Fara titlu... inca

"La final omul nu ia nimic cu el, decat povestea sa.

Acela ce nu are o poveste sau e seaca,

a facut umbra pamantului fara folos si trece dincolo sarac.

Tu ce poveste ai?"

Am invatat in 3 ani cat nu am invatat restul vietii. As putea face o lista a evenimentelor si prin care am trecut, deoarece imi plac cicatricele mele (am observat), ma definesc si fac parte din individualitatea mea. Uneori ma gandesc ca mi-a placut sa sufar, sa martirizez, ca vai ce viata grea si nenorocire s-a abatut asupra mea... E posibil, victimizarea proprie a dat insemnatate vietii mele de dinainte.

Pe de alta parte, cand omul este deposedat de vointa toate necazurile se lipesc de el si sunt traite cu mai mare intensitate. In perioada aceasta mi-am rupt clavicula si un omoplat. Am stat imobilizat in casa mai mult de 2 luni, ca sa adorm trebuia sa iau pozitii chinuitoare, caci pe spate nu puteam, pe fata nici atat, iar intr-o parte treceam prin chinuri si riscam sa se sudeze oasele stramb. Singur in casa, fara nici un fel de ajutor, numaram secundele unui minut. Timpul - aceasta masura importanta omului - poate fi masurat diferit in functie de starea fiecaruia. Cinci minute de asteptare in fata telefonului pentru primirea unei vesti sunt mai lungi decat cinci minute de conversatie. Intr-un chin numai de mine stiut asteptam trecerea timpului, a celor 2 luni cat trebuia sa stau imobilizat. Cand ma treceau nevoile injuram de deznadejde, mai mult sa dau o noima vaietelor, si ma chinuiam prin diverse pozitii si schimonoseli sa ma ridic, sa ma asez la toaleta. O clavicula rupta presupune un ham de imobilizare, astfel ca nu-ti poti apropia mainile de corp. Sa faci treaba mare la toaleta poate deveni o actiune foarte umilitoare in astfel de conditii. Omul e adaptabil, inveti sa te descurci sau te obisnuiesti.

Mult mai greu a fost cu nesomnul. Mult timp nu am gasit nici o pozitie sa ma lase sa dorm, durerea surda m-a tinut treaz cateva zile, pana cand m-am epuizat si la ivirea zorilor adormeam obosit. Ca apoi sa ma trezeasca crampe mult mai mari decat cele cu care adormisem. Cu timpul dilatat de suferinta fizica, cu un sentiment de pierdere a increderii in sine, cu o deznadejde fata de viitor si o vointa sugrumata de neputinta, am trait in cele 2 luni cel mai lung chin fizic, atat si psihic. O tortura de care imi voi aduce aminte toata viata.

stiu cum sa explic altfel, ce am simtit fizic in cele doua luni este la fel de impresionabil cu ce stare psihica am avut in cei trei ani.

Sunt persoane, mai ales de sex feminin - ce au tinut la mine candva, ori poate ca inca mai tin – ce ma cearta si imi reproseaza directia in care a luat-o viata mea. „Crezi ca esti singurul care a divortat, sau care trebuie sa o ia de la capat? Atat de barbat esti incat ai picat ca o balega la prima dezamagire?” – imi spun ele. Si cu fiecare astfel de vorba imi implanta in inima cate un pumnal. Cum poti sa explici cuiva ceea ce traiesti? Sunt convins ca din exterior pare un caz clasic si simplu, dar fiecare isi traieste propria realitate.

M-am convins pentru a nu stiu cata oara cat de importanta este starea psihica a unui om. Ratiunea mea poate judeca orice situatie, intamplare ori stare de fapt. Imi gaseam singur solutiile, dar eram inert, blocat pe o incapacitate de a actiona. Cred ca nu poti face ambele lucruri deodata: sa suferi si sa speri. Nu stiu de unde acest blocaj, dar se intampla si nici nu are rost sa inteleg acum de ce s-a intamplat.

Trebuia sa se intample... Este o lectie de viata, am studiat caderea mea dintr-o situatie sociala si exilul in izolare. Am experimentat stari noi, partea neagra a dezamagirii de sine si deznadejdii. Victimizarea nu este o alinare a celui ce sufera, cum ar crede unii, victimizarea proprie reprezinta dezgustul de propria persoana.

