Acest blog este personal, articolele sunt scrise dupa cum imi vine, in functie de starea mea. Fara a fi revizuite, fara a fi corectate gramatical sau ortografic.

joi, 10 noiembrie 2011

Violenta din dragoste


Violenta este ultimul refugiu al incompetentei.
- Isaac Asimov, seria Fundatia


Text din Ianuarie 2011

Disclaimer: Nu este un exemplu de urmat, este exemplul raului din oameni. Exista rau in orice om, prin autocontrol acest rau se face uitat. Din pacate acest control dispare cel mai des in situatii disperate.


Nimic pe lume nu justifica violenta unui barbat asupra unei femei.

Uneori femeile gasesc justificari, cred ca merita, si chiar daca nu merita este magulita de pasiunea cu care o iubeste barbatul, sa isi piarda firea in asemenea masura, trebuie sa o iubeasca foarte mult.

Iar o alta etapa este cand iubirea nu mai are legatura cu gestul , devine o obisnuinta deoarece manifestarea si degustarea violentei devine o betie. Se numeste sadism.

Inainte de cea care mi-a devenit sotie, am avut o relatie de trei ani cu femeia-manechin. M-as fi putut limita la a spune ca am avut o relatie de trei ani si atat, dar am mentionat intentionat femeia-manechin, cu asta am dorit sa se inteleaga ca era o femeie capricioasa, ce usor putea avea multe alte optiuni decat sa fie cu mine. Am iubit-o cum rar se intampla, mult timp am crezut ca va ramane iubirea vietii mele, ca n-as mai putea iubi alta femeie la fel de mult. Inclusiv fosta mea sotie credea asta, cat de mult trebuie sa fi suferit si cat de mult a sperat ca ii va lua locul, ca apoi dezamagita si infranta de trecutul meu, de cursul vietii, sa divorteze de mine. Nu stie cat de mult s-a inselat, am iubit-o din clipa in care am vazut-o, intr-un mod deosebit si unic, recunoscand iubirea ce o cautam. Eram chiar cu femeia-manechin, ca relatie eram despartiti de ceva vreme, dar eram impreuna in acel moment, cand ne zvarcolea dorul ne intalneam si ne consumam unul pe altul cat sa ne ajunga pentru o noua perioada. Fiecare eram ca un drog pentru celalalt.

Spun deci, ca atunci cand am vazut-o pentru prima oara pe cea care imi va deveni sotie, eram cu femeia-manechin. Mi-a simtit privirea surpinsa, micro-expresie de o secunda. ne-am asezat la o masa si mi-a spus bland: "Uita-te la mine..." M-a privit in ochi si a tras concluzia "Nu ai fost niciodata asa, nici macar cu mine cand m-ai vazut prima data. Si nici cand te-ai convins ca ma iubesti. Prezenta ei te copleseste, a ajuns atat de adanc in inima ta incat te-a schimbat intr-o secunda cum eu nu am reusit in trei ani". Si parca s-a bucurat pentru mine. Sau spera sa sufar din dragoste, asa cum a suferit ea pentru mine? Ma gandesc deseori daca nu cumva aceste cuvinte mi-au dat curajul de a ma apropia si a-mi dori sa o cuceresc pe cea care m-a impresionat atat de mult la prima vedere. Despre inceputul povestii de dragoste cu sotia mea poate voi aminti altadata.

Am crescut intr-un climat in care violenta conjugala era ceva normal. Cateodata femeia era proasta, rea de gura, incapatanata, si trebuia corectata. Alteori se pierdea cu firea, mai ales cand era ingrijorata de ceva, si doua palme o trezeau la realitate. Oricat ai fi vorbit cu ea, oricat te-ai fi rastit la ea, era in transa si nu raspundea altor stimuli, decat la violenta. Intamplarile acestea le vedeam in jurul meu, imi erau exemplu, era normal, si daca esti barbat o faci la randul tau cand situatia o cere. Cu aceste invataturi am crescut, pana m-am convins de injustetea si falsitatea lor.

Am cunoscut-o pe femeia-manechin, gratioasa si frumoasa pentru mine, vulgara si non-conformista pentru altii, chiar urata pentru cele ce ma doreau, am cunoscut-o si in cateva ore eram in patul ei. Singurul lucru ce ma tinea sa nu facem dragoste era ca-mi spusese ca un cretin cu care s-a culcat i-a transmis ca are sculament, si ar fi bine sa treaca pe la doctor. Initial am presupus ca este doar o metoda de a ma tine la distanta, sa nu facem sex, dar dupa ce am primit tratatia exuberanta a unui sex oral nu cred ca se mai punea problema asta. Pana la urma pofta de ea a intrecut teama unei boli venerice, fiind cu noroc caci povestea cu sculamentul pana la urma a fost doar o rautate imbecila.

