai de facut, sa vina in urma unei provocari personale, a intelectului si perseverentei tale. Dar nu sa devina un „task” atat de vital incat sa nu mai existe altceva, sa-ti neglijezi viata. Jobul este unealta care te ajuta sa traiesti mai calitativ, nu reduce viata ta la un job, sa devina atat de primordial incat nimic altceva nu mai conteaza: familia, nevoia de socializare, satisfacerea gustului pentru arta, etc. Unii oameni sunt atat de intelegenti incat au nevoie permanenta de hrana pentru intelect.
Intervine si dorinta de a obtine un anumit statut social, care odata obtinut iti depersonalizeaza si notiunea de distractie si timp liber. Incepi sa-ti planifici weekend-ul astfelt incat sa se potriveasca pozitiei sociale.
Nickname-ul meu, numele meu de scena, sau oricum vreti sa-i spune-ti, este Weekender. De sarbatori, de Craciun, de Pasti, in concediu, in weekend, starea noastra se schimba, suntem mai linistiti si mai dornici de viata, o gustam mai cu pasiune, suntem mai toleranti cu ceilalti. Eu mi-am propus sa traiesc asa in fiecare zi. Pentru asta nu-mi trebuie averi, potenta materiala, statut social ori timp liber, pur si simplu doresc sa pastrez in mine atitudine si starea de weekend. Weekender.
In cele mai frumoase amintiri pastrate in noi nu suntem singuri.
(Fara nici o legatura cu ce am scris, doar ca am constatat gandindu-ma la ce amintire sa dau exemplu)
Imi pare rau ca nu mai fac anumite lucruri ce le obisnuiam cu ani in urma, imi pare rau de comoditatea ce m-a cuprins, parca imi vine mai greu sa ma urnesc din loc. Imi vine greu si sa ies pe balcon sa privesc vremea frumoasa. Ieri a fost vreme frumoasa, a fost degeaba pentru mine, nu m-am bucurat de ea. Contradictie cu ce mi-am propus, dar voi invata din regret. Acum ploua, as putea urmari si ploaia, e benefica de fapt, curata aerul. Pot trage aer curat in piept? Chiar am sa o fac.
...........................................
Cu ani in urma am plecat intr-o vara cu Ana-campioana la munte in Caransebes, la Muntele Mic, in masivul Tarcului. Am luat cu noi si un pusti de 10 ani, nu imi dau seama motivele, poate am vrut sa-i ofer o amintire de neuitat, care sa-l schimbe pentru viitor, poate am vrut sa o protejez de Ana de mine, sa-i respect virginitatea.
Cert e ca am plecat intr-o calatorie aventuroasa pe crestele muntilor, „sa culegem folclor” ii spuneam noi. Fara cort, doar un rucsac cu putine haine, mai mult necesare impotriva hipotermiei in caz de schimbare brusca a vremii, un sac de dormit, trei conserve de import cu un fel de gulas de vita pe care scria „Steak” si atat, dar foarte bune. Si ustensilele necesare, toporisca, cutit, tacamauri, lanterne, etc si mai ales cate 50 pachete de tigari Carpati si cateva sticle de palinca la jumate de litru. Putina inconstienta, stiu, dar am suplimentat cu instructiunile obtinute la fiecare post de salvamont. Am comunicat traseul care il vom urma, am luat informatii despre locurile unde am putea innopta, la ce stane, cantoane. Tigarile ne-au fost de folos ca moneda valoroasa de schimb, acolo in pustietate.
Nu aveam experienta, poate am gresit sa nu avem pe cineva experimentat cu noi, spiritul de aventura e foarte imbatator. Nu existau pe atunci telefoane mobile, dar am fost uimit ca toata zona auzise de noi, angajatii intreprinderilor forestiere, culegatori de manatarci ori ciobani. Dupa ce le dadeam binete si intram in vorba cu ei, ne intrebau :”Voi sunteti sportivii care mergeti spre Saua Iepii?”. Nu am aflat si nu am inteles niciodata cum s-au deplasat informatiile inaintea noastra. Pesemne ca salvamontistii au metodele lor. Ne-au instruit despre mistreti, despre ursi, stiau pozitia fiecarui Martinica, astfel ca ne indrumau pe trasee ocolitoare, pentru a nu exista pericolul sa facem cunostinta cu el. Intr-o zi, urcam catre nu stiu care stana si ne-am intalnit cu forestierii, ne-au rugat sa le transmitem ciobanilor: „Spuneti-le ca a zis Marin de la Salvamont ca e posibil sa urce ursul, i-au vazut urmele ca ar cam avea chef de plimbare.” Buna informatie, multumesc, nu mai vreau sa merg. „Stati linistiti, nu urca el pe partea asta, vine dinspre Saua Plaiului”. Aha, dinspre Saua Plaiului, deci nu ne intalnim decat sus. Dar nu vreau sa ma intalnesc cu el. Inginerul forestier ma intreaba serios, mai avem de gand sa urcam sau trimite el un om?
- Nene, daca ma intalnesc cu el ce fac? Stie sa deschida o conserva? Ii place tzuica? Sau Carpati?
- Fi linistit. ’Ati ajunge pana se insereaza, nu-i e asa foame in perioada asta.
- Am inteles, face o vizita de protocol oilor sa schimbe doua vorbe. Am un spray la mine, daca ii pun o bricheta aprinsa face flacara, se sperie nenea Martin de flacari?
- Meri linistit, nu te speria. Acolo stiu ciobanii ce e de facut
Si am mers linistit. Cu nuiaua in mana. Care se aseza la odihna il altoiam, cand se lasa obosela si te asezi - pierzi ritmul, trebuie sa treci de momentul critic si corpul pastreaza cadenta de mers. Nu ne-a mai trebuit mancare. Cand am ajuns la stana am rasuflat usurat, si am adus vestea foarte precipitat, de parca venea sfarsitul lumii. Ciobanul mi-a zambit si mi-a raspuns simplu: „Ghine!” – adica „Bine.” Imi era ciuda pe el, aveam impresia ca e misiunea vietii mele, luasem atitudinea alergatorului de la Marathon, ce si-a dat duhul dupa ce a dus vestea.
Linistindu-ma, dintr-o data mi s-a facut foame. O foame crunta, dureroasa. Ala mic si Ana erau lesinati si ei. Gazda si-a dat seama, dupa cum incercam sa ne dumirim ce e in ceaunul de pe foc. „Sa vina si ceilalti ciobani si mancam, trebuie sa fiti infometati de drum.” Da, nene ciobanule, mai ales ca miroase a mamaliga ce ai tu acolo. Am visat la ea, mamaliga cu branza de oaie. Asa cum se face la stana.
Ne-am asezat intr-un fel de pat, in sezut cu genunchii la gura, inveliti cu un sac de dormit si rezemati de perete. Perete vorba vine, ca era distanta mare intre barne. Caldura focului ne-a molesit, aburii mamaligii erau imbietori, copilul si Ana au adormit instant. I-am auzit si pe ceilalti ciobani, deci au venit, in curand maaancaareee... Si am pazit din ochi mamaliga, mi-era teama ca nu cumva sa se arda.
Cand eram gata sa atipesc, a venit primul cioban cu doua galeti pe jumatate pline cu lapte, in care a impartit mamaliga. Cred ca am rabufnit o exclamatie de dezamagire, fara sa vreau, ca s-a intors spre mine si m-a lamurit: „E pentru caini. O sa mancam imediat.” Foarte dezamagit, i-am dat doua coate Anei s-o trezesc, nu i-am transmis decat: „A dat-o la caini.” „Trebuie sa manance si ei ceva, nu? Sunt draguti...” si a adormit la loc. Ce caini? Ce draguti? Ca as fi mancat si pietre. Imi venea sa ma asez cu cainii in rand, cu botul in blide. Acum nici conserva nu pot sa mi-o deschid, mi-a zis gazda ca mancam curand, nu pot sa o jignesc.
Si a facut nenea ciobanul o mancare de fasole cu pastrama uscata de oaie, cum nu am mai mancat in viata mea. Ceaunul era murdar, cu pamant pe margine, nu a mai contat. Cred ca si de acolo gustul atat de bun. Si paine. Ne-au dat paine, din respect ca suntem de la oras. Mi-am adus aminte si am scos pachetele de tigari si o sticla de palinca, obisnuitul meu cadou pentru gazdele din pustietate, cate doua pachete de tigari pentru fiecare. S-au bucurat mult, palinca nu au vrut sa bea, vor pazi in noaptea asta stana. Doar vine ’Tulai, are si nume ursache. De oboseala nu m-am prins.
- Cum adica ’Tulai? De la ce vine, cum i-a pus numele?
- De la Gheorghe „Apa in Cap”, ca odata a strigat „’Tulai!” -„Mai, Gheo, ce spui tu?” - „’Tulai, Doamne! Ursul!”
Era evident. Dar am ras cu pofta, ma simteam bine. I-am rugat sa ne dea mamaliga rece daca au si branza de oaie, ca am visat tot drumul la ele. Ne-am cocotat pe gardul stanii si am privit stelele ce pareau mai aproape decat le stiam. Un peisaj mirifc, un aer extraordinar. Atat de curat ca mi s-a parut prea tare in plamani.
Am adormit, noi intr-un pat de scanduri inveliti cu sacii de dormit si un cioban langa foc, pe o litzaoasa. Stana are colibe de veghe pe fiecare margine, ceilalti ciobani au dormit in ele pentru paza. Am dormit in reprize, eram la perete si aerul rece al noptii imi batea la spate printre barne. Pana cand am simtit un suflu cald. M-am intors si printre lemne am distins doua sclipiri de ochi. Or avea magar? Si „mi-a picat fisa”, se pare ca mai greu cand sunt obosit. E ursul, taica ciobane. Cum sa te trezesc eu pe tine? M-am dezbracat de bluza si am aruncat cu ea in cioban. Din el a cazut in foc. Ptiu, dracie! Dar s-a trezit. „Da-o naibii!”-zic. „Nene, a venit ’Tulai.”
A iesit afara si parca a inceput razboiul. Dar un razboi intre daci si romani, cred ca asa se intampla si pe atunci, sa infricosezi dusmanul. Urlete, tipete, fluieraturi, batut in table, latrat de caini, focuri. M-am pus cu cutitul de vanatoare in usa. ’Tulai, trebuie sa treci de mine mai intai, copiii astia speriati de sunetele de afara sunt reponsabilitatea mea. Dar trebuie sa intri inauntru, ca aici in usa am anchilozat de frig. Am stat asa, pana a venit ciobanul si ne-a asigurat ca totul e in ordine.
Dimineata le-am povestit incotro ne indreptam, ne-au indrumat catre alta stana. Mi-au dat un pachet sa-l duc catre Turda, unul mai voinic. Mai tarziu am vazut ca pachetul era sticla de palinca data cadou de mine. „Dar din dar se face rai!”- e o vorba. Omul a daruit darul nostru catre altcineva, dar tot pentru folosul nostru, sa fim bine primiti. Sa innoptam la stana aceea, ca o sa ne placa – o zis badea – ca e mai instarita. Are si etaj.
Am ramas impresionat de cuvantul „plai”. Toti ciobanii intalniti pe drum ne indrumau: „Nu pe primul plai, pe al doilea plai” Ce e, bade, ala plai? Eu sunt de la mare, nu stiu. Munte, vale, poteca, pasune? Pe-un picior de plai, pe o gura de rai, stiu, stiu, dar nici cand am invatat Miorita nu am stiut ce e plai. As banui ca este un versant, asa ar avea logica poezia. Dar pentru tine, bade, ce inseamna? Stii Miorita?
Nu au putut sa ma lamureasca, nu au stiut sa explice plai. Plai-ul e plai, cum sa nu pricep. E poteca? Nu stie ce e aia. E vale? Nici aia nu stie. Plai, domnule. Pe al doilea plai. Plai, nu intelege de ce nu pricep. Doar e plai.

