De Craciun. O amintire frumoasa

(va fi revizuit pentru a elimina diverse repetitii si greseli ortografice)

Craciun fericit tuturor!

Sarbatorile nu-mi arata decat ca a mai trecut un an. Se spune ca pentru oamenii singuri cel mai greu e de sarbatori. Mie imi e totuna.

A-mi ura sa am sarbatori fericite e ca si cum ai incuraja un negru : „Iti doresc sa devii cel mai blond din cati exista!” Dar oamenii nu stiu. Ei cu sinceritate doresc ca toti sa fie fericiti, cu speranta ca vor fi si ei. Spun oricarui cunoscut, cateodata chiar si necunoscuti, spun: „Sarbatori fericite!”. Nu vor sti niciodata ca este ca un cutit in inima, ca cei tristi isi traiesc inca o data nefericirea, isi actualizeaza regretele. Si nici nu trebuie sa stie. Oamenii cand sunt fericiti trebuie sa traiasca fericirea, pentru ca sunt momente atat de rare... Si de pretioase. Bucurati-va de ele, oameni buni.

Imediat dupa divort dezamagirea si durerea m-a adus la marginea prapastiei, rataceam inconstient pe unde ma ducea valul intamplarilor. Nu realizam ca nepasarea mea totala fata de ce se intampla cu mine imi oferea o aura misterioasa, femeile se simteau intrigate si atrase de mine. Cu cat eram mai nepasator, cu atat mai mult simteam ca am o putere neinteleasa asupra lor. Nu le cautam, dar daca vreuna mi se punea in fata, nu o ocoleam. Apoi a fost mult mai usor, s-a raspandit legenda despre mine, femeile curioase deveneau si mai intrigate.

Am ajuns rapid si intr-un anturaj ce m-a implicat in si mai multe aventuri sexuale. Capatasem un prieten mai special, scopul lui in viata era doar sa faca bani si sa se distreze. Ca sa-l exemplific, am sa povestesc o intamplare...

Eram pe langa casa lui, cuprins de o mare nevoie fiziologica: sa urinez. Il sun, il anunt ca trec pe la el „sa duc calul la apa”, urc si bat la usa grabit. Imi deschide, el fiind nud complet, si se aseaza in fata laptopului la bucatarie:

- Sunt cu Lord pe messenger. – se scuza el.

„Outfit”-ul lui nu ma deranja, nu suntem pudici, asa ca-mi vad interesul si ma reped la baie, pe drum deja descheindu-ma la pantaloni sa o am scoasa, sa nu mai pierd timpul, atat de urgent era. Numai ca in baie (o sa povestesc altadata despre baia lui unde troneaza un mare jacuzzi) fosta lui prietena ii facea sex oral actualei prietene. Balbai niste scuze, ma retrag si ii cer omului:

- Da-mi te rog o sticla goala ca nu mai pot sa ma tin, ma duc pe balcon si fac in ea.

- Dar baia mea ce are? – se mira el.

- Pai e ocupata, M. ii da limbi lui C.

- Sa mori tu?!! Pai si nu ne uitam si noi? Hai sa le privim. Ia sticla de whiskey si 4 pahare, poate vor si ele.

Sega, prietenul meu porno. Care la fiecare masa luata impreuna imi arata sute de poze in care este cordial cu cate o femeie. Ori doua. Ori trei, patru, cinci. Prietenul meu care nu poate pleca acasa fara doua femei, chiar daca nu e in stare sa le satisfaca de beat ce este, dar neaparat trebuie sa adoarma intre doua. Acelasi prieten care nu poate avea iubite decat bisexuale si obsedate sexual. Nu are nevoie sa munceasca pentru a seduce, isi trimite prietena, care agata pentru el, dar mai mult pentru ea. Dependentele de droguri sunt cea mai usoara prada. Le simte, le miroase, dar personal nu uzeaza, posibil din motive medicale.

Ei bine, acelasi prieten reuseste sa ma imbete intr-o zi si ..., nu stiu cum, ma convinge sa plec cu el la New York a doua zi. Sa ne facem un cadou, asa de Craciun, sa plecam in „state” sa ne distram. Nici macar nu aveam viza in pasaport, ultima calatorie o facusem cu pasaportul de serviciu care mi-a fost retras cand mi-am dat demisia. La ambasada nu a fost nici o problema, doar ultima viza era A2, „Foreign Gov. Official”, am primit-o in 5 minute, pe 10 ani cu multiple calatorii.

Biletul de avion l-am luat pe loc, la aeroport, platind dublu. Dar... asta e, plecasem la drum.

New York il mai vazusem cu alte ocazii, aceasta era o calatorie de distractie. In cele 7 zile nu am vazut lumina zilei prea mult. Dintre toate am sa povestesc ziua cand am fost la clubul „Pacha”, cel mai renumit din „Big Apple”.

Intai sa incep cu Lord, prieten cu Sega. Mai tarziu aveam sa inteleg ca de fapt modul de viata, gusturile sexuale si chiar strategiile de abordare ale prietenului meu erau intru totul copiate de la Lord. Nu am sa specific domeniul lui de activitate, in aceeasi bransa cu Sega, e de ajuns sa spun ca avea cunostinte in ce inseamna entertainment in America. Nu era din NY, locuia la Miami. Dar asa era planul pentru acum.

Ca sa ne impresioneze ne duce la masa la Carmine’s, un restaurant italian foarte renumit si cu traditie de pe Broadway, unde stiam ca doar rezervarea costa 500$. Ne-am recompensat si a doua zi l-am invitat noi la Mr.Chow, alt restaurant frecventat numai de actori si regizori. Si chiar am vazut cativa. Aici sef de sala este un roman, cunoscut noua, altfel nu aveam acces. Chiar si limuzina lunga era a unui alt prieten, ce detine o companie de plimbat turistii cu masini speciale prin New York.

Si uite-ne la Mr.Chow, noi trei si grupul „Internationala”, adica vreo 12 femei de diverse nationalitati. Bineinteles cunoscute de Lord, aduse de Lord.

Veneau pe rand, atragand privirea tuturor, fiecare cu frumusetea ei. Mai intai Malaezia si italianca, care le-am crezut a fi un cuplu. Apoi Columbia, „Rusia ce Frumoasa”, ca mai era una, „Rusia mai mica”. O panameza care am poreclit-o „panamaniaca” mi-a fost prezentata odata cu fosta sotie a lui Lord. „Fosta mea sotie, si ea e iubita ei”- zise. Dar niciodata nu puteai fi sigur ca vorbeste serios, pana mi s-a confirmat ca intr-adevar, argentineanca este fosta sotie a lui Lord. Numai ca panamaniaca se agatase de mine si nimeni nu parea sa aibe impotriva.

Avea oarece stil, se tinea distanta cu fiecare aparitie, sa-mi dea timp de decizie, poate imi place vreuna mai mult decat ea. Nu stiam ce sa cred ca e cu ele, erau prea ingrijite si prea imbracate de case mari sa fie „dame de companie”. Si prea aveau o independenta financiara. Prostituatele au o atitudine servilistica.

Am uitat sa amintesc de un tanar din Miami, partener de afaceri, care initial era sa-l arunc de la balconul hotelului unde era cazat Lord. Si un cuplu de polonezi, care dupa cina ne-au parasit. A urmat o americanca din Los Angeles, despre care Sega mi-a spus ca este o prezentatoare tv renumita pe acolo. Si chiar se vedea pe ea cum e ingrijita si „tunnata”, sigur cu ceva operatii estetice. Cand mi-a mai dezvaluit ca are 42 ani, am inceput sa o admir. Dintre toate tinerele de la masa, tot ea era cea mai frumoasa. Probabil si pentru ca are o personalitate puternica.

Am stat si am contemplat scena, noi la cina cu un grup de femei extrem de atractive, cu privirile celorlalti atintite la masa noastra. Ceilalti fiind actori si oameni importanti. M-am simtit atat de bine incat nu am fost curios sa privesc si sa recunosc fetele lor, sa vad cum arata in realitate. Mi s-a povestit dupa aceea, dar nu am sa amintesc de numele lor.

