Imi doresc sa iert…
Situatiile care aduc nefericire devin obsesive, pun stapanire si pierzi controlul. Trecerea timpului devine neobservata fara ceas. Inainte nu purtam ceas, il masuram prin viata traita. Daca iertarea poate reface echilibrul, doresc sa iert.
Nu cred in semne divine pentru ca nu cred in divinitate. O fractiune de secunda a facut diferenta intre viata si moarte. Accidentul venea neprevazut, constient de neputinta mea am fost surprins ca nu mi-e frica. Apoi in ultimul moment nu s-a mai intamplat, cineva din cealalalta masina a tras volanul. Stupefiat m-am dat jos din masina la marginea drumului ca sa inteleg cele intamplate, la cat de aglomerat era traficul ma intrebam cum a ajuns un bolid la peste 160 km pe ora sa traverseze fara control doua benzi de sosea si sa ajunga pe contrasens pe prima banda. Timpul mi-a mai dat o sansa, a mai existat acea fractiune de secunda. M-am urcat in masina alt om, hotarat sa iert.
I clasa a VI-a m-am calificat la Olimpiada pe tara la matematica, surprinzator pentru oricine, chiar si pentru mine. Fara a mi se acorda o atentie deosebita, fara a invata acasa. Pur si simplu am participat la etapele anterioare si am fost instiintat de calificare in timpul orei de biologie. Fiind mandru de perfomanta l-am trimis pe tata la scoala, la sedinta cu parintii unde urma sa afle vestea. Pentru ca era constient de nivelul lui, intotdeauna se aseza in ultima banca. Stia ca n-aude bine si se multumea cu prezenta, prin aceasta isi dovedea datoria de parinte. Cand s-a mentionat numele de familie si toate privirile s-au indreptat spre el s-a ridicat in picioare cu o atitudine care sa nu dea de gol faptul ca nu stie despre ce-i vorba. La intoarcerea acasa a scos suparat cureaua si m-a altoit ca alta data sa nu-l mai fac de ras si sa fie ridicat in picioare din cauza mea. In acel an am luat locul 3 la Ramnicu Valcea devenind un reprezentant olimpic al tarii la matematica pentru Balcaniade. Primaria orasului a organizat o festivitate la Casa de Cultura pentru a imi inmana o diploma de cetatean de onoare al orasului. Toata consideratia care a urmat m-a facut sa iert bataia primita determinata de o confuzie.
Astfel am reusit sa intru la cel mai bun liceu din oras, in clasa de matematica-fizica. Pentru ca avea cei mai buni profesori era clasa cea mai ravnita, mai ales datorita traditiei prin care toti elevii intrau la facultate dupa terminarea liceului. Colegii mei erau numai copii de profesori, medici, de familii cu situatie materiala buna. Baiatul primarului imi era coleg in ‘Cercul de matematica’ si invatam impreuna. Pentru ca la mine acasa nu puteam invata - cartierul meu, Micul Liban, fiind prea sinistru – in fiecare zi eram oaspete in casa primarului. In final acesta a aranjat familiei mele o repartitie intr-un apartament cu patru camere in cel mai nou bloc din oras, in centru, si am devenit vecini. Micul Liban a devenit doar o amintire.
Situatia materiala nu-mi permitea sa tin pasul cu colegii, nu puteam merge in tabere cu ei, excursii, nici macar la cofetarie. Cu dorinta de a fi in pas cu ei mi-am organizat prima mica afacere, am inchiriat sala de sport de la Casa Tineretului si am organizat cursuri de arte martiale. Pentru ca duminica ofeream elevilor mei meditatii gratuite la matematica, in scurt timp am reusit sa adun o suta de elevi de diferite varste, era necesar sa tin doua sau trei antrenamente pe zi. Castigam pe luna mai mult de sase ori salariul lui tata. In acelasi timp am reusit sa organizez o discoteca exclusivista, unde parintii isi puteau lasa copii fara grija. Am deprins o atitudine de lider, era singurul fel prin care tineam controlul asupra celorlalti. Am invatat ca a fi lider inseamna mai intai responsabilitati.