Am avut o tinerete plina de satisfactii, experiente placute si am fost incantat sa constat deseori ca sunt norocos. Am avut o evolutie influentata de parerea celorlalti despre mine. Presupun ca am fost un tanar plin de sine, cu mare incredere in fortele proprii si deranjant de fara griji. La 12 ani am devenit oluimpic pe tara la matematica, o varsta foarte delicata pentru formarea personalitatii. Orasul ma considera un baiat destept, colegii ma respectau, adultii ma priveau cu admiratie. Cand toti ceilalti te respecta este normal sa deprinzi o atitudine de parca toata lumea este a ta. Am incercat sa nu devin un infatuat, mai mult pentru ca mi se parea ca este un fals intelectual, credeam ca nu am ce cauta la masa bogatilor. Si totusi, asa am terminat liceul. Considerat cel mai destept copil din generatia mea. Mai tarziu, cand m-am dus voluntar in armata, parintii celorlalti copii ce se asteptau sa intru la o facultate de renume spuneau despre mine: „Degeaba destept daca nu-l duce capul”. Venisera evenimentele din 1989 si eram atat de derutat, tara avea atati de multi ingineri, asa ca am prevazut o decadere a acestei meserii si din alte motive personale am hotarat sa-mi satisfac stagiul militar. I-am dat ragaz Romaniei un an sa-si stabileasca cursul sa iau si eu o decizie.

Asa se face ca dupa armata am ajuns in Politia de Frontiera, angajat pe pile si pe renumele meu, ca sa fac apoi scoala la un fel de fara frecventa si ridicat in grade „la apelul bocancilor”. Asa ca la 19 ani si jumatate era „vames” la frontiera cu bulgarii, in perioada cand s-au eliberat granitele si la intrarea in tura ma asteptau kilometrii de autocare turcesti cu romani ce plecau dupa marfa in Turcia. Perioada de glorie a vamesilor romani. Pentru cei din orasul meu am devenit o persoana importanta, eram dintre ei, nu adus din tara. Eram „vecinul”. Am crescut in cartierul tiganesc de la „Gara”, asa ca cei cu micul trafic de Bulgaria ma cunosteau toti.

Practic la 19 ani si jumatate devenisem „cineva” in orasul meu. Fusesem „ceva” cand eram copil si devenisem „cineva” imediat dupa majorat. Banuiesc ca aceasta situatie trebuie sa fi avut o influenta asupra mea, a definirii mele ca barbat. „Oare am fost prea plin de mine?” – ma intreb acum. „Fata de cati oameni am gresit?”

Am cautat sa-i respect pe toti. In anturajul celor batrani nu ajungeam daca nu aveau incredere in mine, si ca sa multumesti un „batran” trebuie sa dai dovada de maturitate, sa gandesti ca el. Si am invatat meserie de la giganti.

Vedeam maifestarea unor colegi in relatiile cu „traficantii”, datorita meseriei si importantei ce o acordau ceilalti acesteia deveneau mai mult decat autoritari, de parca le-ar fi fost superiori. „Nene, lasa-ma si pe mine sa trec cu marfa asta, te rog. Am 5 copii si trebuie sa le dau de mancare.” – se tanguiau tigancile. Dar toti stiam ca este o afacere, nu ca n-ar fi avut ce le da copiilor de mancare. Si experienta te invata, genul acesta de oameni nu cunosc cumpatarea, sunt oportunisti si incearca sa te insele chiar si atunci cand le oferi ceva. Nu e vina lor, asa au trait, acesta este felul lor de a fi. Singurul mod in care ii poti controla este sa fii autoritar cu ei. Ei te considera „rau” oricum, face parte din legenda, si uite asa se da o lupta zilnica intre noi si romanii, turcii, machedonii si tiganii cu micul trafic. Prin „micul trafic” se intelege marfa adusa din Bulgaria, cumparata mai ieftin si vanduta mai scump, insirata pe trotuarele pietelor si strazilor aglomerate. Tigari, cafea, bautura, de cele mai multe ori falsuri, caci bulgarii falsificau de la CD-uri muzicale pana la vodka si concentrat de suc. Dar marea batalie se dadea pe whiskey si tigari din shop, fiecare calator avea voie cate 2 sticle si 1 carton de tigari pe zi, pentru a putea trece mai mult granita tigancile isi aduceau toata familia, cu batrani si copii.

Eu am trait printre ei, nu-i puteam vedea altfel decat ce erau. Colegii mei ii considerau „bisnitari”, eu le vedeam indeletnicirea ca pe ceva firesc, asa cum prostitutia si camataria sunt meserii vechi ce nu vor dispare prea curand. Pe vremea lui Ceausescu acesti oameni ne aduceau produsele occidentale, sapunuri, deodorante, casetofoane, jeansi, tigari, cafea, chiar si dulciuri, celebrele gume „Tipi-tip” si „Turbo”. Prin ei ne-am mai „indulcit” viata si ne-am culturalizat cat de putin gustul. Ce-ar fi fost viata comunista fara ei? Atunci apreciam ca au curajul sa treaca peste vama aceste produse.