Femeia-manechin era visul erotic al oricarui barbat. Pe langa asta, puternica, independenta, rebela, facea ce vroia si nu se lovea de prejudecatile societatii. La asemenea aparitie in viata mea am zis „Mda, uite o provocare pe masura mea...” , iar ea a raspuns ”Hmm, interesant si intrigant...” Au trecut zile fara sa ne dam seama, nu ne-am promis nimic unul altuia, nici macar o prietenie, eram pe sistemul „tine cat tine”. Avea sa se dovedeasca mai tarziu ca ceva exista. Apoi a trebuit sa plec pe neasteptate cu munca.

Nervoasa ca am disparut fara un semn, suparata ca a lasat sa aibe sentimente pentru mine, s-a simtit deodata vulnerabila. S-a acuzat de ce s-a intamplat, iar ca sa remedieze cumva, sa inchida orice posibilitate de viitor, ori poate sa se razbune pentru ca „am parasit-o” astfel, s-a culcat cu un rival al meu. Povestea e mai complexa, acesta imi fusese rival in armata, fiecare am dorit sa ne dovedim suprematia, „care e mai tare” in orice, in influentare, in femei, in bataie, pentru ca asa era lumea de acolo, exclusiv masculina, deci combatanta. Cu doua zile inaintea plecarii mele, ne-am reintalnit accidental, el fiind in prezent bodyguard-ul unui armator cipriot. M-am bucurat de revederea cu el, l-am cinstit, l-am distrat, am povestit amandoi despre stupiditatea rivalitatii noastre din armata unde ni se parea ca este o cursa pentru supravietuire. „Toti fac armata, dramatizati prea mult” (pe atunci toti faceau armata). „Da, dar nu ca noi.”- raspundeam amandoi la unison.

Cum crezi ca te simti cand esti vanat de populatie pe strada, cand toti striga cu ura: „Voi ati tras in noi pe 22! ?” Cum e sa participi la mineriade, cand se aruncau cu borduri in noi, cuprinsi de panica pentru ca cineva a avut intersul sa ne puna inainte filmulte despre cum au fost linsati la revolutie militarii, ce nu aveau alta vina decat ca purtau uniforma securitatii. Militari in termen, fii unor parinti, fratii cuiva, poate a celor ce aruncau cu molotov-uri in noi, au plecat in armata pentru ca stagiul militar era obligatoriu si au murit torturati si arsi cu tigara, intrebati in nestire „unde sunt teroristii?”. Si nimeni nu a povestit despre ei, nimeni a amintit de ei. Cu aceste imagini in cap ne-au trimis sa luptam cu minerii. Cu aceste imagini a murit camaradul nostru la guvern, ars de viu de un cocktail molotov. Fie-i tarana usoara, l-am cunoscut pe acest tanar.

Acum radeam, ne imbatam, si ne aduceam aminte decat de faze comice, de cum am ajuns eu la spital dupa ce am primit un bolovan in cap si cateva zile nu am vrut sa-mi dau casca jos din cap pentru ca mi-a salvat viata, astfel ca cineva a hotarat sa ma duca la spitalul de nebuni. Cei de acolo dupa ce mi-au pus cateva intrebari m-au trimis inapoi, „este foarte normal si foarte inteligent” au diagnosticat ei, iar comandantul unitatii m-a banuit de simulare ca sa scap de armata. Ceea ce nu i-au oprit sa-mi dea porecla „Sandilaul”. Nu era noua, cineva ma mai numise asa, dupa partidele de „kumite” ce aveau loc la ora 13.00, inainte de masa de pranz. „Kumite” era o bataie crancena, reala, fara reguli, dar cu manusi, obisnuinta adusa ca pregatire de lupta de un capitan fost combatant in Directia 5-a, adica din garda lui Ceausescu, care ce vedea noaptea in filme la video, vroia sa aplice ziua cu noi. Cand am ajuns in aceasta echipa speciala eram cel mai slab dotat fizic, cu toate ca faceam sport de la 11 ani. La „Kumite” compensam cu luciditatea rece cu care imi gandeam loviturile, un om masiv il dobori daca esti hotarat si aplici loviturile unde trebuie si fara mila, altfel esti pierdut. Sangele rece cu care ii scoti genunchiul din incheieturi, cu lovituri laterale exact acolo unde este un om masiv vulnerabil, ca apoi propria greutate sa-i scranteasca gleznele sau altceva, aceasta luciditate au asimilat-o cu nebunia. Dupa incidentul cu spitalul cineva si-a adus aminte ca s-a ,ai zis ca sunt sandilau, si asa a ramas porecla.

