Victima victimizarii

De 4 luni mi-e foame. Este un chin fizic ce a fost in tandem cu starea mea generala. N-am simtit pana de curand, am fost la limita supravietuirii si nici macar nu stiam. Mancam cand mi-era foarte greu si aveam ce sa mananc. Simteam o durere surda si o senzatie de lesin ce imi placea pentru ca era ca o betie, imi amortea simturile si greutatea apasatoare pe pieptul meu nu mai era atat de grea. Foamea a facut parte din peisaj. O data pe saptamana mananc la un prieten, dar mi-e teama sa mananc pe saturate ca sa nu-mi fie rau. Si mi-e rusine.

Inca mi-e foame, dar s-a schimbat ceva. Acum simt. Pe de o parte ma bucur ca reusesc sa simt, dar e greu, e foarte dureros. Incerc sa adorm seara, trebuie sa adorm la ore normale sa ma invat cu un program normal, dar foamea ma tine treaz. Ma strange pe dinauntru si mi se innegreste inima de neputinta. Am observat ca este diferit fata de atunci cand iti este foame pentru ca ai sarit peste o masa sau doua. Atunci cand ti-e foame timp indelungat iti pierzi gustul si ai o pofta continua, dar nu stii pentru ce. Este foarte rau sa-ti fie foame, te inraieste si te izoleaza de oameni caci ti-e rusine de neputinta ta. Si este o durere, te doare sa-ti fie foame.

Am invatat sa ma dau in carusel. Mal de Debarquament or "MDD" is a type of vertigo. - zice manualul. Se stiu putine despre asta si inca se mai cearta. <> Pana se hotaresc ei, eu am reusit "sa ametesc cu calm", fara a mai intra in panica, acum ca stiu despre ce este vorba. Nu este ceva grav, nu o mai vad ca pe ceva grav. E o boala boiereasca, daca este boala. Daca inca mai eram rege era chiar bine, imi amintea sa-mi traiesc viata intr-un mod cat mai placut. Acum nu mai imi permit, sufar de lipsuri si foame.

In fiecare zi visez la o pofta. Uneori la un vin bun, un spumant roze daca tot e pe visate, alteori la ceva simplu, cum ar fi saleuri. Azi la o ciocolata, as manca ciocolata pana mi s-ar face rau. Mi-e pofta de lucruri simple si m-ar face fericit. Cred ca suna nefiresc pentru multe persoane, va rog sa ma credeti pe cuvant ca nu poftele acestea deranjeaza, iti imaginezi, iti amintesti gustul si te autosugestionezi ca simti zenzatia ca atunci cand mananci. Ce nu poti controla este sa nu te mai roada stomacul. Te oboseste. Sa fiti multumiti pentru ce aveti, au fost zile cand am poftit la paine, la simpla paine.

Cum am ajuns in situatia asta? Probabil ca singurele momente cand am fost mai lucid cu privire la viata mea a fost cand am scris. Am avut nevoie de acest lucru, ca si astazi, sa-mi distrag atentia de la gandurile mele si sa ma concentrez pe scris, mai ales atunci cand nu mai pot si nu mai suport. Am suferit foarte mult... Nu stiu de restul lucrurilor daca sunt asa cum am judecat eu, dar am suferit mult, altfel nu m-ar fi durut atat, si nu as fi plans atat de mult. Asta m-a distrus, regretul si suferinta, anxietatea venita din schimbarea drastica a vietii mele concomitent cu ce am simtit fizic, sindrom ce il numesc acum "mal de debarquament". Ca sa inteleaga altii le spun sindrom vestibular central.