Langa noi erau 2 barbati in varsta, foarte bine imbracati, am recunoscut imediat taietura italiana a costumelor, si o tanara. Din reflex profesional am remarcat ca unul din cei doi este bodyguard-ul, si mi-a placut atat de mult de el, de atitudinea si profesionalismul lui. Un bodyguard in varsta, la fel de in varsta cu cel in slujba cui era, cu parul alb, tinut lung si cu stil; iar casca din ureche a statiei de emisie-receptie era alba, cu un fir in spirala de un alb imaculat, ce se asorta cu gulerul lui, cu parul lui, cu intreaga lui tinuta.

In US exista o amabilitate si o politete chiar exagerata as spune. Nu din cauza educatiei, ci din teama ca ar putea fi dati in judecata. De exemplu, o persoana a fost data in judecata ca la serviciu, intr-un loc public, a urat colegilor „Merry Christmas!” si s-a considerat ca si-a impus religia. La Washington eram salutat pe strada de necunoscuti, mai ales in zona ministerelor.

Cel important, in varsta, discuta aprins cu tanara de la masa si fara intentie, s-a dat cu scaunul mai pe spate si m-a lovit din greseala. Nesesizabil pentru mine, m-am dat mai intr-o parte sa-i fac loc, era limpede ca omul avea nevoie de spatiu sa se simta lejer si eu aveam din belsug. La noi, in Romania, acestea se intampla cu automatism. Cineva ma loveste din greseala, mie mi se pare atat de firesc incat nu astept si nu pretind scuze, si ii fac loc ca un binecrescut ce ma consider.

Eh, in US e altfel. Faptul ca nu si-a cerut scuze ca m-a deranjat e ca o ofensa ce necesita reactie. Nu va inchipuiti ca una violenta, ci verbala. I se atrage atentia respectivului. Din punctul meu de vedere, nu am intors privirea decat dupa cateva secunde (sau minute?) pentru ca am recunoscut dialectul sicilian-american, o siciliana veche ce aproape ca si-a format propriul vocabular. Pentru a calma o posibila „nervozitate” a mea bodyguardul s-a ridicat in picioare cautand cu privirea prin sala, dar eu stiam ca de fapt vroia sa-mi arate statura lui impunatoare. Neavand la cunostinta ca in conformitate cu obiceiul american aveam dreptul sa ma simt ofensat, eram nonsalant si nu puteai citi decat curiozitate in privirea mea. In acelasi timp l-am simtit pe Lord langa mine, care s-ar fi asteptat sa ma supar, spunandu-mi „Lasa-l in pace, e fiul lui John Gotti”.

Expresia americana „John Gotti’s kid” te duce imediat cu gandul la un copil, dar respectivul cred ca avea 60 de ani, daca nu si mai bine. Dintr-o data se intoarce la mine, intoarce privirea catre masa contempland compania feminina cu o curiozitate nedisimulata, si eu ma trezesc intr-un gest de „Sorry!” ca si cum eu l-am lovit din greseala. A zambit la inspiratia mea de a evita un schimb de replici ce nu-si aveau rost, schimband cumva semnificatia: nu mai exista necesitatea unor scuze care nu vor veni niciodata, in primul rand ca nu se cadea varstei lui, apoi importantei.

„ Las’shia perde”- raspunde cu un accent de mafiot de filme, ce a vrut sa insemne „Lascia perdere”. Accentul in sine m-a facut sa ma infior.

Incidentul nu e atat de important pentru a fi povestit, dar il tin minte pentru impactul ce a avut asupra mea. Un om cu o personalitate puternica poate impresiona printr-un gest sau prin doua cuvinte.

Dupa cina am plecat la club. Cu limuzina, am avut loc toti. Americanca chiar isi intindea cracii pe acolo, constienta ca impresioneaza cu ei. Degeaba, n-am bagat-o in seama. La un moment dat imi zice pustiul din Miami:

- Da-i astea lui Lord, ca e mai sigur la el, nu-l controleaza.

Si mi-a aruncat in causul palmelor un pumn de fiole, pliculete si cutiute. Droguri. Nu ma pierd cu firea si le transmit mai departe. Nu am privit la ele, dar banuiam ca-s de toate acolo: marijuana, cocaina, ecstasy... Acelasi lucru il fac jumatate de femei, tot ce aveau asupra lor i-au pasat lui Lord. Inclusiv vedeta tv, cred ca avea cel mai mult la ea.

Pustiului ii vine ideea sa ia ceva inainte, si e dispus sa-i serveasca pe toti: ”Anyone?”

Se intoarce la mine: „Do you want some cake?”

- Daca iti ard una te arunc pe turela aia! – ii raspund in romaneste, zambind, ca sa nu inteleaga semnificatia cuvintelor mele.

Proprietarul masinii, un roman, Coco, era chiar el la volan. „Ce fac aia, mosule?” striga din fata tot in romaneste, intuind ce se intampla. „Sa nu se drogheze la mine in masina!”

„Mai are putin”- il linistesc. Situatia era pe final, nu avea rost sa facem scandal. O luase pe „Rusoaica cea frumoasa” cu „let me be your instructor” si a consumat restul pe ea. Nu stiu daca fata era obisnuita, dar toata noaptea, pana dimineata, „Rusoaica cea frumoasa” a stat in picioare, dreapta, cu ochii atintiti in gol, band aer din sticla de apa plata. Ca apa se terminase de cateva ore, si nimeni nu s-a sinchisit sa schimbe cu o sticla plina. M-a enervat pustiul ca rusoaica chiar era frumoasa si am considerat-o o pierdere. Daca aveam bucurii la ea?

In schimb ma intelegeam bine cu panamaniaca, aveam un schimb de replici de cateva cuvinte in spaniola invatate din filme. O tratam ca pe un barbat, si in engleza si in spaniola. „Vamos a fumar, esse.”... Ori „Mira cabron!”...

Pana cand „hermanita” m-a intrebat serios si un pic dezamagita de ce ma adresez asa. Mai ales „cabron” este un cuvant urat. Chiar si in engleza ma adresez ei ca unui barbat.

E o gluma, am raspuns, si chiar era. Oare sa fie pentru ca mi-a prezentat-o Lord ca iubita fostei lui sotii? Si aia a fost o gluma, m-a asigurat ea, cu toate ca a recunoscut ca este bisexuala. Dezamagirea si supararea ei m-a facut sa o apreciez mai mult decat celelalte, majoritatea drogate.

Vedeta tv, ce se saruta patimas un negru pe o canapea, face o pauza din schimbul de saliva pentru a se duce la toaleta. Tanarul negru foloseste ocazia pentru a folosi si el baia, probabil amandoi disperati dupa inca o tura de liniute. La scurt timp un alt negru din anturajul primului se aseaza pe canapea, sa-si mai odihneasca picioarele. Americanca apare prima, se arunca in bratele acestuia si nici macar nu-si da seama ca junele a fost inlocuit. Sarutarile patimase continua, era atat de drogata incat nu mai conta ca e negreu, asiatic, caucazian, latin sau pigmeu. N-am mai fost atent sa vad urmarea, daca iese scandal intre negrii, sau se vor intelege si ea se va folosi de amandoi.

Le ei nu se fumeaza in locuri publice, nici chiar in club. Cu toate ca in jurul meu se fuma marijuana de mi se umflasera ochii in orbite, era interzis sa fumez o tigara normala. Trebuia sa te duci pe un balcon de fier, aflat la etaj, in gerul din decembrie. Accesul era limitat, trebuia sa stai la coada. Aveam camasa transpirata si nu mai aveam chef de tigara (fumam pe atunci), dar am fost curios cat rezista „bonita” in rochita ei subtire, pana la fese. S-a zgribulit in mine fara sa comenteze ceva, chiar incerca sa tina conversatie. Cum e tara mea, cat dureaza calatoria pana in Europa, pana a dat in altele, ca sunt inteligent si haios, ca se simte bine cu mine, si asa mai departe. Desteptasem romantismul din ea. Daca doresc pot sa o posed chiar la masa, in vazul tuturor, dar prefera sa continuam ca pana acum...