Cand ceilalti colegi erau preocupati cu pregatirea pentru examenul la facultate eu deja eram satul de expresiile : ‘Eu nu muncesc sa te distrezi tu la facultate !’ ; ‘Nu esti in stare de nimic, la varsta ta deja imi castigam painea !’. Pana la urma am ajuns sa fiu dat afara din casa parintilor si sa ma mut cu chirie. La terminarea liceului am plecat voluntar in armata incalcand astfel traditia clasei ‘dotatilor’ fiind singurul elev din 36 care nu a intrat la facultate. Imi inchipui ce surpriza a fost pentru toti, unii parinti murmurau : ‘Degeaba destept daca nu-l duce capul...’
Ca sa nu ajung la parasutisti mi-am pus la bataie centura neagra in Tae Kwon Do cerand sa fiu transferat la Ministerul de Interne, cat mai departe de casa. Inainte de caderea regimului comunist exista USLA, Unitati Speciale de Lupta Antiterorista, o unitate de elita a trupelor de securitate. Nesansa a facut ca eu sa ajung aici imediat dupa evenimentele din 1989, cand eram vazuti pe strada populatia striga cu ura dupa noi : ‘Huoooo, voi ati tras in noi pe 22 !’. Am fost ascunsi in unitatile de pregatire, n-aveam voie la invoiri, la vizite.
Cand am plecat de acasa m-am prezentat la o unitate de ‘scutieri’ din Iasi. La poarta am fost anuntat ca sunt asteptat de un locotenent-major de la Brigada Antiterorista, BgA fiind noul nume al fostei USLA. M-a masurat din priviri si m-a lasat interzis :
- Tu esti tatarul de la Constanta? Credeam ca esti mai mare...Hai ca te asteapta capitanul cu pregatirea de lupta.
In anticamera unei sali de studiu doi zdrahoni sprijiniti de un fiset metalic au avut aceeasi unitate de masura in privire :
- Tu esti tatarul de la Constanta? Credeam ca esti mai mare...Ai dat de dracu’, te asteapta baietii la unitate sa verifice ce poti. Mi-e greu de tine ca nu prea pari rezistent.
In sala de studiu la un birou eram asteptapat de capitanul cu pricina, probabil specialistul in masuratul din privire :
- Tu esti tatarul de la Constanta ?
- Stiu, credeati ca sunt mai mare...Am invatat asta despre mine in ultimul sfert de ora.
Probabil i-a placut raspunsul meu ca am fost acceptat in BgA. Numai ca voi sta o perioada scurta cu ‘scutierii’ pana la juramant. In seara aceea, la unitatea de pe Sorogari, imprejmuita pe o raza de 9 km cu sarma ghimpata pentru a opri accesul din exterior si a pastra secretul unitatii, am trait momente de spaima. La fiecare zece minute auzeam un tropait de bocanci pe hol, in tandem, si mi se striga :
- Tatare, fii pregatit ca venim. Daca rezisti zece minute fara sa mori esti de-al nostru.
In camera care eram incartiruit mai tremurau de frica opt bibani si cu caporalul noua. Pana si acesta care era ‘batran’ ofta la fiecare secunda plangandu-se ca uneori si cei aflati in preajma o mai iau pe carca de la antiteroristi. Apoi la zece minute rasuna iar pe hol tropaitul bocancilor :
- Tatare, mai e juma de ora pana la stingere. Venim, pregateste-te.
Cand s-a dat stingerea am auzit pasul cadentat al armatei romane pe holuri. Veneau antiteroristii sa-mi zdrobeasca demnitatea. Am daramat doua fisete metalice blocand usa, am deschis fereastra, m-am agatat de pervaz, m-am balansat si am sarit de la etajul doi al cladirii. Totul ar fi fost bine daca cei din corpul de garda nu intindeau afara sarme de agatat rufele la uscat. In intuneric nu le-am vazut cand mi-am planificat fuga, asa ca am agatat cu picioarele o sarma intinsa care m-a rasucit cu capul in jos si am aterizat infipt in butucul unei vite-de-vie. Cu capul spart si fata plina de sange m-am refugiat intr-un foisor de garda. In mijlocul iernii, dezbracat, imi auzeam dintii cum se lovesc, mai mult de frica. Dupa doua ore m-am dus direct la camerele antiteroristilor sa-i intreb daca au trecut cele zece minute. N-am primit nici un raspuns, nu m-a bagat nimeni in seama, erau mai preocupati de jocul de poker. Pana la urma unuia i s-a facut mila de mine :
- Niculae, da-i lui asta o cana de vin fiert ca sa nu-i mai tremure dintii ca este constantean de-al tau.
