"Dumnezeu este singuratatea oamenilor"

Am sa repet despre momentul numit modern "criza varstei":

Un om traieste naiv si fericit pana intr-o zi cand realizeaza un adevar universal: toti imbatranim si toti murim. Din momentul asta nimeni nu mai este la fel de fericit ca inainte. Cel cu o credinta (oricare ar fi ea) are o alinare, devine si mai religios, asta insemnand ca se gandeste mai des. Ori de cate ori isi aduce aminte de acel adevar are credinta ca remediu pentru nefericire si nu se mai sperie. Cel fara credinta este de obicei un om care gandeste prea mult, isi pune tot felul de intrebari, priveste mai mult spre sine si reduce universul la el insusi, la ce intelege el despre lumea inconjuratoare. Va face asta pana cand va invata sa-si accepte soarta, care de fapt nu este o acceptare ci o capitulare din cauza oboselii. Dupa o viata cu un zbucium interior, din regretul ca viata se incheie candva.

Fiecare vede lumea cu proprii ochi, si lumea este pentru sine asa cum e vazuta de ochii sai. Nu exista un adevar, ci adevarul fiecaruia.

Sufleteste cel credincios are un sentiment de apartenenta, nu se mai simte singur. Lasand la o parte omniprezenta divinitatii, toti oamenii cu acelasi crez au sentimentul apartenentei, nu sunt singuri, au cu cine impartasi.

Orice emotie impartasita este mai intensa decat atunci cand o traiesti singur.

Parintii iubesc copilul, amandoi impartasesc aceeasi dragoste. Este altfel, e mai usor decat un parinte singur.

Cand razi in grup la o gluma este mai placut decat atunci cand razi in singuratate la aceeasi gluma.

Cand ti-e mila de cineva si vrei sa ajuti, apoi constati ca nu esti singurul care are acelasi sentiment si aceeasi dorinta, compasiunea impartasita este mai placuta, o parere de rau devine o speranta.

Pana si suferinta impartasita este mai usor de primit.

Nimeni nu trebuie sa fie singur. Asta e iadul.

/