Nu la masa, ca nu sunt exchibitionist, dar aici in frig s-ar incumeta? Mi-ar fi placut situatia. Eu, la balconul celui mai renumit club, as fi facut sex cu o latina frumoasa cu privelistea New York-ului sub mine. Asta da cadou de Craciun. Dar din pacate era prea frig. Am zambit si i-am dezvaluit gandul.

„Asteapta putin” – imi zise. Dupa putin timp se intoarce cu haina mea, un palton trei sferturi, cumparat acolo de la CK, ce-mi ajungea aproape de genunchi. Ne-am retras la coltul balconului, s-a lipit cu spatele de mine si am cuprins-o cu haina de pe mine sa o acoper de frig. Cel putin asa parea. Dar cu o mana indemanatica mi-a scos ce trebuia si a pus prezervativul. Nu a contat cine mai era pe balcon la tigara, sau daca se intelege ce facem. Acolo nu prea se pun intrebari daca nu ai autoritate. Totul a decurs calm, cu sarutari patimase, ea cu capul plecat pe spate. Fara graba, lin ca un dans.

N-am ajuns niciunul la orgasm, dar damblaua mea era indeplinita. Tocmai cand ii explicam ca am testicolele cat doua zaruri, apare un prieten roman din NY, ce-l chemasem sa ne intalnim in club. Sega i-a spus ca-s pe balcon la fumat, a venit sa se alature. Ii zic in engleza panamaniacei ca de iesit a iesit singura, dar ar fi bine ca ea sa-mi bage pachetul la loc si sa-l inchida, asa cum l-a deschis. Prietenul meu a facut stanga imprejur bolborosind: „Tot nebun ai ramas.”

Clubul ‚Pacha” este pe mai multe nivele, parca patru am numarat. La ultimul este cu muzica hip-hop. Ma asteptam sa gasesc numai persoane de culoare acolo, din contra, am gasit numai europeni caucazieni, in marea majoritate slavi cehi, rusi, polonezi, bulgari, sarbi. Iar unde eram noi, la cel mai mare nivel unde era si sectiunea VIP, mixau Fedde Le Grant si Victor Calderon. Mai tarziu acestia s-au alaturat la masa noastra, impreuna cu patronul locatiei, fiind cunoscuti ai lui Lord.

Bautura obisnuita era vodka Grey Goose in mix cu suc de Cranberry care se vindea in carafe de 1 litru. Un obicei interesant, ce te clasifica ca un obisnuit al cluburilor, era sa-ti pui vodka, cranberry si gheata in pahar, apoi il rasturnai in alt pahar, si repetei figura inca o data sau de doua ori, dintr-un pahar in altul. Cam cum facea bunica cand vroia sa raceasca ceaiul fierbinte. Avea rol de shaker, sa amestece bine bauturile.

Cand am venit la club, din cauza frigului de afara aveam in cap o sapca-basca interesanta de la Guess. Panamaniaca mi-a arestat-o si mi-a zis foarte hotarata ca mai bine sta la ea. Lord mi-a zis in treacat sa o ascult ca stie ea ce stie. Si era adevarat.

Pe la 6 dimineata Sega ma trage de mana sa ma duca la primul nivel, sa ascult cum se aude sonorizarea. Aici erau in jur de 500-600 persoane, dar numai baieti. Majoritatea negrii, asiatici si latini. Cativa in slip etalandu-si muschii, restul la bustul gol, transpirati, frecandu-si corpurile unii de altii in ritmul muzicii. Cu mici exceptii toti aveau sapca in cap, sau bandana. Iar eu eram tras de mana printre ei, Sega era prea beat sa mai vada la distanta mai mare de 30 cm. S-a oprit in mijlocului ringului si zice:

- Asculta, sa vezi cum iti vibreaza scalpul.

- Hai sa mergem, tu nu ii vezi pe astia? Cati sunt...

Sega se straduie sa deschida un ochi mai larg, intoarce privirea in jur si i se pironeste pe doi care se sarutau chiar sub nasul lui.

- Nu-i baga in seama. – se exprima stalcit.

- Eu nu i-as baga, dar sunt vreo 500 si oriunde m-as uita se sunt numai „indaratnici”

Fara a astepta sa-l conving il trag dupa mine din multimea de aceea. Le-as fi zis „gay”, dar aceeia sunt mai feminizati. Acestia se comportau altfel, mai barbateste, ca intr-o puscarie. Dominatia in forta este placere. Pareau puscariasi veterani care salivau la venirea unor noutati pentru a-si satisface nevoile sexuale.

Cand am plecat obosit din club, distractia trecuse la un nivel mai animat, mai destrabalat intr-un fel. Era 11 ziua.

Te urca sau te coboara

Femeia poate fi talismanul norocos al barbatului. Si imi este clar ca societatea apreciaza oamenii dupa prejudecati.

„Imi face curte un barbat insurat.” – imi spune intr-o zi o cunostinta feminina. „E barbat bine, imi place, dar nu am sa ma culc cu el. Are o nevasta foarte urata si stearsa, fara nici un pic de bun gust.”

Pardon? De parca s-ar fi culcat cu nevasta-sa.

Imi amintesc de mutarea mea la Bucuresti. Urmandu-mi dragostea, am lasat in urma familia, prietenii, locul de munca cu care ma acomodasem, afacerile pentru care am muncit, si m-am mutat la Bucuresti pentru ca iubita mea intrase la Faculatate. Locul in care munceam era mare, ca si orasul. In jur de 300 colegi. Cand ai multi colegi te pierzi usor printre ei, iti e mai greu sa te afirmi, mai ales ca „garda veche”, cum ii spuneam noi, nu-ti oferea prilejul.

Un nou coleg nu era nici o curiozitate, era obisnuit ca oameni sa vina si sa plece. Practic aproape ca era obligatie ca cei merituosi, dupa absolvirea Academiei, sa fie repartizati o perioada in acest loc. Pana cand prin relatii, ori cand se considera ca meritau, se trageau catre orasele natale cu experienta acumulata, care le va fi sigur utila pe viitor. Majoritatea fiind in tranzit, nu aveau nevoie sa se afirme.

Nu ma refer la a iesi in evidenta prin zel de munca, inteligenta, loialitate, profesionalism. Ci la influenta care o poti exercita. La puterea de a-i face pe cei din „garda veche” sa te asculte, sa te primeasca in randul lor si sa te respecte. Si sa le castigi increderea. Astfel te afirmi.

Ceea ce faceam noi nu era doar un job. Nu eram politisti, nu eram militari. Eram luptatori pe front. Pe un altfel de front. Eram patrioti, eram in slujba binelui, deseori peste program din proprie initiativa, de fapt nu exista program, ci doar probleme ce trebuiesc rezolvate. Tot acest spirit se datora faptului ca traiam in pericol permanent, in tot ceea ce faceai trebuia sa te asiguri, sa fii atent, altfel iti riscai viata, si o distrugeai si pe cea a familiei tale. Pentru ca atunci cand un membru al familiei moare, aceasta gaseste cumva o cale de a-si continua viata. Dar cand capul familiei intra in puscarie, toata familia e distrusa. Pentru ca noi, „profesionistii”, eram spagarii.

Asa erau vremurile. Inainte de a se scapa de sub control fenomenul, inainte de a se distruge „garda veche”. Nu ma duceam la munca cu scopul asta. Uneori stau si fac o estima la aportul meu adus binelui, si ma pot mandri ca am avut realizari, ca am protejat asa cum am putut tara de diverse probleme ce puteau aparea, ca am reusit sa convingem UE sa elimine obligativitatea vizei mai devreme cu 1 an decat era planificat.

Pe atunci nu se accepta avaritia si cei pusi pe capatuiala. Daca exista vreunul care venea la munca doar cu spaga in cap, acesta era mazilit si mutat imediat. Nu se acceptau avarii, egoistii si laudarosii.

