Cum iubim

Cum iubim...

Intai am observat ca exista o pasiune in oameni. Vor ceva, nu stiu nici ei ce, dar vor intens, vor incontinuu. Se uita in jur si cauta sa identifice ce vor, isi cauta dorinti. Sa nu se simta nesiguri incep sa creada ca ceea ce doresc le lipseste pentru a trai fericiti.

Omul doreste mai multe lucruri deodata, astfel ca atunci cand una din dorinti se indeplineste exista altele care sa-l tina preocupati, sa-i alimenteze foamea. Cu cat cunoaste mai multe, cu cat evolueaza mai mult, omul va vrea mai mult fara a sti exact ce vrea. Orice dorinta indeplinita mareste drogul placerii si odata gustat din el va deveni dependent, va fi infometat de emotiile bune ce o insotesc. Prinde curaj, doreste mai mult, trece la etapa urmatoare; cu cat task-ul e mai dificil, placerea realizarii este mai intensa. Dorintele le identificam atat de rapid ca nu mai suntem in stare sa savuram senzatia buna a satisfactiei, deja dorim altceva.

Dar oricum am reactiona, orice s-ar intampla, pasiunea de a vrea nu dispare din oameni.

In copilarie vrei altfel, bine definit. Copilul doreste ceva si cand i se promite, se bucura. Obtinand ce-si doreste se bucura naiv, neumbrit de dorinta urmatoare. Iar cand i se refuza se intristeaza pe moment, dar apoi ii trece. Nu sta in puterea lui sa indeplineasca, el doreste si atat. Cu fiecare dorinta indeplinita experimenteaza emotii, cu fiecare emotie placut traita creste puterea de a le vrea. O situatie materiala mai buna nu inseamna o experienta mai mare a dorintelor indeplinite, un copil sarac nu doreste mai mult decat poate sa obtina. Vrea o portocala si un parinte interesat ii poate indeplini dorinta, dovedind grija si iubire. Un copil bogat are la dispozitie orice isi doreste, dar felul in care ii sunt oferite, lipsa de apropiere a parintelui il fac mai sarac in astfel de emotii. Este adevarat ca un copil sarac lipsit de tandrete este mai dezavantajat decat un copil bogat lipsit de preocupare din partea parintilor. Cand acesti doi copii vor deveni adulti, fiecare va avea o nevoie de traire a emotiilor proportionala cu istoricul lui cu ele. Cel care a simtit mai multa placere in evolutia sa va cauta ca persoana iubita sa-i satisfaca la fel de des aceasta foame de a vrea.

Cand cel pe care il iubesti iti ofera mai putine emotii decat te-ai obisnuit, te consideri o persoana nefericita.

****

M-am gandit la ce vrem noi de la cei pe care ii iubim. Cum stim noi sa iubim?

Prima iubire pe care o experimentam este dragostea de parinti. In copilarie perceptia noastra despre ei este ca sunt persoanele care ne ocrotesc, suntem siguri de iubirea lor si ne simtim in siguranta cu ei. Capatam personalitate, devenim adulti si din obisnuinta stim ca ne ajuta neconditionat, este de datoria lor. Sunt oamenii cu care ne permitem sa ne certam pe diferite puncte de vedere fara sa simtim riscul ca i-am pierde, doar ne iubesc. Nu remarcam ca ei se conformeaza chiar si impotriva dezacordului lor. Alti parinti sunt mai incapatanati, considera ca statutul lor le da dreptul de a-si impune vointa si in general santajeaza sentimental copilul devenit adult: „Daca nu ma asculti, nu mai ai ce cauta in casa mea!", in sensul ca-si repudiaza copilul. Stiu ei cum sa-si iubeasca copilul? Ce este mai important, orgoliul lor? S-au obisnuit sa le fie dovedita dragostea copilui fata de parinte prin cedarea acestuia in favoarea lor. Sentimentele lor sunt satisfacute, vor repeta aceasta satsifactie de cate ori vor avea ocazia. Dar cu ce cost? Astfel se ajunge la o ruptura intre copii si parinti, cand paharul se umple si copii vor libertatea propriilor decizii. Nu inseamna ca nu-si mai iubesc parintii, doar ca sunt dezamagiti.

