Scrisori vechi 2

Fragment de corespondenta

Un suflet trist catre mine:

"Ai dreptate. E frumos si cald afara. Eu nu ma scot la plimbare. E prea frumos si prea cald... Afara, pe vremea asta sunt toti cei fericiti. M-ar deprima. Ciudat cum renunt la lucrurile frumoase, pentru ca stiu ca or sa ma doara. Rau..."

Eu:

"Penitenta dezamagirii" o numesc. O autopedepsire. S-ar numi masochism daca ar exista placere in asta. S-ar numi depresie daca nu ar fi voita. Ne inchidem in noi si refuzam lumea inconjuratoare, refuzam sa mai visam si sa speram pentru ca suntem foarte constienti de starea noastra.

Refuzi soarele frumos de afara pentru ca stii ca nu te poti bucura de el, iti spui: "Asta nu e bucurie, soarele si vremea frumoasa de afara pot fi placute in anumite circumstante..." Ai experimentat, stii cum e, nu te poti minti. Lucida constatare e o permanenta aducera aminte a realitatii tale, asa ca mai bine repudiezi, eviti orice aducere aminte, pentru ca iti face rau.

La fel si puiul preparat si apreciat din zilele bune. La fel si viata multumita a altora.

Stiu ca nu jelesti barbatul. Mai degraba cine ai fost, cea fericita. Dezamagirea este o rana crunta, inainte de a te simti in siguranta si senina cu cineva, trebuie sa se cicatrizeze. Din pacate este o rana ce ramane aproape vesnic vie, simti ca a omorat-o pe cea care erai si ce a ramas e doar un strigoi ce umbla pe pamant.

Suntem sfatuiti de cunostinte si prieteni, vor sa ne incurajeze, dar ei nu-si dau seama cat rau iti fac. In timp ce ei te cearta crezand ca asa te moralizeaza, in timp ce te dojenesc de parca tu iti doresti asta, nu-si dau seama ca-ti fac rau amintindu-ti, ca te aduc inapoi la starea din care tu vrei cu disperare sa iesi. Concluzioneaza: numai un barbat o scoate din starea asta, sa gasim unul care sa-i deregleze sistemul. Nici nu-si dau seama cat rau iti fac.

Am remarcat aseara intr-un film:"Ce este pedeapsa?" - intreba retoric un condamnat care astepta sentinta: pedeapsa cu moartea sau inchisoarea pe viata. "Moartea este o binefacere pentru cel ce are o viata chinuita. Inchisoarea este un bine pentru cel ce nu se simte bine afara si prefera sa traiasca singur. Cea mai mare pedeapsa este sa cauti toata viata o persoana care sa te inteleaga, cu care simti ca nu mai esti singur, sa o gasesti si sa nu poti fi cu ea."

Hmm, de ce am scris asta? Ma gandeam la copilul meu, ma gandeam ca am iesit din adolescenta si m-am maturizat. Iar atunci cand ma simteam cel mai sigur pe mine, am experimentat sentimentul coplesitor de a fi parinte. Un sentiment puternic, ceva nou, mi-a trebuit ceva timp sa ma obisnuiesc. Viata altfel. Schimbata cum nu credeam vreodata ca se va intampla. Cu iubirea te mai rutinezi, dar cu dragostea de copii niciodata.Ce pedeapsa... Nimic nu ma supara, nu ma mai sperie, nici faptul ca as muri, asa cum ma inspaimanta si ma goleste lipsa fetitei mele din viata mea. Eu am dat vina pe tristetea asta, refuzului de a mai trai altceva.

Din ce-mi spui tu realizez ca de fapt e dezamagirea. La tine pentru ce ai pierdut, viata de dinainte, la mine cred ca la fel, viata de dinainte. Si orice este mai prejos paleste in fata a ceea ce a fost, aduce tristete si o exersam pentru asa se pastreaza in prezent intensitatea trecutului.

Senzatia de neputinta si nesiguranta vine din ciudatenia neinteleasa ca nu ne putem controla starea, asa cum eram obisnuiti. Rationam poate mai bine, ca acum suntem mai experimentati, suntem mai atenti la detalii pentru ca suntem mai toleranti, dar aceeasi ratiune ne face constienti ca nu ne regasim vointa, speranta, grija personala, de parca o boala se instaureaza si corpul nu mai secreta endorfinele, hormonii fericirii.

Daca as stii cum se iese din starea asta, probabil as primi premiul Nobel. Dar stiu cum te simti mai bine, atunci cand nu te simti singura si ca cineva intelege.

Dar mai stiu si ca omul oboseste sa planga.

___________________

- nepublicate