Ma bucur ca trece. Am iesit din casa de cateva zile. Am inceput sa ma obisnuiesc sa vad lume, sa le vorbesc. Caci trebuie sa reinvat sa vorbesc cu oamenii. Dupa atata izolare am uitat cum e comunicarea, am tendinta de a vorbi asa cum scriu. Cateodata ma pierd in detalii cand mi se par interesante, alteori dau prea putine informatii presupunand ca interlocutorul "vede" la fel ca mine si din doua cuvinte ideea mea este evidenta. Merg in fiecare zi la firma unui prieten si incerc sa-mi fac o obisnuinta din asta. N-o duce nici el mai bine, dar e un loc unde ma duc sa plec de acasa si sper sa reusesc sa-l ajut. Sa-mi revina obisnuinta de a avea idei bune pentru progresul unui business, acel "Evrika" care in matematica se numeste artificiu de calcul.

Artificiu de calcul = procedeu prin care se ajunge la rezolvarea unui calcul pe o cale mai scurtă și mai ingenioasă decâtcalea obișnuită.

Trecutul a devenit trecut, imi asum cine sunt acum si incerc sa gasesc o cale de a supravietui, vreau sa traiesc. Doar ca e greu, ca la inceput, dar e mai complicat. Nu mai ai entuziasmul de la iesirea din adoloescenta si ai standarde conturate. Sunt singur, atat de singur, dar nu ma mai sperie, sunt singur de prea mult timp. Iesind pe afara am constatat ca inca mi-a ramas sarmul, pot seduce o femeie ce-mi place, sau macar sa-i fac impresie buna. Le place cand esti destept. Dar se tem. Pana la urma invinge curiozitatea la care se adauga sentimentul aventurii, dar nu vor avea incredere totala in barbatii inteligenti. Isi inchipuie ca daca ai fost in stare sa o impresionezi pe ea, iti este usor si cu celelalte. Panica femeiasa, mereu acolo sa-ti dea mai mult de lucru, sa te stradui mai mult sa o cuceresti, sa se convinga. Pana la urma asta este placerea ei, se simte magulita si apreciata. Ceea ce inseamna ca nu am murit, inca mai stiu jocul.

Am vrut sa evit sa scriu despre femei si supararile mele, de cateva saptamani ma tot framanta gandul ca fata mea stie sa citeasca si ajunge cumva pe blogul asta, e prea mica sa citeasca trairile mele. Mai ales ca m-a sunat mama ei sa ma certe. Probabil a citit ultimele posturi cand mi-am permis sa scriu despre ea si nu i-au placut gandurile mele. Cand tipa la mine in telefon nu ma gandeam decat ca este nedrept, eu am suferit atat de mult si ea ma acuza pentru gandurile mele, de parca acestea ar fi fost ale unui om ce mai stia sa discearna ce-i face ei bine si ce nu. Sincer, in momentul ala am stiut ca nu-i va place, am preferat sa fiu sincer. Nu vreau sa ma deposedeze si de ganduri. Din pacate inca ma domina, mi-a parut rau ca am suparat-o, fara sa ma gandesc ca acele ganduri exprimate mi-au facut mie bine. Am vrut sa parolez blogul dar nu am stiut cum.

Nu mi se pare drept, sunt gandurile mele... Mi s-a reprosat ca sunt jumatati de adevaruri, probabil intamplarile au fost asa, dar interpretarea mea asupra lor este gresita. Sunt intr-o mare contradictie, vreau sa nu o supar, nu are vreo noima sa o supar intentionat, dar nici nu vreau sa fiu deposedat de gandurile mele. E normal sa nu fie de acord, poate avea un alt punct de vedere, dar si eu am dreptul sa-l am pe al meu. Nu e drept sa ma acuze pentru ca am un punct de vedere.

Asta a fost pana saptamana trecuta, acum aceste nemultumiri nu mai exista. Pentru ca eu nu mai sunt cel de acum o saptamana. Mi s-a urat de atatea ganduri, propriile suferinti si trairea continua a unei stari depresive. Nu are de ce sa-mi fie rusine, eu am iubit cum putini sunt in stare. Mi-am iubit familia. Cursul vietii a facut sa nu o mai am. Tragic. Mi-am asumat vina pentru aceasta, am fost dispus sa mi-o asum fara sa stiu daca sunt vinovat, daca are cineva vreo vina. Ea a dat vina pe mine, si eu mi-am asunat-o. Atat. Fara sa gandesc. Nici nu vreau sa ma gandesc. Oricum nu conteaza.