Cand dezamagirea este mai mare decat iubirea, te iubesti pe tine mai mult decat pe cine iubesti.

Aud tot mai des zilele acestea „Iubeste-te mai intai pe tine insuti!" (am mai abordat subiectul asta). Este deviza oamenilor ce au fost dezamagiti in dragostea lor, cele mai multe femei merg pe moneda „reinventarii" sau „regasirii" de sine. Un mare bullshit autosugestiv, o incurajare pentru un trai in singuratate, chiar si cand ai pe cineva alaturi; o incurajare pentru egoism exarcerbat, o protectie a neputintei personale de a iubi, o razbunare a suferintelor trecute. Transformi cealalta persoana intr-o nevoie a ta, santajul sentimental este folosit la maxim: „daca ma vrei... trebuie sa ma accepti asa cum sunt". Ea se place pe sine, se iubeste pe sine, daca lui nu-i convine - sa plece. Cum poate crede el ca este iubit, daca ea este indiferenta la prezenta lui in viata ei?

Da, sigur ca principial este corect: Iubesti pe cineva pentru cum este, cu bune si rele. Poti iubi pe cineva care nu te iubeste - aceasta consider eu de fapt ca este iubirea pura, sa iubesti pe cineva fara a avea siguranta ca te va iubi, sa-i iubesti felul de a fi, sa-i intelegi emotiile, bucuriile, supararile... Sa mergi acasa si sa visezi la ea, la bucuria ce o vei simti daca te va iubi. Sa o privesti si sa o iubesti.

Este corect sa fii iubit pentru ceea ce esti, pentru cum esti. Dar este incorect sa pretinzi asta, pentru ca este de la sine inteles; doar amintirea acestui aspect jigneste, ca un firesc pus sub semnul intrebarii. Este incorect sa spui celui care te iubeste: „Poti pleca daca nu-ti convine!". Este santaj emotional, ca in cazul parintilor care isi impun vointa spunand copilului ca nu va mai fi iubit daca nu se conformeaza.

Magia iubirii este murdarita de constrangeri.

****

In trecutul meu m-am tot lovit de expresia: „Nu ma cunosti deloc!".

In traducere: „Trebuie sa banuiesti ce vreau, ce am nevoie, si sa-mi oferi aceste lucruri in asemenea masura incat sa fiu satisfacuta. Nu mai putin, ca nu ajunge; nici mai mult pentru ca saturatia devine neplacuta. Atunci cand trebuie, la momentul potrivit."

Lasand la o parte ca este o manifestare a egoismului, nu este posibil pentru ca sunt prea multe necunoscute in ecuatie ce trebuiesc banuite sau identificate. Daca cumva reusesti sa te conformezi primei nevoi in momentul potrivit, tot poti rata pe urmatoarea. Sa presupunem ca iubita se simte nesigura pe un subiect sau ca astazi si-a dorit ceva mai mult si regretul ca nu se poate in curand ii da o stare de tristete. Doreste ca tu sa ii transmiti cumva o siguranta, sa nu simta dezamagirea. O vezi suparata, nu deschide subiectul sa depistezi cauza, dar se asteapta ca tu sa o consolezi cumva, sa-i fii alaturi, sa simta un sprijin in tine. Intrebi despre ce este vorba, isi aminteste de tristetea ei si proiecteaza pe tine, ca si cum tu ai fi cauza supararii. La un momendat comunica dezamagirea ei: „Ma asteptam sa fii alaturi de mine. Este clar ca nu ma cunosti deloc."

Barbatul cand intreaba despre ce este vorba nu inseamna ca nu stie ce o framanta, ci ca vrea sa afle cum a ajuns sa fie ingrijorata de ceva, sa poata afla cum poate inlatura din elementele supararii. El este tehnic, asta e natura lui, sa desfaca in bucati si sa inteleaga. Cand femeia crede ca el nu intelege situatia ei in ansamblu, el nu intelege de fapt cum sa rezolve situatia. Nu accepta ca o situatie nu are solutie decat dupa ce verifica.

Din acest motiv, atunci cand el are o suparare, se arata iritat cand iubita il ia la intrebari pentru a-l ajuta. Stie ca a desfacut problema de mai multe ori si nu a gasit solutia, o noua recapitulare in fata ei il face sa se simta rusinat.

