Viata

Ma obsedeaza ideea ca fiecare om percepe o proprie realitate. Este logic, nu este o mare gaselnita, dar uitam ca este cauza nefericirilor. Obisnuim sa invinuim pentru nefericire situatia existenta in disconcordanta cu ceea ce ne dorim. Nu putem judeca obiectiv, pentru noi e important propriul univers. Realitatea este influentata de totalitatea experientelor din trecut, sentimentele ce emana amintirea lor exercita o modelare a starilor personale din prezent ori ce apar in urma predictiei a ce se poate intampla in viitor.

Sa presupunem ca imi doresc ceva ce nu am trait inca si nu se indeplineste. Este o forma de suferinta. Vrei ceva ce ti-ai imaginat ca te va face fericit, dar nu ti-e cunoscuta acea stare pentru ca nu ai trait-o inca. In schimb suferi, pentru ca realitatea perceputa nu predictioneaza un astfel de deznodamant.

O alta forma de suferinta este pierderea unei situatii fericite, dorul de o stare care ai trait-o si acum iti lipseste. Atata timp cat acea stare lipseste, dorul de ea este suferinta.

..........................................................

Azi am vazut cel mai recent episod din Californication (la ora actuala s04e12). Personajul Hank Moody ma reprezinta, am recunoscut mod de viata, sentimente, refulari, rataciri... asemuiri in detaliu, incat m-am trezit ca-mi vad viata din exterior, reusind sa ma gandesc un pic mai obiectiv la mine.

Acest episod a inceput cu Hank alaturi de avocata lui, Abby. Si m-am gandit ca in locul lui as iubi femeia aceea, mi s-a parut ca-l accepta asa cum este, fara inchipuri si asteptari de basm. Acest gand nu a venit dupa un scenariu menit sa ma apropie de personajul respectiv, ci la cateva secunde, ca si cum as fi privit o fotografie. Am privit femeia si mi-am spus ca in locul lui as iubi-o. Ce s-a schimbat de la un episod la altul? Ce s-a schimbat in gandirea mea de ieri pana astazi?

Daca pana acum am simtit ca personajul meu este incapabil sa mai iubeasca, astazi gandindu-ma la Californication m-am straduit sa inteleg cum de mi-a venit acel gand, acel sentiment. O femeie care sa ma accepte asa cum sunt, cred ca ar fi ceva... Pentru a ma intelege pe mine si a-mi face fata, o femeie trebuie sa fie deosebita. Singurul lucru care s-a schimbat de la un episod la altul, recte de ieri pana astazi in capul meu, este modul cum percep realitatea acum. Nu stiu cum s-a intamplat, probabil pentru ca mi-am distrus viata atat de mult incat am dat cu capul de pamant, cert este ca acum a inceput sa-mi pese de mine.

O perioada dupa divort drogul ce-mi alunga amintirile erau aventurile de tip burlacesc. Vanam femei deosebite, cucerirea lor era o preocupare, plus ca atractia pentru ele imi dadea o stare euforica, mi-a placut sa ma obisnuiesc cu ea, uitam temporar de ceea ce-mi aducea nefericire. Dar m-am obisnuit si cu acest tip de euforie, este ca atunci cand te indragostesti de cineva si cu timpul euforia scade pana la rutina. Asa ca o femeie, indiferent cat de frumoasa si desteapta era, nu mai reprezenta nimic pentru mine... decat o femeie. Stiam ce-i place, cu ce se incanta, ce trebuie sa fac pentru a cuceri, ce senzatii sa-i rascolesc, sau sentimente, dar in interior eram un cinic lucid ce doar ii studia modul de gandire cu speranta ca va intelege vreodata ce a rupt "magia".

Un om ce gandeste mult nu va fi lesne fericit.

Dar astazi am simtit ca femeia poate fi iubita. Nu stiu care, nu una anume. Vreau sa fie umana, in sensul ca sa nu-si ascunda defectele, asa cum nu mi-e rusine nici mie cu ale mele, sa nu-si imagineze in cap o relatie ideala cu personaje ideale si sa incerce sa traiasca acest rol, asteptandu-se ca celalalt sa fie adoima personajului inchipuit. Sa fie ca atunci cand razi instantaneu la ceva comic, adica sa ma iubeasca instantaneu cand imi simte prezenta.

Inca nu sunt deprins cu aceasta noua stare a mea, dar cred ca sunt deschis la viata. Ieri nu-mi pasa de nimic, astazi vreau sa traiesc.