Este doar una din povesti. Una din intamplarile de care imi aduc aminte cu placere, in care viata simpla este mai viata. Mi-e dor de munte. Nu poti merge de unul singur, am renuntat la astfel de calatorii pentru ca cei ce mi-au devenit apropiati nu obisnuiau. Am obtinut un statut social care ma indrepta catre alte indeletniciri. Unde sa fac concediul in strainatate, sa-mi planific pe indelete ce voi face in fiecare ora. Cu astfel de planificare dispar si emotiile unui loc nou, stiu ce urmeaza. O priveliste fara emotii e doar o fotografie.
Am renuntat la stabilitate (sau a renuntat ea la mine). La pozitie sociala, la diversi prieteni adecvati acelei pozitii sociale, la planuri de weekend, asteptand cinci zile pe saptamana sa se intample. In weekend nu mai faci planuri, duminica iti e chiar foarte simplu sa te abati de la plan si lasi sa te ia valul, continui in altceva distractiv pentru ca iti face placere. De aici si cuvantul Weekender, ce l-am folosit acum cativa ani in cateva cercuri de „oameni de media” si a devenit numele unei emisiuni de radio. Pentru mine „weekender” inseamna o persoana ce traieste toata saptamana cu atitudinea si starea ce o ai in weekend.
Fara griji, fara teama de viitor, de instabilitate. Stabilitatea este in puterile tale de a face fata situatiilor noi, in inteligenta ta, in educatia ta, experienta si instruirea ta. Nu se afla intr-un post de munca, maine poate dispare pentru ca asa gandit un contabil ca face economie pe timp de criza. Un weekender nu-si face probleme, deja are cunostinte si relatii in domeniu, isi incearca in aceeasi zona unde este cunoscut. Daca nu reuseste, isi inventeaza o afacere, un mijloc de trai, se instruieste intr-un nou job. Toate acestea cu atitudinea de weekender, incredere in propriile forte si atent la oportunitatile din jur.