Cat de mult sa cunosti o persoana? Ii poti citi gandurile, ii poti simti starile? De obicei, din dragoste pentru tine, iti sunt ascunse aceste stari pentru a nu-ti transmite si tie. Dar revolta personala impotriva situatiei o fac sa simta regretul ca nu e inteleasa, atunci apare rabufnirea ca „nu o cunosti deloc". O privesti si stii cand este bucuroasa sau suparata, ii cunosti privirea din ochi, ii simti respiratia. Stii cand ceva nu este in regula. Dar cum poti stii cum sa reactionezi, astfel incat sa se simta mai bine si sa fie incredintata ca va fi bine? Are asteptari de la tine, asteptari care graviteaza in jurul nevoii ei.

La inceputul relatiei este perioada descoperirii, fiecare il descopera pe celalalt. Felul de a fi al cuiva te incanta, este o surpriza placuta. Cand relatia devine familiara, pentru ca ajungi sa cunosti persoana, surprizele „descoperirilor" s-au epuizat si sunt inlocuite cu asteptari de conformare la nevoile tale. Sa simti ca-ti este alaturi atunci cand ai nevoie, sa simti ca esti iubit cand trebuie, sa-ti transmita siguranta atunci cand te simti nesigur...

Mult mai usor ar fi daca femeia isi ia ce are nevoie. Cand a descoperit barbatul a vazut in el raspunsurile la nevoile ei, felul lui de a fi corespunde cu ce-si doreste. Este ca un cos plin cu raspunsuri, daca are nevoie de un raspuns trebuie sa puna intrebarea corecta. Daca o face doar in gand, acesta va incerca pe rand raspunsurile pana cand va ajunge la cel corect. In loc ca ea sa regrete si sa declare ca el nu o cunoaste cum ar trebui, ca nu i-a ghicit intrebarea conturata in cap, mai bine i-ar comunca direct. Sa-i spuna: „Sunt ingrijorata pentr ca ... Vreau sa te simt alaturi de mine, imi face bine." Ce va face el? Daca o trimite la plimbare, el merita mai mult decat un „nu ma cunosti deloc".

Este adevarat ca ideal ar fi ca femeia sa nu spuna ce o framanta, ca el sa deduca si reactioneze pe placul ei. Dar cum sa ajunga la acest ideal daca nu invata despre ea? La o situatie similara va stii despre ce este vorba, caci a prins experienta in ea, inainte de a comunica femeia va avea surpriza placuta ca el se muleaza nevoilor ei.

Am invatat un lucru interesant despre diplomatie. Sa ceri prin oferta, sa obtii mai multe prin a oferi. Daca este sa fim corecti cu principiul ca intr-o poveste de iubire este nevoie de 2, femeia sa-i spuna: „As vrea sa fiu sigura ca te cunosc atat de bine, incat sa fiu convinsa ca atunci cand ai nevoie simti ca iti sunt alaturi . Vreau sa ma simti mereu langa tine, eu te iubesc. De exemplu eu acum am nevoie de suportul tau, de felul tau de a ma linisti, de modul in care ma faci sa ma simt iubita." Ce crezi ca va face el? In primul rand il absolvi de rusinea personala ca nu a fost atent, a mai invatat ceva despre femeie, ca asta este starea ei cand are nevoie sa-l simta aproape.

Altfel, apare dezamagirea - asteptarile tale de conformare a persoanei iubite nu sunt satisfacute.

Dezamagirile schimba iubirea. In dezgust.

Daca vrei sa te cunoasca mai bine, arata-te. Asa cum esti, nu strange in tine nemultumiri personale, construieste la relatia ta. Cere prin ce oferi. Oamenii se oglindesc, firesc este ca cel cauia ii oferi sa-ti raspunda la fel.

****

Omul doreste sa fie Isus Cristos in relatia sa de iubire. Sa fie iubit, mereu prezent in gandul celuilalt. Tot ceea ce face pentru iubire este din porniri altruiste pana in momentul dezamagirii, cand regreta ca a investit sacrificii in cine nu merita.

