Viata ca o iluzie sau adevar?

S-a intamplat. Pana atunci am trait o iluzie.

Scriam intr-o zi ca "Iubirea mea, felul meu de a iubi te-a facut speciala, incat nici nu stiu cum esti in realitate." Si este adevarat, majoritatea oamenilor iubesc mai mult ce si-au imaginat despre persoana iubita decat cum e aceasta in realitate. La fel ca mine. Cei ce au experienta suferintei invata sa iubeasca altfel. Ca suferinta sa se manifeste atat de dureros si intens e nevoie ca dezamagirea sa fie foarte mare, presupune un timp indelungat, lumea care o pierzi a fost acolo atata timp incat nu mai stii cum e altfel, cum a fost inainte de o construi. De aici vine marea trauma, e ca si cum te-ar smulge brusc cineva din lumea ta si te trezesti sub apa, iar cei care sunt pe langa tine te incurajeaza sa respiri, sa-ti iei oxigenul din apa... Dar nu stii... si te sufoci, intri in panica, nu cunosti acea lume si te simti nesigur in ea. Observi ca nu cunosti pe nimeni, nu par oameni, nu-i intelegi. Te simti singur printre creaturi straine. Intr-o lume straina. Iti spui ca te vei adapta, ca te vei obisnui, dar trece timpul si iti e tot mai greu.

Apoi te uiti in jur si incerci sa intelegi, sa pricepi ce se intampla cu lumea. Fara sentimente, fara exaltare, fara iluzia din cap, lucid privesti la detalii. Nu mai exista acele lucruri stralucitoare, ce ieseau in evidenta pentru ca erau importante, erau dorinti. Cand nu-ti mai pasa de ceea ce a ramas, tabloul lumii se dezvaluie fara obiecte stralucitoare, vezi neutru. Astfel ca incepi sa intelegi toate aspectele. La modul general nu exista bine sau rau, corect sau incorect. Ci doar cum se aseaza intamplarile, oamenii si deciziile lor. Exista bine si rau din punct de vedere individual, un om poate spune ce este bine pentru el. Mai departe ... binele are si o caracteristica temporala, adica acum sa-ti fie bine si mai tarziu acest bine sa dauneze. Si aici intervine inteligenta, predictibilitatea si capacitatea de a alege. Alegi raul mai mic. Deciziile pot fi bune si logice, dar sufleteste sa nu fii impacat. Asa ca omul cedeaza si ia in mod voit decizii ce nu-i fac bine rational sau material, dar fac bine constiintei. Binele si raul nu exista decat pe plan personal. Noi inventam binele si raul, in functie de ceea ce dorim, simtim sau ne aduce confort.

De exemplu, daca eu acuz si sunt dezamagit de o persoana pentru faptele ei, aceeasi persoana nu simte vinovatie, caci a facut ceea ce a considerat ca trebuie sa faca. Chiar daca isi dovedeste siesi ca a gresit, nu se acuza pentru impulsul de a lua acea decizie, ci pentru ca s-a inselat si nu a obtinut de fapt starea de bine. Simte vinovatie pentru sine. Remuscare exista doar cand iti amintesti. Este simplu sa elimini raul remuscarii, pur si simplu nu te mai gandesti, eviti acele amintiri. Poti uita mai repede ce ai facut altora, decat ce ti-au facut altii tie. Amintirea suferintei proprii e mai puternica si mai reala decat sa-ti imaginezi cum ar fi putut suferi cineva in urma actiunilor tale.

Ziceam ca am trait o iluzie pana cand s-a intamplat. Traiam ce-mi dorisem, traiam viata asa cum mi-o imaginasem. Apoi a disparut, am suferit si am invatat sa privesc viata intr-un mod mai real, sa fiu constient de toate detaliile vietii. Inainte vedeam doar lucrurile sclipitoare din tablou. Eram fercit, cred. Nu era realitate ceea ce percepeam, dar eram fericit. Astazi sunt mai intelept, vad lucrurile asa cum sunt (chiar daca obisnuiesc sa le distorsionez pentru a-mi dovedi cum sunt). Privesc omul si-i vad sufletul asa cum e, nu cum doresc eu sa-l aiba. Ori cum doreste el sa-l aiba. Privesc realitatea si macar stiu ca este adevarat. Daca as incepe sa traiesc iar o iluzie, as stii ca e o minciuna...

Ce este mai important? Sa traiesti fericit o iluzie sau sa ai sentimentul de siguranta cand cunosti adevarul?

(Continuarea altadata, prea ametit si obosit)