Si-a pastrat constiinta impacata. Cand nu e de acord ca ma victimizez inseamna ca nu-mi da dreptate si are alta opinie, ca de fapt ea este victima. Eu am fost ... cum sa spun... ce-l care am dezamagit si ea a fost o victima, neavand incontro decat sa divorteze de mine. Ca macar ea sa supravietuiasca, ca eu vad ca m-am poticnit.

Este usor, fosta mea doamna, ce-mi porti inca numele pentru ca asa ai dorit. Este mai usor ca ai fata langa tine, este mai usor ca la "partaj" am lasat si prietenii, cunostintele, si am disparut pentru a face totul mai usor. Stii ca tot ce am avut am investit in firma aia, de fapt in mintea mea a fost ca eu nu am nimic, familia noastra are. Familia noastra, noi doi si cu fata trei. Cand ai hotarat sa divortezi nu am destramat o familie, m-ai alungat pe mine din familie. Toti anii munciti pentru fericirea familiei au ramas la tine, toate visele realizate sau infrante. Muncind si ridicand visul nostru am capatat amandoi experienta. Eram experimentati in visul nostru. Tu ai ramas sa-l traiesti in continuare, eu am fost deposedat de el, si odata cu el toti anii de munca, griji si dorinta de a construi ceva. Din peisajul tau, din viata ce o duceai nu s-a modificat nimic, in afara de faptul ca am disparut eu, pentru ca asa ai dorit, nu ma mai incadram in tablou. Ca apoi sa ma lovesti si sa-mi spui ca inclusiv prietenii mei se simt mai apropiati de tine, altfel erau cu mine. Sincer pe mine nu m-a mai interesat de ei si de nimic altceva pe lume, nici de parintii mei, nici de Dumnezeu, de nimic si de nimeni altcineva, nu am stiut decat durerea din sufletul meu. Nici macar persoana mea nu m-a mai interesat. Am judecat lucid, am predictionat viitorul (din pacate s-a dovedit ca ma pricep) si am murit. Nu o sa-ti inchipui niciodata cat de greu este sa te pregatesti psihic pentru asta, sa pleci fara regrete si multumit stiind ca este cel mai bun lucru. Capacitatea de intelegere a oamenilor este limitata la subiectul asta, teama lor de moarte nu-i lasa sa inteleaga cum poate cineva sa renunte la viata. Daca gestul este disperat, omul respectiv nu judeca, traieste o trauma sau este intr-o transa a deznadejdii. Nu stie ce face. Dar cei ce iau decizia in mod rational parcurg un drum greu pentru a ajunge la concluzia asta. Apoi urmeaza un efort psihic imens sa te impaci cu ideea, sa ajungi sa vezi ca este evident. In ultima clipa, cand deja eram cu un pas dincolo, un gand razlet m-a intors pe dos si a declansat in mine vointa de a trai. Faptul ca daca mor, fetita mea va da vina pe fatalitate si se va simti nesigura in viata, o va marca ca are ghinion, ca destinul are ceva cu ea. Daca traiesc undeva pe lume va da vina pe mine, pe noi, pe esecul a unor oameni si va dori ca in viata sa nu faca greselile parintilor.

Am suferit si am plans atatia ani, zi de zi, in fiecare noapte am jelit, ca sa vii sa ma deposedezi de gandurile mele? ma victimizez, zici? eu pe mine? Daca e sa iti dau crezare, totul ar fi o minciuna, de fapt mi-a placut mie sa sufar. Nu, n-am sa te las sa ma deposedezi de gandurile mele si suferintele mele. Voi scrie ce voi simti, pentru ca imi face bine. Fara nici un sentiment. Fara iubire, fara ura.

Mi-a ajuns despre tine. Am de lucru cu mine.