Cand iubeste pasional este mandru de sacrificiul sau, ii place sa ofere, ca si cum ar pune o caramida intr-o constructie si contempla din cand in cand lucrarea sa. De cele mai multe ori lucrarea iti distrage atentia, devine mai importanta decat scopul initial, uita pentru ce o face. Constructia a inceput-o pentru a proteja iubirea, dar cel mai des ajunge sa protejeze ce a realizat, uita ca mai intai iubirea are nevoie de el.

Ideea ca iubesti nu trebuie sa devina mai importanta decat ceea ce iubesti.

****

Foarte des am exprimat ca „Pe cine iubesti si cat de mult iubesti conteaza doar pentru tine, pentru persoana iubita conteaza mai mult ce-i facem."

Vrem dovezi de iubire. Suntem avizi de apreciere. Ne educam, ne ingrijim sa fim o persoana placuta, dorim sa impresionam cu inteligenta si cultura noastra, cu statutul nostru; toate acestea pentru a obtine admiratia si aprecierea celorlalti, pentru siguranta de sine ca oriunde te duce viata vei fi o persoana de calitate, deci placuta. Aprecierea si admiratia celorlalti sunt o asigurare ca suntem iubiti. Traim un sentiment de satisfactie cand persoana iubita dovedeste dragoste pentru noi.

Dorim aceasta confirmare, suntem convinsi ca ni se cuvine. Doar pentru ca iubim, ni se pare ca este de ajuns. Dar aceeasi placere la confirmare o are si celalalt, cat de des ne intrebam cum iubim? Nu din punct de vedere personal, stim bine sentimentele noastre. Ci din punctul lui de univers. Pretindem sa ne iubeasca daca suntem obositori, daca suntem egoisti, cand cerem fara sa oferim, avem sentimentul ca ni se cuvine doar pentru ca iubim. Intr-o relatie de iubire este nevoie de 2. Teama ca ceea ce oferi poate deveni sacrificiu sau teama ca te vei deprecia ca nu ai primit la schimb te fac sa fii zgarcit in a oferi. Iubirea nu este un imprumut ori un schimb echitabil, in iubire este vorba despre a darui si a stii sa primesti. Din dragoste. Un bun daruit este un bun plecat, nu este un imprumut, sa fie returnat.

****

Cunosc despre iubire atat cat mi-a dezvaluit experienta. La care se adauga ce-mi doresc eu de la ea, cum cred eu ca m-as simti fericit. Am remarcat ca a fi sincer cu persoana iubita este un lucru extrem de sensibil. Asa cum invatam sa iubim, tot asa trebuie sa invatam cum sa fim sinceri.

Iubita mea greseste cu ceva si stie ca greseste. O intereseaza parerea mea, o vrea obiectiva, dar cand aude acelasi lucru, sufera. Reactualizarea suferintei. Iar ea nu vrea sa sufere, in sinea sa a facut-o indeajuns; ea vrea sa scape de acest regret, vrea sa-si linisteasca constiinta si eu sa-i transmit un sentiment de bine. Ce sa fac? Sa o mint? Stie cand o mint, va fi si mai dezgustata. Fara sa realizeze ma pune uneori intr-o pozitie delicata, sentimentul de neputinta ma macina caci imi pasa. Orice as face va proiecta pe mine nemultumirea ei.

Este ca atunci cand viata te loveste, te revolti si cauti pe cineva sa tragi la raspundere pentru suferinta ta. Pentru iubita mea sunt cel mai la indemana, primul asupra caruia isi proiecteaza nemultumirea pentru ca stie ca o inteleg, pentru ca stie ca o iubesc si accept, pentru ca uneori chiar merit. Din pacate, daca se obisnuieste cu acest confort, candva va aunge sa creada ca nefericirea ei se datoreaza mie. Unele persoane vor sustine ca eu trebuie sa o fac fericita, ca alaturi de mine trebuie sa se simta bine, dar din experienta argumentez ca ar fi fost corect sa invete sa traiasca fericita dinainte de a ma cunoaste, este incorect sa astepte pe cineva sa o faca fericita. Persoanele care nu stiu sa traiasca fericite, nu vor simti fericirea nici alaturi de cineva. Mai mult, il vor face si pe acesta nefericit, ii vor transmite toate frustrarile personale; acesta prin simpatie va simti tot ceea ce simte iubita.