Respectul care l-am citit in ochii lor m-a linistit. In scurt timp aveam sa devin lider, sa fiu desemnat cu pregatirea de lupta. Daca nu ar fi tabu as avea ce povesti : am suferit de foame, de frig, de oboseala. Tin minte ca plecam in misiune si venea capitanul la masina de interventii si ne monta inainte :
- Baieti, stiti unde mergeti ?
- Da, domn’ capitan.
- Sa-mi aduceti fiecare cate o mana si un picior.
Am prins Mineriadele in prima linie, cu gloata aruncand borduri in noi. In perioada imediata dupa Revolutie tranzitia a afectat si armata, nu au fost fonduri suficiente pentru a hrani militarii. Putini oameni stiu adevaratul sens al expresiei : ‘a suferi de foame’. A fost prima data cand am plans neputincios de foame.
Dupa armata am fost angajat in Politie, mai exact la Politia de Frontiera. In timp ce eram la scoala de politie din Slatina am venit intr-o permisie acasa, nu-mi mai vazusem parintii de aproape doi ani. Aproape de casa mea, in mijlocul noptii un barbat batea animalic o femeie. Spiritul justitiar de politist m-a facut sa intervin si dupa ce i-am despartit am fost socat sa descoper ca acel barbat si acea femeie erau parintii mei.
Situatiile care aduc nefericire devin obsesive, pun stapanire si pierzi controlul. Trecerea timpului devine neobservata fara ceas. Inainte nu purtam ceas, il masuram prin viata traita. Daca iertarea poate reface echilibrul, doresc sa iert.
Nu cred in semne divine pentru ca nu cred in divinitate. O fractiune de secunda a facut diferenta intre viata si moarte. Accidentul venea neprevazut, constient de neputinta mea am fost surprins ca nu mi-e frica. Apoi in ultimul moment nu s-a mai intamplat, cineva din cealalalta masina a tras volanul. Stupefiat m-am dat jos din masina la marginea drumului ca sa inteleg cele intamplate, la cat de aglomerat era traficul ma intrebam cum a ajuns un bolid la peste 160 km pe ora sa traverseze fara control doua benzi de sosea si sa ajunga pe contrasens pe prima banda. Timpul mi-a mai dat o sansa, a mai existat acea fractiune de secunda. M-am urcat in masina alt om, hotarat sa iert.
I clasa a VI-a m-am calificat la Olimpiada pe tara la matematica, surprinzator pentru oricine, chiar si pentru mine. Fara a mi se acorda o atentie deosebita, fara a invata acasa. Pur si simplu am participat la etapele anterioare si am fost instiintat de calificare in timpul orei de biologie. Fiind mandru de perfomanta l-am trimis pe tata la scoala, la sedinta cu parintii unde urma sa afle vestea. Pentru ca era constient de nivelul lui, intotdeauna se aseza in ultima banca. Stia ca n-aude bine si se multumea cu prezenta, prin aceasta isi dovedea datoria de parinte. Cand s-a mentionat numele de familie si toate privirile s-au indreptat spre el s-a ridicat in picioare cu o atitudine care sa nu dea de gol faptul ca nu stie despre ce-i vorba. La intoarcerea acasa a scos suparat cureaua si m-a altoit ca alta data sa nu-l mai fac de ras si sa fie ridicat in picioare din cauza mea. In acel an am luat locul 3 la Ramnicu Valcea devenind un reprezentant olimpic al tarii la matematica pentru Balcaniade. Primaria orasului a organizat o festivitate la Casa de Cultura pentru a imi inmana o diploma de cetatean de onoare al orasului. Toata consideratia care a urmat m-a facut sa iert bataia primita determinata de o confuzie.