Daca un doctor dovedeste responsabilitate, bunatate si profesionalism, daca iti salveaza viata si simti nevoia sa-i multumesti, obisnuinta este sa o faci material, prin bani, care se numeste spaga. Dar aici are mai mult semnificatia de cadou.

Aceasta obisnuinta este de fapt un onorariu disimulat. Daca vrei sa te folosesti de serviciile unui doctor anume, esti de acord cu onorariul deoarece ti se pare un drept castigat pe merit, renumele si calitatea lui se datoreaza numai lui.

Daca un alt doctor nu te opereaza sau nu te consulta decat cu conditia spagii, aici are conotatie de santaj. Spaga-cadou e diferita de spaga-santaj.

„Garda veche” nu accepta santajul. „Da-mi atat si te scap” nu era admis. Se numea complicitate cu infractorul, plus ca era o ofensa adusa activitatii noastre. Noi ne straduiam sa-i prindem, si altul sa le dea drumul?! Plus ca in domeniul nostru insemna sa-i dai drumul unui terorist, unui traficant de droguri sau mai stiu eu ce. Era de neconceput. Dar despre asta, altadata.

Pe de alta parte chiar erau profesionisti, cred ca cei mai buni. Ca sa urmezi „codul” trebuia sa ai anumite calitati ce fac un om sa fie deosebit. Si cand reuseai sa aibe incredere in tine, experientele lor in meserie iti erau dezvaluite.

Deci eram un nou venit, nebagat in seama, ca toata lumea la inceput. Doar fetele remarca barbatii noi de la inceput, dar din alte considerente. Si da, aveam si colege. Posedam destula experienta, nu ma dezvaluiam mai deloc, pastrand un mister ce le intarata. Se gaseau pretexte de a intra in vorba cu mine, intai ma abordau cele mai in etate pe diverse motive, pentru a duce informatii celor mai tinere. Curiozitatea femeiasca...

Cu un cinism manifestat doar in sinele meu, nici macar nu le priveam in ochi cand vorbeam cu ele, eram concentrat pe problema expusa. Foarte zgarcit in a le acorda atentie, atunci cand ego-ul meu vroia sa impresioneze vreo frumusete ma opream brusc din vorba, sau ce faceam, pentru a o privi pret de o secunda in ochi, ca si cand atunci as fi remarcat-o; fiind foarte constient ca am o privire patrunzatoare ce ajunge in suflet si te rascoleste. Nu doresc sa par infumurat, dar mi s-a spus despre asta prea des. Ori s-a reprosat prea des.

Era doar un joc al meu, sa schimb cumva timiditatea noului venit si s-o arunc in terenul lor. O secunda e de ajuns, ca apoi sa ma amuz cum se fastaceste sau se imbujoreaza. Dar pentru secunda aceea circumstantele trebuiesc pregatite cu luciditate si stapanire de sine.

Si acum sa revin la subiectul cu care am inceput. Eram un oarecare, un nou venit. La noi veniti se remarca doar prostiile ce le fac, niciodata daca fac ceva bine, pentru ca binele e normal. Eu imi vedeam neutru de treaba mea, fara sa ader la vreun grup. Aveam 6 ani de experienta, ceea ce nu banuia nimeni datorita tineretii mele si secretomaniei care o adoptasem. Pana intr-o zi cand am fost invitat la nunta unui coleg.

Iubita mea, viitoarea sotie, era de o frumusete remarcabila. Un amestec de manechin cu model, cu un fel de a fi cuceritor. Rochia era atat de bine aleasa ca pana si eu, care o cunosteam, am ramas inmarmurit. Nu stiam daca sa fiu mandru sau sa-mi fie jena ca le face inexistente pe celelalte femei. Imediat m-am gandit la mireasa, ea trebuia sa fie frumusetea serii, doar era nunta ei. Dar modul in care stia sa se comporte partenera mea a destins atmosfera, s-a dovedit nu a fi doar o frumusete, ci si o persoana sociabila si deschisa, emanand o caldura sufleteasca..

Aceasta descriere aproape idealizata nu este pentru ca am iubit-o, ci dintr-o apreciere justa la cine si cum era atunci. Fiind atat de apropiati, cunoscandu-ne atat de bine, eu stiam si vedeam cusururi sau defecte ale ei. Dar ceilalti oameni vedeau ceea ce li se arata si erau, practic, mai impresionati ca mine.

Ne-am distrat, a fost bine. Casa de piatra le-am urat.

Dupa acest eveniment, brusc pozitia mea la serviciu s-a schimbat. Cei cativa care au cunoscut-o pe prietena/ iubita/ femeia mea au dus vorba despre calitatile ei, devenind admirat si remarcat deodata, fara a avea nici un merit, doar pentru femeia cu care eram. Probabil ca toti gandeau ca trebuie sa am oarece calitati de sunt in stare sa tin o asemenea femeie langa mine, si mai tarziu sa ma si insor cu ea.

Chiar si femeile arogante (frumusetea lor le acorda acest drept), care poate inainte nu ma bagau in seama, au devenit deodata comunicative cautandu-mi compania. Fara vreun interes anume, doar pentru ca devenisem o persoana de calitate, si cine se aseamana se aduna. Acest tip de femei se protejeaza de barfe incat vor sa evite orice posibilitate de suspiciune. Inainte nu ar fi vorbit cu mine ca nu cumva sa-mi ofere ocazia de a incerca sa le seduc, pierzand astfel integritatea cu care erau cunoscute. Acum ca toata lumea stia ce femeie frumoasa am eu, parca disparea orice banuiala posibila. Si chiar de s-ar fi intamplat ceva eram trofeu, nu mai eram vanator.

Barbatii ma priveau ca pe un superstar, ca unul ce a reusit in viata. Femeia cu care eram a castigat pentru mine respectul celorlalti. Apoi a depins numai de mine sa-l pastrez si sa urc in apreciere.

Femeia poate fi talismanul norocos al barbatului.

Dar si distrugerea lui.

/

Bla-bla, despre ea

In mare parte, femeia este o curva.

E un compliment. Nu ma refer la genul prostituata, ci „curva” cu sens de oportunista. Ca metafora ironica, poti spune si unui barbat „e o curva!”. Sau chiar poate deveni un compliment de apreciere cand spui ca „e curva batrana...”

In istoria indelungata a omenirii femeia a fost dependenta de barbat, datorita slabiciunii fizice. Existau doua lumi diferite, a femeilor si a barbatilor. Diferite, dar complementare. Fiecare isi cunostea locul si rolul in societate; o femeie singura nu putea rezista, viata era aspra. Revolutia tehnologica din ultima suta de ani a adus comfort, azi unele femei nu stiu cum se face mancare.

Dintr-un simt de protectie mai dezvolatat decat la barbat, in parte datorat si unei mosteniri genetice de instinct maternal, femeia remarca masculul ce poate asigura o protectie, isi foloseste farmecul pentru a-l seduce. Sentimentul ca se simte in siguranta langa un barbat este cel mai puternic motiv pentru a-l iubi. Dar analizand la rece, nu este altceva decat folosirea atractiei in scop personal.

In concluzie...:

Femeia ce incepe a iubi un barbat datorita sentimentului de siguranta ce o da pozitia sociala a acestuia, fara a fi atenta de la bun inceput la el, la cine e de fapt, este o curva. Curva e buna si desteapta, are rationament, este capabila sa judece si sa puna in balanta ce este mai bine pentru ea. De asemeni, o curva este si constienta de valoarea ei, sau cata influenta poate avea asupra barbatului. Si stie ce sa faca, se muleaza dupa dorintele lui. Este femeia care aduce fericire, celelalte sunt prea egoiste.