Deci ce sa fac? Sa o mint sau sa fiu sincer? In ambele cazuri eu nu-i ofer ce asteapta de la mine.

Un copil sufera cand nu poate obtine ce doreste sau nu poate sa faca ce vrea, exista o perioada refractara pana accepta ca nu se poate. Pentru unii dintre ei este atat de puternic afectiv incat se trantesc la pamant si dau isteric din maini si picioare urland. Cand copilul sufera pentru un lucru neindeplinit, el de fapt sufera pentru pierderea emotiei pe care o are atunci cand intelege ca dorinta nu va fi posibila. Deaoarece imi pasa de suferinta copilului meu ii voi distrage atentia, caut ceva mai atractiv si mai interesant de facut, caut sa-l bucur cu altceva, sa-l fac sa participe. O noua emotie va face ca insuccesul precedent sa fie uitat. Sau intrecut de noua exaltare.

Imi privesc iubita si o iubesc cu ochii, pentru ca inteleg prin ce trece. Vreau sa fac cumva sa-mi simta dragostea, atat de emotionant si de puternic afectiv incat sa intreaca orice suparare. Caut ca exaltarea unei surprize emonotionale sa copleseasca emotia negativa prin care trece, sa simta ca eu sunt un castig in viata ei. Nici o alta pierdere nu poate fi la fel de importanta, incat sa nu se bucure de acest castig.

Oh, ce gand frumos! – mi-am spus. Dar cum se face? Doresc lucrul asta, cum sa transmit astfel de sentimente? Cum sa-i modific starea? Imi pare atat de greu si de complicat...

M-am intors la copil. Odata cu varsta felul in care ne bucuram se deterioreaza, iar modul in care suferim evolueaza. Daca eu pot face un copil sa se bucure, cat sa-mi fie de greu cu un adult? De fapt, nu sa-l bucur e problema, ci sa-l fac sa uite de suferinta lui. Cum sa fac copilul din femeie sa se bucure, sa exalte la atingerea sentimentelor mele?

Sa fie ceva emotionant, sa vada si sa fie surprinsa. Imi povesteste supararea ei, si odata cu povestea memoria emotiei negative revine. Risc si o rog sa aibe rabdare un minut, merg la baie si telefonez taximetristului meu – intotdeauna am cate un taximetrist de serviciu, noaptea si ziua, care ma cunoaste de client si il rog sa-mi faca comisioane – deci, spun ca imi trimit comisionarul in miez de noapte sa-mi cumpere o floare. Sigur va fi surprinsa placut de gestul meu, chiar daca soferul de taxi este afon in alesul florilor. As fi mers eu daca sunt sigur ca are rabdarea necesara si nu ma considera un nesimtit pentru ca am parasit-o exact cand avea nevoie de mine. Un gest cliseu atat de banal si de uzat poate fi o surpriza placuta; nu gestul in sine este important, ci preocuparea mea. Tot din experienta declar ca unele femei nu stiu sa se bucure, nu stiu sa le placa ceea ce le place. Nu ma descurajez, le invat cu timpul.

Ori poate ca as aduce un lighean de apa calda si sare de mare, in care sa-i tin picioarele, sa le spal si sa le dau cu crema. In timp ce ea bea ceai si mananca prajituri...

Poate ca i-as desena ceva haios in timp ce imi vorbeste. Ori poate ca i-as arata cartea Micul Print, cu o privire de copil rusinat, sa-si aduca aminte de ceea ce este cu adevarat important in viata.

As face orice... As dansa, as face teatru de papusi cu ciorapii, as ruga toate prietenele si cunostintele ei sa o sune si sa-i spuna ca o iubesc, ca le este dor de ea...

Ar trebui sa fac toate lucrurile astea si daca nu este suparata.

Dar uneori adultii dau de necazuri grele pentru care nu au puterea sa le rezolve. Alteori nu este in puterea nimanui, este o suparare ce are nevoie de timp sa fie uitata.

Atunci cand imi dau seama ca nu pot face nimic, voi plange. Si voi saruta lacrimile ei.

****

(va urma)

Sent from my HTC