Astfel am reusit sa intru la cel mai bun liceu din oras, in clasa de matematica-fizica. Pentru ca avea cei mai buni profesori era clasa cea mai ravnita, mai ales datorita traditiei prin care toti elevii intrau la facultate dupa terminarea liceului. Colegii mei erau numai copii de profesori, medici, de familii cu situatie materiala buna. Baiatul primarului imi era coleg in ‘Cercul de matematica’ si invatam impreuna. Pentru ca la mine acasa nu puteam invata - cartierul meu, Micul Liban, fiind prea sinistru – in fiecare zi eram oaspete in casa primarului. In final acesta a aranjat familiei mele o repartitie intr-un apartament cu patru camere in cel mai nou bloc din oras, in centru, si am devenit vecini. Micul Liban a devenit doar o amintire.
Situatia materiala nu-mi permitea sa tin pasul cu colegii, nu puteam merge in tabere cu ei, excursii, nici macar la cofetarie. Cu dorinta de a fi in pas cu ei mi-am organizat prima mica afacere, am inchiriat sala de sport de la Casa Tineretului si am organizat cursuri de arte martiale. Pentru ca duminica ofeream elevilor mei meditatii gratuite la matematica, in scurt timp am reusit sa adun o suta de elevi de diferite varste, era necesar sa tin doua sau trei antrenamente pe zi. Castigam pe luna mai mult de sase ori salariul lui tata. In acelasi timp am reusit sa organizez o discoteca exclusivista, unde parintii isi puteau lasa copii fara grija. Am deprins o atitudine de lider, era singurul fel prin care tineam controlul asupra celorlalti. Am invatat ca a fi lider inseamna mai intai responsabilitati.
Cand ceilalti colegi erau preocupati cu pregatirea pentru examenul la facultate eu deja eram satul de expresiile : ‘Eu nu muncesc sa te distrezi tu la facultate !’ ; ‘Nu esti in stare de nimic, la varsta ta deja imi castigam painea !’. Pana la urma am ajuns sa fiu dat afara din casa parintilor si sa ma mut cu chirie. La terminarea liceului am plecat voluntar in armata incalcand astfel traditia clasei ‘dotatilor’ fiind singurul elev din 36 care nu a intrat la facultate. Imi inchipui ce surpriza a fost pentru toti, unii parinti murmurau : ‘Degeaba destept daca nu-l duce capul...’
Ca sa nu ajung la parasutisti mi-am pus la bataie centura neagra in Tae Kwon Do cerand sa fiu transferat la Ministerul de Interne, cat mai departe de casa. Inainte de caderea regimului comunist exista USLA, Unitati Speciale de Lupta Antiterorista, o unitate de elita a trupelor de securitate. Nesansa a facut ca eu sa ajung aici imediat dupa evenimentele din 1989, cand eram vazuti pe strada populatia striga cu ura dupa noi : ‘Huoooo, voi ati tras in noi pe 22 !’. Am fost ascunsi in unitatile de pregatire, n-aveam voie la invoiri, la vizite.
Cand am plecat de acasa m-am prezentat la o unitate de ‘scutieri’ din Iasi. La poarta am fost anuntat ca sunt asteptat de un locotenent-major de la Brigada Antiterorista, BgA fiind noul nume al fostei USLA. M-a masurat din priviri si m-a lasat interzis :
- Tu esti tatarul de la Constanta? Credeam ca esti mai mare...Hai ca te asteapta capitanul cu pregatirea de lupta.
In anticamera unei sali de studiu doi zdrahoni sprijiniti de un fiset metalic au avut aceeasi unitate de masura in privire :
- Tu esti tatarul de la Constanta? Credeam ca esti mai mare...Ai dat de dracu’, te asteapta baietii la unitate sa verifice ce poti. Mi-e greu de tine ca nu prea pari rezistent.