Si de altfel, daca nu exista cerere nu exista nici oferta. Astazi cumparam tigarile cu timbru la valoarea de 3 eur. Ce ar insemna sa avem un loc de unde putem cumpara tigari de contrabanda la jumatate de pret?

Tura de dimineata era un spectacol. O gloata de 600-700 de persoane adunate la bariera asteptau sa treaca granita pentru a se urca in microbuzele de dincolo pentru Varna ca pe la ora 17.00-18.00 sa apara cu ele pline de marfa si incercandu-si norocul. Puteau trece cu marfa odata in functie de starea vamesului si fricii lui de raspundere, ori plecau o parte din ei si cealalta parte se campa in „zona nimanui”-„fasia verde”, cautand sa treaca pe tura de noapte. Ceilalti se intorceau si dupa ora 24, fiind o noua zi, aveau dreptul la alta marfa scutita de taxe vamale. Era un joc tampit, marfa oricum trecea legal pana la urma, dar si noi, si bisnitarii aveam batai de cap. Dar legea trebuia respectata.

Posibil ca multi dintre ei sa ma considere un infumurat, ca m-am uitat originile si mai ales ca eram de aceeasi religie. La inceput auzeam: „ Te stim noi, esti baiatul lui Trifoi, ai crescut cu noi, te stim de cand erai mic si slab, ca te strigam „Sakat” (Scheletul). Apoi te-ai apucat de karate si i-ai batut pe Rafet, pe alde Raim si te-ai ajuns acum, ca esti vames... Ii spun eu lui taica-tau ca nu ne-ai lasat sa trecem cu marfa.” Stiau si ei deosebirea intre vames si politist de frontiera. Dar ne luau la comun, ca se rugau de noi si le explicam ca e treaba vamii, iar vemesii le spuneau ca nu-i lasa politistii, ca „ei sunt sefii echipei de control”. Apoi cu timpul am capatat respect din partea lor. Mai intai au incercat sa ma domine datorita varstei si ca ma cunosteau. Unii au devenit chiar violenti, incercand si varianta asta, dar mi-am lipit de cateva ori pistolul de genunchiul lor si foarte serios si rece le-am strecurat printre dinti: „Misca si te las olog pe viata. Stiti ca am destule pile de am ajuns aici, asa ca zambind te las fara genunchi si nu o sa patesc nimic, de o sa stai la mila lui tanti Negip, doamna mata. Si nu din cauza de vama, mi se rupe mie de marfa ta, ci pentru ca m-ai jignit pe mine si familia mea. Cred ca tii minte ca nu am crescut pe balcon. Chiar nu te duce capul ca ma cunosti si s-ar putea sa-ti fiu de ajutor la ceva important, decat sa ma sictiresti cu sticla ta de vodka si sa ma satur de voi si sa nu misc un deget atunci cand trebuie?”

Apoi cu timpul s-au convins. Dimineata cand dam drumul la bariera, ii comunicam soldatului „B1, da drumul la persoanele cu micul trafic!”. „La toti?” – se mirau granicerii la inceput. „Da, la toti.” Un vuiet si un tropot ca de o turma de bivoli se auzea dinspre bariera. Colegii mei si toti angajatii din incinta vamii ieseau afara speriati de cutremur sau altceva. Gloata venea in fuga, tropaind asfaltul de parca pamantul fierbea sa dea pe afara, era haos. Copii si batrani, oameni de toate varstele. Si atunci le-am vorbit, un tanar de 20 ani incerca sa-i controleze: „Oameni buni, faceti liniste sa ma auziti. Toate microbuzele de dincolo pleaca la ora 9. Este ora 7. Daca stati in rand pastrand liniste promit ca treceti toti in jumatate de ora. Altfel ne jucam toata ziua, va dau drumul pe rand de la bariera cate 10-20 si mut imbulzeala acolo. Oricum ajungeti dincolo prea devreme si veti sta in frig sau in soare, la adapostul chioscurilor. Am vorbit cu Veliev de dincolo si va da drumul cum ajungeti, important este sa pastrati aceeasi ordine. Haideti sa ne facem toti painea fara nervi de pomana, si-asa e asa cum e.”

Apoi le vorbeam pe limba lor si numai din acest lucru ma ascultau, prindeau incredere. Apoi cu timpul m-au respectat. Eram doi oameni in toata vama care puteau sa controleze gloata de sute de persoane: eu si colonelul Manea.

(voi continua...)

.