Acest camarad mi-a fost rival, dar nu mai era. Nici macar dupa ce s-a culcat cu femeia care era cu mine. El si-a facut datoria, femeia si-a desfacut cracii pe motivele de ea stiute, singurul meu gand a fost curiozitatea daca macar i-a tras-o bine, n-as fi vrut sa fie fara beneficii. Dar n-am zis-o.

L-a tarat dupa ea pentru a-si definitiva razbunarea, ne-am asezat la masa si cu scop evident de a ma rani, mi-a spus cu rautate calma: „Cat timp ai umblat pe unde numai tu stii, fara sa-mi transmiti macar o vorba, „fah, proasto, gata, te-am futut, vezi-ti de drum...”, in timpul asta mi-am tras-o cu bunul tau prieten si camarad de armata."

Chiar m-a ranit. Eram surprins, stiam ca mi-e draga, dar m-a durut atat de tare, asa am aflat ca eram indragostit de ea. Poate ca daca aflam de la altcineva, sau imi dadeam seama cumva, uitam de ea si asta era tot. Dar intentia evidenta de a-mi face rau, de a se razbuna, m-a umplut de ura si am lovit-o. Cu sete, cu forta, cu pasiune... „Bunul meu prieten” a incercat sa se ridice, dar un gest de-al meu si mai degraba privirea de sandilau l-a tintuit in loc. Si am plecat din acel bar.

Ea a alergat dupa mine... M-a ajuns si m-a luat in brate, s-a agatat de mine pentru a nu ma lasa sa plec. Eram chiar contrariat, ce mai vrea curva asta tampita? „Da-mi drumul sau te lovesc!”- am zis incet, suierandu-i pe la ureche. „Nu vreau.”, si s-a agatat si mai tare de mine.

Cu acelasi sange rece cu care ma bateam cu cei mai masivi decat mine, am lovit femeia-manechin in brate, in umeri si in coapse. Cu pumnul. Nu haotic cum se intampla la nervi, ci pregatind-o. „Daca nu-mi dai drumul te voi lovi in muschiul bratului stang si-ti va amorti mana. Doare de te pisi pe tine.” Icnind si plangand nu mi-a dat drumul pana nu am fost de acord sa o iau cu mine.

Am intrebat-o ce mai vrea de la mine, la ce se mai asteapta? Nici ea nu stie, doar regreta ca s-a inselat. Am lovit-o cu prea multa pasiune, asa si-a dat seama ca simt ceva pentru ea. Ca are sentimente pentru mine si nu vrea sa ma piarda. Eram uluit. Nu-mi venea sa cred, chiar isi inchipuia ca ma poate juca astfel? E cumva masochista de a suportat tot supliciul asta?

Si am continuat teroarea, incercand cumva sa-mi dau seama de ce suporta tratamentul meu. Am mers asa pe malul marii vreo 8 kilometri. Batea vantul, era frig, dupa cativa zeci de metri ma opream: „Acum trebuie sa te lovesc, pleaca te rog acasa, nu are rost sa suporti asta.” Nu a plecat. Cand m-am linistit m-a rugat sa o luam de la inceput, ca si cum acum ne-am intalnit... De fapt acum ne-am declarat sentimentele, ce a fost inainte a fost, ca toti barbatii din viata ei de pana acum. Simte ca iubeste si vrea o sansa. Am fost impresionat de staruinta ei, de puterea cu care a suportat, cateva zile nu s-a dus acasa, a stat la o prietena pana i-au trecut vanataile.

Asa am ajuns impreuna. Intentia mea a fost razbunarea, mi-am propus sa o fac sa ma iubeasca atat de mult, incat atunci cand o s-o parasesc sa simta ca vine iadul peste ea. Din ura si razbunare s-a nascut dragostea mea pentru ea.

Eram necopt. Eram neslefuit. Eram salbatec.

Nimic pe lume nu justifica violenta unui barbat asupra unei femei.


*****


PS: Am mai amintit in 2 posturi despre ea.

Am plecat la baut cu baietii, fara sa-i cer invoire. E cam cinic spus invoire, noi barbatii ar trebui sa ne dam seama ca ele isi fac griji. Am baut pana nu am mai stiut de mine, am ajuns acasa si am "dat la bocanci" peste tot, cu inconstienta. Nu m-a dojenit, a doua zi mi-a fost jena cand am derulat filmul. Mahmur m-am uitat in ochii ei cerand mut iertare. Mi-a raspuns privirii zambind, a intelegere, dar seara a scos o sticla de whiskey, a pus o masuta intre noi si mi-a zis simplu, cu chef: "Aseara ai baut cu baietii, azi bei cu mine."


2 comentarii:

costi spunea...

ai mai lovit apoi vreo femeie?

Weekender spunea...

Nu.