In sala de studiu la un birou eram asteptapat de capitanul cu pricina, probabil specialistul in masuratul din privire :
- Tu esti tatarul de la Constanta ?
- Stiu, credeati ca sunt mai mare...Am invatat asta despre mine in ultimul sfert de ora.
Probabil i-a placut raspunsul meu ca am fost acceptat in BgA. Numai ca voi sta o perioada scurta cu ‘scutierii’ pana la juramant. In seara aceea, la unitatea de pe Sorogari, imprejmuita pe o raza de 9 km cu sarma ghimpata pentru a opri accesul din exterior si a pastra secretul unitatii, am trait momente de spaima. La fiecare zece minute auzeam un tropait de bocanci pe hol, in tandem, si mi se striga :
- Tatare, fii pregatit ca venim. Daca rezisti zece minute fara sa mori esti de-al nostru.
In camera care eram incartiruit mai tremurau de frica opt bibani si cu caporalul noua. Pana si acesta care era ‘batran’ ofta la fiecare secunda plangandu-se ca uneori si cei aflati in preajma o mai iau pe carca de la antiteroristi. Apoi la zece minute rasuna iar pe hol tropaitul bocancilor :
- Tatare, mai e juma de ora pana la stingere. Venim, pregateste-te.
Cand s-a dat stingerea am auzit pasul cadentat al armatei romane pe holuri. Veneau antiteroristii sa-mi zdrobeasca demnitatea. Am daramat doua fisete metalice blocand usa, am deschis fereastra, m-am agatat de pervaz, m-am balansat si am sarit de la etajul doi al cladirii. Totul ar fi fost bine daca cei din corpul de garda nu intindeau afara sarme de agatat rufele la uscat. In intuneric nu le-am vazut cand mi-am planificat fuga, asa ca am agatat cu picioarele o sarma intinsa care m-a rasucit cu capul in jos si am aterizat infipt in butucul unei vite-de-vie. Cu capul spart si fata plina de sange m-am refugiat intr-un foisor de garda. In mijlocul iernii, dezbracat, imi auzeam dintii cum se lovesc, mai mult de frica. Dupa doua ore m-am dus direct la camerele antiteroristilor sa-i intreb daca au trecut cele zece minute. N-am primit nici un raspuns, nu m-a bagat nimeni in seama, erau mai preocupati de jocul de poker. Pana la urma unuia i s-a facut mila de mine :
- Niculae, da-i lui asta o cana de vin fiert ca sa nu-i mai tremure dintii ca este constantean de-al tau.
Respectul care l-am citit in ochii lor m-a linistit. In scurt timp aveam sa devin lider, sa fiu desemnat cu pregatirea de lupta. Daca nu ar fi tabu as avea ce povesti : am suferit de foame, de frig, de oboseala. Tin minte ca plecam in misiune si venea capitanul la masina de interventii si ne monta inainte :
- Baieti, stiti unde mergeti ?
- Da, domn’ capitan.
- Sa-mi aduceti fiecare cate o mana si un picior.
Am prins Mineriadele in prima linie, cu gloata aruncand borduri in noi. In perioada imediata dupa Revolutie tranzitia a afectat si armata, nu au fost fonduri suficiente pentru a hrani militarii. Putini oameni stiu adevaratul sens al expresiei : ‘a suferi de foame’. A fost prima data cand am plans neputincios de foame.
Dupa armata am fost angajat in Politie, mai exact la Politia de Frontiera. In timp ce eram la scoala de politie din Slatina am venit intr-o permisie acasa, nu-mi mai vazusem parintii de aproape doi ani. Aproape de casa mea, in mijlocul noptii un barbat batea animalic o femeie. Spiritul justitiar de politist m-a facut sa intervin si dupa ce i-am despartit am fost socat sa descoper ca acel barbat si acea femeie erau parintii mei.
Postări
2 comentarii:
Nu am cuvinte...pana sa ajung pe blogul tau nu credeam ca este posibil...ca poate exista asemenea talent.. ( te sacai?)
deci nu am cuvinte...esti tare omule..
Trimiteți un comentariu