Acest blog este personal, articolele sunt scrise dupa cum imi vine, in functie de starea mea. Fara a fi revizuite, fara a fi corectate gramatical sau ortografic.

joi, 4 noiembrie 2010

Ne cunoastem copiii?



O aniverasare, o sarbatoare, un eveniment… este o zi ca oricare alta daca nu ai alaturi persoanele importante pentru tine. Nu are legatura cu subiectul, dar mi-a venit s-o scriu.


De la spectacolul de sfarsit de an, organizat de gradinita fetitei mele cu copiii, nu-mi da pace un gand. Ca nu ne cunostem copii indeajuns.

Am constatat cum parintii erau placut surprinsi, in transa de fericire si multumiti de talentul copiilor lor in a recita poezii, in a interpreta o piesa de teatru sau in dans. Multi erau veniti cu camerele de filmat, au fost atat de stupefiati incat au uitat sa inregistreze evenimentul. Chipul lor deborda de fericire.


Rutina ne agata, ne dedicam propriilor planuri si atunci cand bugetul de timp liber ar trebui dedicat copiilor nu avem rabdarea necesara sa intram in lumea lor, sa intelegem cum gandesc, mai mult ne manifestam autoritar pentru a-i determina sa faca ce e bine, sa faca ce credem noi ca e corect.

Mai interesant si mai palpitant este sa te faci prietenul copilului tau. Cand te aproprii de el, prin joaca, prin provocari, prin discutii de nivelul lui, incepi sa intelegi cum gandeste, poti corecta usor cand greseste. Cu blandete si in joaca. O atitudine permanent autoritara il indeparteaza si este temator in a-si exprima ideile, parerile. Are o continua frica sa nu greseasca, face totul cu automatism. Scopul unui exercitiu al mintii este sa ramana ceva in urma, sa-l educe.

Cand intri in lumea lui, cand faci parte din ea, se va deschide parintelui si-l va considera prietenul lui, educatia nici nu mai e un scop, se intampla oricum pentru ca va fi influentat de o gandire mai antrenata decat a lui. Educatia devine un scop atunci cand e o problema; trebuie sa aibe loc natural, de la sine.

Pe de alta parte iti traiesti o noua copilarie. Este o destindere facuta cadou de copii. Ne amintim cu totii ca atunci cand eram copii nu aveam griji, ne bucuram sinceri. Zambesc si acum cand imi amintesc cum interpretam un personaj din fanteziile Printesei. Imi este dor de detasarea cu care dansam dupa coregrafia inchipuita de ea.

La fiecare „task” dat de gradinita sau scoala putem exersa impreuna, de parca a fost desemnat amandoura. Cu atitudinea ca ne straduim impreuna, ca ne vin ideile impreuna, ba chiar mai multe sunt realizarea copilului. Tu doar sa intorci directia atunci cand se indeparteaza, sa lasi sa-si exprime orice idee pana cand apare cea mai potrivita si sa insisti asupra ei.

Pentru toate acestea trebuie timp, dar mult mai putin decat s-ar crede. Doar ca la fiecare „Nu e bine!” sa urmeze si o explicatie. La fiecare cerinta sa ai rabdare sa dai si o explicatie.

Cand programul tau nu se potriveste cu ce-si doreste, nu-i ucide sperantele. Explica-i programul tau, de ce este prioritar, ca apoi sa-si doreasca in functie de ceea ce este posibil. Va invata sa discearna singur pe viitor.

Un copil va inlocui repede dezamagirea unei interdictiii cu entuziasmul unei alte dorinte posibile.

Dar ce stiu eu... Am fost deposedat de acest exercitiu, il exersez rar, cand e posibil. Este doar ceea ce mi-as fi dorit.

Stam si ma uitam la acei parinti ce erau surprinsi de copii lor si ma gandeam ca eu cunosc fiecare miscare, stiam tot ce urmeaza din repertoriul fetitei mele.

Parinti, nu numai copii trebuie sa faca parte din viata voastra, ci si voi trebuie sa traiti in viata copiilor!

Un comentariu:

utiscinteianu spunea...

O s-o chem pe mama sa citeasca asta!