O curva iubeste sincer, pentru ca iubeste ceea ce ii ofera barbatul, face parte din intregul lui. Ajunge sa confunde masculul cu ce ofera el. Cand se convinge ca nu este ce s-a promis (si-a promis siesi ca acesta corespunde), este dureros de dezamagita si nu se acuza pe sine ca a gresit apreciind incorect , ci il acuza pe el ca nu a fost in stare sa o faca fericita. Toate acele actiuni de la inceput, menite sa seduca barbatul si a-l face s-o iubeasca, devin sacrificii. Nu le-a meritat, devine inamic, il va face sa sufere.

Femeia-gurmanda isi pierde luciditatea cel mai des. Nu o intereseaza implicatiile sociale, daca vede un barbat frumos trebuie sa-l posede. A nu se confunda cu femeia nimfomana, deoarece nimfomania este o boala. Femeia „gurmanda” la barbati isi doreste numai ce e bun, face o selectie si se pretuieste pe sine mai mult decat este. Asa ajunge ca o femeie mai putin atractiva sa aibe gusturi rafinate la barbati, mai mult decat poate obtine.

Femeia-actrita, ce traieste viata ca interpretand un rol, nu lasa ca nimic sa modifice propriul scenariu. Barbatul trebuie sa se potriveasca in tabloul ce si l-a imaginat. Daca acesta nu mai corespunde, il va repudia si il va inlocui. Nu-si da seama de falsitatea ei, ceea ce face intotdeauna se potriveste cu ce este in capul ei.

...................................

Si asa mai departe, lista poate continua cu fiecare model comportamental. Ea poate fi diferita cu barbati diferiti, in relatia cu unul poate fi curva, in alta poate fi adultera, actrita, gurmanda, ...

In schimb, toate femeile, de toate tipurile, au un obicei comun: de a aprecia gresit persoana pe care o admira. Este atat de fermecata de ceea ce crede ea despre cineva, incat vede distorsionat realitatea. Si face greseli, desconsidera pe toti ceilalti ce au facut parte din viata ei, uita de ei pana se loveste crunt. Cu cat dureaza mai mult, cu atat mai multi din anturajul vechi va indeparta. Cand ceata de pe ochi se risipeste si este dezamagita in final, va cauta intelegere si alinare la aceleasi persoane neglijate. Avand „sindromul printesei”, a crescut in ideea ca si greselile ii sunt acceptate si primite cu un zambet, incat devine natural sa nu constientizeze sentimetul de vina.

Hmmm... n-am rumegat-o bine. Parca ma razbun pe cineva...

Pana de inspiratie... Revin.

.................................

(Va urma)

Sindromul Printesei 3

M-am hotarat ca de acum am sa respect femeia, voi fi sincer, o voi judeca corect si-i voi spune adevarul. Daca este frumoasa am sa-i spun ca este frumoasa; daca este urata am sa-i spun ca este urata. Si tot asa... despre inteligenta ei, despre toleranta ei, despre bunatatea ei, despre sexualitatea ei. Despre tot.

Sub influenta unui model traditional ii atribuim copilului-fetita rolul printesei, cel mai gingas si mai magulitor rol din poveste. Singurul caruia i se accepta rasfatul si dorinta de rasfat, ca pe un lucru bun. Pe de alta parte o transforma intr-un bun ravnit de Fat-Frumos, dar si de Zmeul cel rau. Astfel cum printul isi atribuie un bun precum un cal inaripat, o sabie magica, s.a.m.d., asa devine si proprietar de printesa. Fiecare din aceste bunuri trebuiesc cucerite. Apoi are o dragoste de ea ca fata de un copil: e a lui, o iubeste, ii accepta cu acelasi zambet rasfatul, dar ii conduce viata. Din simt de proprietate. Si am incalecat pe-o sa, si uite-asa...

Cam cum e in basmul cu care am crescut, asa e si in religie. Era si in legile obstesti. Perceptele religioase nu au putut fi modificate, sunt atribuite unei divinitati. Obisnuinta creeaza asteptari de conformare din partea societatii.

Nu e basmul meu, nu eu l-am inventat. Si sunt de acord, ceva parca nu e in regula. Nu este echitabil. In prima parte, printesa este cea rasfata, magulita – printul e in dezavantaj. In a doua parte devine proprietatea cuiva. Si ea e o persoana, nu un bun atribuit. Iar nu e corect.

Cu timpul femeia a avut acces la educatie. S-a remarcat ca educatia e benefica evolutiei umanitatii. Multi se exprimau ca barbatii sunt mai inteligenti deoarece ei au avut cele mai multe inventii. Pai era normal, femeile nu erau prezente. Nu era obisnuit ca ele sa faca matematica, fizica, nu avea dreptul la „stiinta”. Cozonacul si majoritatea preparatelor cu care ne hranim au fost inventate de femei. Varietatea retetelor gastronomice ne demonstreaza cat de inventiva a fost femeia in primele milenii de suprematie patriarhala. Ca peste tot acolo unde a putut sa exerseze inventivitatea.

Apoi, in ziua cand femeia a obtinut dreptul firesc la educatie, a fost recunoscuta ca la fel inteligenta. Si a cerut, impus si obtinut egalitate de sanse. Un mod de viata de mii de ani nu putea fi schimbat peste noapte, evolutia relatiei barbat-femeie a avut loc lent, dar sigur.

Totusi, ambelor tabere le-a fost teama sa schimbe prima parte. Printesa nu a disparut. I-a placut sa fie dorita, curtata, rasfatata, si restul. Orice face o printesa este idolatrizat. Orice prostie facuta este primita cu un zambet. Printesa e printesa, si e tare frumos. Ea priveste de sus, din turnul ei de fildes, catre cel ce o doreste si e in stare sa faca totul pentru ea (astea sunt asteptarile), si in ochii ei poti citi intrebarea: „Ma meriti?”. Pana si el se intreaba, nu va stii decat cand printesa va decide.

Barbatul nu a vrut sa modifice nici el aceasta prima parte a basmului. Pentru ca este un combatant din nastere. Este in firea lui, aceeasi obisnuinta de milenii, de la omul preistoric s-a batut pentru o suprematie sau o ierarhie. Si ii place sa lupte cu zmeul, toti ceilalti pretendenti sunt zmei. Si daca reuseste sa o castige, isi alimenteaza increderea de sine si isi iubeste trofeul. Ii va aduce aminte mereu cine e. Cu cat e mai ravnit trofeul, cu atat se simte mai important. Si mai potent.

Daca nu reuseste sa o castige, considera nu era o printesa, ci o curva.

Deci basmul este acelasi doar in prima parte. Apoi a fost modificat, urmeaza parteneriatul dintre femeie si barbat, un concept corect in principiu. E randul femeii de a manipula traditia. Jumatate din viata relatia barbat-femeie este inechitabila, suprematia printesei se instaureaza ca o obisnuinta. Apoi ea se cere partener. Smecheria consta ca poate fi si printesa, si partener, in functie de cum doreste.

Barbatul este debusolat. Nu stie daca sa ingenuncheze galant sau sa o respecte tratand-o ca pe un partener.

Ironic este ca tot ea, femeia, se simte nefericita. Isi doreste comfortul si placerea printesei, dar si multumirea de sine si bucuria realizarilor, ce nu le poate obtine decat pe propriile puteri, de pe picior de egalitate de sanse cu barbatul. Inca nu intelege ca dorinta a doua lucruri contrare o fac nefericita, neimplinita.

Deci de astazi am sa-i fiu un partener sincer si corect. Am sa-i spun adevarul, am sa o respect. Printesele adulte nu mai au ce cauta in viata mea, a trecut vremea aia.

Am cautat un antonim pentru idolatrizare. Nu am gasit, cred ca nici nu exista. Idolatrizezi sau nu. Cum iubirea si ura nu ar trebui considerate antonime. Apatia este polul opus al iubirii. Inversul la „a privi catre ceva” este „a nu privi catre acel ceva”. Daca privesti in directia opusa, la 180 grade, nu este decat o alta directie ca toate celalte posibilitati ramase.

Asa ca am sa dau jos femeia de pe piedestal si am sa-i dezvalui defectele si calitatile ca si cum m-as judeca pe mine.