Postez cateva fotografii din zona luate de pe blogul a doi tineri minunati;












3 comentarii:

Anonim spunea...

W.,

Drumetia in sine a fost remarcabila: o aventura plina de emotii, haz, invataminte, satisfactii, dar mai presus de orice de relationare interumana inedita... Trebuie sa fii construit intr-un fel anume sa te bucuri de lucruri simple. Deasemenea, trebuie sa fii trecut prin evenimente care sa te determine sa iti revizuiesti scara de valori, sa iesi din rutina goanei dupa bani, statut, cariera, ca sa apreciezi o amintire despre lucruri simple.

E admirabila decizia ta de a gusta viata in fiecare zi si nu doar in weekend. O observatie, totusi: ca sa faci asta, ca sa iti deschizi viata spre oportunitatile minunate pe care le ofera, trebuie sa o faci privind cu incapatanare inainte. Nu ai cum sa te bucuri cu adevarat de prezent si viitor, daca privesti mereu in oglinda retrovizoare a propriei vieti si te concentrezi cu nostalgie pe trecut.

Cu multumiri pentru lectia despre valoarea lucrurilor simple,

Eu

scarlet spunea...

Ciudat pentru multi.Sunt in minoritate,eu urasc wk.

Weekender spunea...

get a life !!! :) :) :)