Candva scriam despre relatia barbat-femeie: „Mi-as dori ca la intrarea in dormitor sa lasam la usa respectul fata de celalalt, cavalerismul si diplomatia. Si sa ramanem doua persoane egale care vor sa faca doar sex. Vicios, fantezist, asiduu, oricum ne place. Sa ne cautam extazul comun, neingradit de vreo rusine.”

Acum mi se pare un exemplu de deviza a egalitatii.

...........................

(Va urma)

Despre un Craciun si un nebun

Craciunul este un sentiment minunat. Copiii asteapta seara de Craciun cu speranta si bucuria ca dorintele lor pot fi indeplinite, in aer circula o atmosfera de iubire, toleranta si speranta. Scriam odata ca este ca un eveniment special in familie, dar toata lumea ia parte. Toti ceilalti devin neamurile tale, le urezi sincer "Craciun Fericit!", pentru ca asta e spiritul.

Chiar si adultii, ne dorim sa mai simtim sentimentul de bucurie cand primim ceva, mai ales ceva ce ne-am dorit, incat o perioada uitam de orice griji. Craciunul e Craciun, oricine este iertat de Craciun. Oricine este iubit de Craciun. Oamenii se iubesc unii pe altii de Craciun.

In 2009 am inghetat momentul, am pus "Stop" inainte de febra Craciunului, si am dat "Play" abia dupa Revelion. Pentru a ma proteja. Pentru a nu repeta 2008, cand durerea si suferinta mi-au ridicat privirea la cer, implorand:

"Doamne Dumnezeule, as vrea sa existi si sa-mi indeplinesti o dorinta, mi-as dori de Craciun sa am familia langa mine, macar doar pentru un sarut si un zambet. Este tot ce-mi doresc."

Dar nu exista. Stiam ca nu exista, dar uneori simti sa spui cu voce tare ce te doare, vrei sa ceri socoteala cuiva sau sa te rogi cuiva. Sa-ti spui durerea si dorinta catre cineva, fie si imaginar. Daca mi-as inventa un prieten imaginar si as vorbi cu el, as fi considerat nebun. Si plus ca acesta trebuie sa aiba putere, sau macar iluzia unei puteri. Ce e ruga fara speranta? Doar un regret. Doar o durere.

"Isus Cristos este mantuitorul nostru." - se spune. Si este adevarat. Aparitia lui, existenta lui netagaduita ca si "invisible-buddy" au schimbat "jaluirea" de durere in ruga de speranta. Speranta in loc de durere. Te mantuiesti de regret, de suferinta. Pentru cei cu credinta mantuirea exista, e un beneficiu psihologic. Chiar si cand mori, poti muri cu regret si durere, sau poti muri cu speranta si impacat.

Pentru cei fara credinta, cei ca mine, nu exista decat o singura mantuire. Autosugestia pana la prag de schizofrenie. Un zambet mincinos, dar macar e un zambet.

2010 - pentru mine ar putea fi anul nebunului.

/

Balcanika

(fragmente, part2)

...................................

Revin la acadelele bunicii.... Imi storc creierii de cateva zile sa-mi aduc aminte cum le numea in tatareste... 

Stiu ca din tot orasul, de la doctorite pana la profesoare, toata crema orasului, culta si educata, veneau la bunica si ii dadeau comanda de baclavale si acadele. Cred ca facea cam 50-60 kg pe zi, o adevarata industrie. Cand era cald scotea afara o masa peste care aseza un blat mare de marmura. Avea 2, le mai folosea bunicul la bastirma, o pastrama presata.

Asa... Deci topea zahar in putina apa, apoi o intindea pe marmura aceea si inainte de a se intari, cand inca mai era fierbite, lua si tragea de compozitia aia ca la aluatul pentru impletite, pana se albea. Daca vroia s-o coloreze punea ... - nu stiu ce punea, de fapt - as vrea sa cred ca nu era colorant, ci sirop de fructe.

Intindea cilindrii lungi din compozitie, grosi de 1,5-2cm, apoi taia cu foarfeca. Ca sa fie mai aspectuoase sau sa identifice aroma din ele, separat facea alte betisoare mici colorate ce le lipea de cele groase... astfel ca acadelele aveau dungi colorate. Copiilor ne placeau cele proaspete (caramel), mestecam la ele ca la guma de mestecat. Nu intelegeam de ce le lasa la zaharisit, adica se uscau si prindeau gaurele pe interior, ce se strabateau dintr-o parte in alta, precum tunelul intr-un munte. Deveneau sfarimicioase si nu mai erau la fel de bune. De unde sa stim, noi copii, ca exact asta era calitatea lor, le faceau potrivite pentru cafea.

Scriam candva despre spectacolul servirii unei cafele la bunica:

<<Tot ritualul, ce a facut din acadele bunicii un brand in orasul respectiv, era sa iei o acadea intre dinti si sorbeai cafea turceasca prin ea, facuta la nisip, neindulcita. Sorbirea zgomotoasa a cafelei fierbinti prin acadea nu mai era o rusine, sau un atentat la bunele maniere, ci chiar un "must", o obligatie, o traditie. Ca si cum ai bea un suc cu paiul, dar lichidul impumuta din dulceata ei, explozie de aroma si esenta a cafelei. Inclusiv cafeaua, nu era oricum. De la vaporeni sau cine stie prin ce fel, obtinea cafea verde, neprajita. Cand nu avea verde, cea normala o mai prajea odata intr-o tigaie mai speciala, de se imprastia mirosul pana la primarie, ca veneau lucratoarele de acolo salivand de pofta. O macina cat stia ea si mai avea un secret pentru caimac: amesteca o lingura de cacao la fiecare kilogram de cafea.

Bunica transformase rutina obisnuita a unei cafele intr-o experienta balcanica. Intai iti excita simtul olfactiv, apoi pofta prin metoda pavlovista de a-ti arata ritualul prepararii. Dupa ce gustai cafeaua ei, orice cafea bauta apoi (pe atunci se obisnuia doar la ibric, chiar si in restaurante), devenea mai buna numai prin amintirea starii de bine si a placerii cu care se poate bea o cafea.

Acum cand ma gandesc, imi dau seama ca pentru acele femei era ca o evadare din cotidianul romanesc, ca o plimbare pe alte meleaguri. Mai ales ca bunica vorbea in dezacorduri, cu accentul turco-tataresc. Pe atunci eu credeam ca ele vin doar pentru a li se ghici in cafea. Avea talentul asta. Cum eu nu credeam in asa ceva, de cate ori apareau damele vorbind mieros: "Tanti Shukuryan, am venit sa bem o cafea turceasca cum numai dumneata faci.", in sinea mea spuneam: "Mincinoaselor, ati venit sa va citeasca in cafea. Sa nu v-apucati acum sa dati comanda de baclavale, sa ma puna pe mine sa sparg si sa curat la nuci."

Uram sa curat nuci, ca ma intepam si ma usturau degetele. Dar mereu bunica ma recompensa. Si orice aveam nevoie, ea imi rezolva. O babuta cu basma pe cap, cu haine ponosite, se plimba cu mine de mana pe holurile spitalului cand aveam nevoie, sau pe oriunde in administratie, inclusiv la BIG (Alimentara) cand bagau cateodata pepsi si-mi dadea bani sa-mi fac pofta, dar nu apucam de cozi. Aceasta babuta deschidea usi fara sa spuna "Sesam" ca in povestea lui Ali Baba. Mie imi era rusine ca era prost imbracata, dar felul in care oameni importanti isi inseninau privirea cand o vedeau, simteam un mare respect si ca e o onoare ca erau vizitati in persoana de ea, toate acestea ma faceau sa ma simt mandru, protejat si iubit.

Era bunica mea, Ukanani. Numai eu ii spuneam asa.>>

Mda. Nu-mi placea sa curat nuci. Sau cand ma punea sa pazesc pestele de pisici. Uff, mi-am adus aminte.

Facea bunica un peste marinat ce depasea cu mult ceea ce noi cunoastem acum sub numele de ansoa.

Eu stiu ca era hamsie, sau stavrid, un peste mic, oricum. Il curata si il intindea la soare, pe hartie de impachetat asezata in tavi, pe multe mese. Iar eu eram responsabil cu paza, supravegheam curtea cu nuiaua sa nu vina pisicile. Deasupra,  pe sarma de intins rufe ce se intindea pe toata curtea, era insirat sugiucul (ghiudemul). Dupa ce usca pestele, il punea in borcane la marinat, cu ulei, otet, dafin, boabe de piper. Nu exista eveniment fara asemenea delicatesa la aperitiv.

Aperitivul de la aniversari, nunti, botezuri continea negresit: ghiudem uscat de casa taiat felii subtiri, bastirma de vita, peste marinat, ardei capia copt la borcan in suc propriu, branza veche de oaie din putinile bunicului, care le ingropa si daca nu aveau 2 ani vechime nu le deschidea. Dar cand o facea, se simtea mirosul pana in Bulgaria. Era o poveste in familie, ca un bulgar varstnic, slabit de ani, cauta sa-si gaseasca linistea eterna. A murit impacat, multumindu-i lui Uluc Babai ca s-a indurat sa scoata branza, altfel se chinuia.

M-am apucat de scris povesti.

Zi de noiembrie

Jurnal...

19.11.2010

Bucuresti

De doua zile nu am vorbit cu nimeni. In sensul ca nu am scos un cuvant, nu am avut cui.

E trist sa te bucuri in singuratate, e mai trist decat sa suferi. Sa razi singur, cand vezi ceva comic la tv; sau cand iti vine o idee nastrusnica.

Ori poate e normal. Nu mai stiu.

Nea Pandele este un vecin de la etajul 9. Soarta l-a lasat fara un picior. Incerc sa trec dincolo de handicapul lui, sa vad ce fel de om este, pentru ca sentimentul de compasiune fata de situatia lui apare automat, nu-ti da ragaz sa-i cunosti personalitatea. Am descoperit un om spiritual, educat peste infatisarea lui, ce prefera sa citeasca o carte in loc sa piarda timpul la tv. Un om ce viata l-a invatat sa fie umil, numai el stie cat a suferit pana s-a obisnuit cu ce a devenit, din cauza unui accident stupid.

Stiu ca are un fiu, nu l-am vazut niciodata. Nu l-am intrebat de relatia cu baiatul, nici cum a ajuns sa detina o garsoniera in bloc. Nu am pus intrebari despre viata lui, asa cum nici mie nu mi-ar fi placut.

Gatesc in fiecare zi. De fiecare data cand fac ciorba sau supa, ori o mancare gatita mai speciala, are portia lui. Urc la el, ii las mancarea, sunt bucuros si mandru sa-l aud cum imi lauda calitatile gastronomice. "Domnule, imi mai aduce lumea mancare, dar dumneata faci mancaruri deosebite, dar atat de gustoase... si e prima oara cand mananc asa ceva... Esti de meserie?"

Eh, nea Pandele, este prima oara cand ma intrebi ceva din curiozitate. Ii zambesc si-i raspund ca nu sunt, dar imi place sa gatesc si sunt gurmand, mananc doar ce imi place. Si mi-a venit un gand, de ce vin sa-i las mancare si fug, de parca nu as dori ca prezenta mea de om intreg sa-l faca sa se simta janic?

"Nea Pandele," ii zic "imi aduc si mie sa mancam impreuna. Oricum e fierbinte, pana ma intorc e numai bine."

In fata omului necajit reactionam in mod contrar. Avem mila si-i oferim ceva material, bani sau mancare. Nu pentru a-i face lui bine, ci noua. Atunci cand oferim mila ne simtim mai bine, ca am facut o fapta buna. Dam pomana si fugim, de parca necazul ar fi molipsitor. Este adevarat, ca un om necajit te deprima, iti umbreste ziua. Nea Pandele, ca si mine, tanjea dupa o conversatie cu un om.

Nea Pandele, amandoi avem cate un handicap. Doar ca la matale se vede mai bine.

/

Violenta este ultimul refugiu al incompetentei

"Violenta este ultimul refugiu al incompetentei." - Isaac Asimov, seria Fundatia.

Pentru barbati:

5 haidamaci cu ceafa lata. Despre unul din ei deja stiam ca are 900kg forta in pumn, adica puterea unei masini ce te plezneste cu viteza, concentrata pe zece centimetrii patrati. Acesti oameni isi cunosc bine forta, sunt constienti de puterea care o au. Si stiu cum sa te inspaimante daca asta este scopul lor. Iti rup o mana, un picior, cam ce vor ei. Alteori se plictisesc sau nu sunt atenti si-ti rup gatul. Dau din umeri, accident, se mai intampla.

Nu stiu daca vreun barbat isi poate inchipui teama, panica ce te cuprinde si te blocheaza, sindromul victimei ascultatoare. Daca nu ai trecut prin asta, nu poti intelege pe deplin. Are un impact psihologic atat de mare, incat ai impresia ca iesi din corpul tau si privesti din exterior. Dar durerea te trezeste. Neputinta te inspaimanta.

Daca reusesti sa scapi cu viata, fiecare junghi ce-l simti la schimbare de vreme iti aduce aminte. Simti rusine. La fiecare vorba spusa cu ton ridicat ai atac de panica, simti ca nu mai poti respira, ca se termina aerul. O astfel de experienta te marcheaza pe viata. Si daca se mai repeta vreodata este mult mai terifiant, sentimentul de nesiguranta nu te mai paraseste niciodata.

Dar pe langa teama, panica, nesiguranta... cea mai aspra e rusinea. Si pierderea increderii in sine.

Cam asta simte o femeie in fata unui barbat violent.

......................................

/

"Am simtit teama, panica, nesiguranta, si... rusine"

"Te uiti in ochii lui si nu mai vezi nimic. Absolut nimic in afara de ura si furie."

"E foarte greu sa recunosti ca esti atat de slab incat sa accepti asta. Iti dai seama ca un barbat este agresiv din modul in care iti vorbeste."

- Ana Maria Georgescu, despre agresiunile violente in relatia de cuplu, suferite de pe urma lui Florin Chilian

Am fost pe dincolo. Nu e nimic acolo.

Nu am plecat de tot din incapatanare.

Dar vai, ce teama de cand m-am intors...

Ca acum stiu. Nu e nimic dincolo.

Fericirea e plictisitoare

Resemnarea ne face propriul inamic. Nu resemnarea cu sens de acceptare, ci resemnarea cu sens de capitulare.

S-a obisnuit sa fumeze in bucatarie savurand aceste momente de liniste de la sfarsitul zilei, isi pune ordine in ganduri. Triseaza pentru a se simti bine, alunga ce o intristeaza, optand pentru a se concentra pe ce ii intareste moralul. O practica care in timp a facut-o sa nu mai deosebeasca adevarul, si-a creat propria realitate, una cu care i-ar sta bine.

Ii este teama sa se intrebe daca este fericita. Trebuie sa fie. Este imperios sa fie mai fericita ca inainte, altfel isi va pierde pentru totdeauna increderea in sine si va avea o viata searbada, plina de regrete. A fost atat de important incat s-a autosugestionat ca este, chiar de la inceput, sa nu sufere. Drogul mental, sa iti impui si sa traiesti fericita, indiferent ce se intampla cu viata ta, oricat de evidenta este minciuna sau afecteaza pe cei din jur. Trebuie sa fie fericita.

Ce e fericirea? Ce facem cu ea?

Fericirea este atunci cand esti multumita de viata ta si te bucuri pentru asta?

A fost multumita cu viata ei, avea si linistea dupa care tanjeste acum. Se simtea in siguranta. Dar cum se intampla, o viata fericita devine plictisitoare, fiecare zi se intampla la fel. Te bucuri de persoanele dragi, dar asta ai facut si ieri. Esti multumita ca ce-ti propui se realizeaza, dar cand se intampla de fiecare data devine rutina. De atunci, ii este teama de incertitudini. Nici macar nu stia ca e fericita, simtea asa... o amorteala; ca nu mai traieste, ca i s-a oprit viata in loc.

Oare si-a nenorocit viata? S-a rasfatat cu un om atat de bun, il va cauta in fiecare barbat. Sunt atat de rari, esti norocoasa daca intalnesti unul. Al doilea deja e un miracol, nu prea se intampla. Dar atunci nu stia, avea prea putina experienta in convietuirea cu un barbat. Una e sa-i iubesti, alta e sa traiesti cu ei.

Si acum, pentru a nu-si recunoaste esecul propriilor decizii, a invatat sa gaseasca trairi in sentimente false. Are nevoie atat de mult, incat a uitat ca-s false. Trebuie sa sa fie fericita...

"Ce face el, oare?!"

Si stinse tigara cu nervozitate.

"De ce sufar de fiecare data cand ma gandesc la el? De-aia il urasc. De-aia trebuie sa fiu fericita... Sunt fericita.Sunt fericita.Sunt fericita... Il urasc ca am pierdut sentimentul de siguranta de cand l-am parasit... Sunt fericita. Suunt fericita... Sunt cea mai fericita... Gata, de maine nu ma mai gandesc la el... Sunt fericita..."

Golind scrumiera se minti pentru a putea adormi:

"Macar traiesc linistita."

- fragment nerevizuit din "Vizionarul"

Adrian Paunescu

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.

Aveam douazeci si-un pic de ani. Turnu-Magurele, in casa unui necunoscut. Eu si prietenii mei aveam o traditie in fiecare an, faceam un tur al neamurilor si al locurilor natale, vizite la bunici, unchi, locuri in care am copilarit. Ne cunosteam obirsia si traditiile ce ne-au influentat pana am devenit barbati. Chiar, ce vremuri... Ce pasiune... Acum pare pueril si demodat pentru contemporani, pentru mine sunt amintiri placute ce ma vor urma, sunt mandru ca am participat la ele, regret ca nu am mai facut-o.

Ne faceam repede prieteni prin partea locului. Nu se stie cum - dupa ce am golit un butoi de vin direct din canea, nu a mai stiut nimeni cum - am ajuns in casa unui teleoltean sadea. Cu cana de zaibar in mana am inteles altfel muzica si versurile lui Tudor Gheorghe (Daca Dunare n-aveam / Jiul Dunare-l faceam...), iar cand am devenit mai profunzi ne-am adunat in jurul cartii lui Adrian Paunescu si in liniste am ascultat pe unul din noi recitand poeziile lui. Cu jaluzelele trase, rusinati parca de sinceritatea ce o scotea din noi, pana si de nationalismul (dragostea de tara) din cele patriotice.

Pana la urma mi-a spus unul din prietenii meii:

- Tu ne vezi pe noi? Zici ca suntem un grup de legionari intr-o casa conspirativa. Nu e decat poezie. Ce a ajuns lumea asta... Suntem un grup de barbati duri, toti dintre noi suntem luptatori, murim in transee la o adica, de-asta am rezistat atatia ani ca prieteni. Si ne ascundem, de parca faptul ca suntem impresionati de versuri, si arta in general, ne face mai putini duri. Ridica jaluzelele, deschide ferestrele, imi place Paunescu, ca si Eminescu, si sa-i dea Dumnezeu sanatate! Sa auda lumea ca bem in cinstea unui personaj istoric in viata! Baga, Ciorule, zici ca esti neam cu Cioran.

Adrian Paunescu si o cana de zaibar ne-au gasit sufletele, ne-au intarit fratia.

Sa-i fie tarana usoara!

Nu cred ca are dreptul o dragoste sa moara
Ca intre doua bestii, tacut si indecent,
Si fara un adio si un avertisment,
Si fara o urare de drum, elementara

- Casa de nebuni -

A fost iubire ? Sau minciuna lunga?
Te rog da voie gandului curat
Din departarea mea sa te ajunga
La orice nume azi te-ai fi mutat.

Un telefon uitat si o adresa...
Aud ca suferi si traiesti urat
Si-ti cureti zilnic cuvenita lesa
Si tu, cu mana ta, ti-o pui la gat.

- Fosta iubire -

Ne cunoastem copiii?

O aniverasare, o sarbatoare, un eveniment… este o zi ca oricare alta daca nu ai alaturi persoanele importante pentru tine. Nu are legatura cu subiectul, dar mi-a venit s-o scriu.

De la spectacolul de sfarsit de an, organizat de gradinita fetitei mele cu copiii, nu-mi da pace un gand. Ca nu ne cunostem copii indeajuns.

Am constatat cum parintii erau placut surprinsi, in transa de fericire si multumiti de talentul copiilor lor in a recita poezii, in a interpreta o piesa de teatru sau in dans. Multi erau veniti cu camerele de filmat, au fost atat de stupefiati incat au uitat sa inregistreze evenimentul. Chipul lor deborda de fericire.

Rutina ne agata, ne dedicam propriilor planuri si atunci cand bugetul de timp liber ar trebui dedicat copiilor nu avem rabdarea necesara sa intram in lumea lor, sa intelegem cum gandesc, mai mult ne manifestam autoritar pentru a-i determina sa faca ce e bine, sa faca ce credem noi ca e corect.

Mai interesant si mai palpitant este sa te faci prietenul copilului tau. Cand te aproprii de el, prin joaca, prin provocari, prin discutii de nivelul lui, incepi sa intelegi cum gandeste, poti corecta usor cand greseste. Cu blandete si in joaca. O atitudine permanent autoritara il indeparteaza si este temator in a-si exprima ideile, parerile. Are o continua frica sa nu greseasca, face totul cu automatism. Scopul unui exercitiu al mintii este sa ramana ceva in urma, sa-l educe.

Cand intri in lumea lui, cand faci parte din ea, se va deschide parintelui si-l va considera prietenul lui, educatia nici nu mai e un scop, se intampla oricum pentru ca va fi influentat de o gandire mai antrenata decat a lui. Educatia devine un scop atunci cand e o problema; trebuie sa aibe loc natural, de la sine.

Pe de alta parte iti traiesti o noua copilarie. Este o destindere facuta cadou de copii. Ne amintim cu totii ca atunci cand eram copii nu aveam griji, ne bucuram sinceri. Zambesc si acum cand imi amintesc cum interpretam un personaj din fanteziile Printesei. Imi este dor de detasarea cu care dansam dupa coregrafia inchipuita de ea.

La fiecare „task” dat de gradinita sau scoala putem exersa impreuna, de parca a fost desemnat amandoura. Cu atitudinea ca ne straduim impreuna, ca ne vin ideile impreuna, ba chiar mai multe sunt realizarea copilului. Tu doar sa intorci directia atunci cand se indeparteaza, sa lasi sa-si exprime orice idee pana cand apare cea mai potrivita si sa insisti asupra ei.

Pentru toate acestea trebuie timp, dar mult mai putin decat s-ar crede. Doar ca la fiecare „Nu e bine!” sa urmeze si o explicatie. La fiecare cerinta sa ai rabdare sa dai si o explicatie.

Cand programul tau nu se potriveste cu ce-si doreste, nu-i ucide sperantele. Explica-i programul tau, de ce este prioritar, ca apoi sa-si doreasca in functie de ceea ce este posibil. Va invata sa discearna singur pe viitor.

Un copil va inlocui repede dezamagirea unei interdictiii cu entuziasmul unei alte dorinte posibile.

Dar ce stiu eu... Am fost deposedat de acest exercitiu, il exersez rar, cand e posibil. Este doar ceea ce mi-as fi dorit.

Stam si ma uitam la acei parinti ce erau surprinsi de copii lor si ma gandeam ca eu cunosc fiecare miscare, stiam tot ce urmeaza din repertoriul fetitei mele.

Parinti, nu numai copii trebuie sa faca parte din viata voastra, ci si voi trebuie sa traiti in viata copiilor!