Copilaria mea e atat de pierduta in ceata incat ma intreb daca am avut-o vreodata. M-am fortat sa uit amintirile cu care nu am fost de acord; ma uit in urma si vad ca nu prea a mai ramas nimic.
Pana la 7 ani nu am nici o amintire. Prima amintire o am de cand am fost anuntat ca ne mutam la bloc, pentru mine la varsta aceea a fost ca o trecere la lumea civilizata. Mai tarziu aveam sa constat ca am trecut doar in alta lume. Si daca vreau sa fiu corect cu mine: cu adevarat prima mea amintire este de la curte cand tata a lovit-o in cap pe mama cu un ceas de masa, acuzand-o ca e vina ei pentru ca m-a nascut rahitic.
Comunistii au construit la marginea orasului o enclava din blocuri de 4 etaje unde au mutat tot ce era rau in "Cartierul de Vest", ulterior desfiintat. "Cartierul de Vest" era populat cu o specie de tigani musulmani - tiganii turci - care aveau nume turcesti si au fost toti mutati la bloc in zona "Garii". Datorita numelor noastre am fost repartizati in blocul C5, la ultimul etaj, in vecinatate cu etnia tiganilor turci si a infractorilor proveniti din familiile sarace parvenite din satele defavorizate ale tarii, obligati de regimul comunist sa lucreze la santierul naval. Vecinul meu de la parter isi tinea calul iarna intr-o camera transformata in grajd.
O perioada n-am simtit impactul acestei mutari, mare parte din timpul zilei mi-o petreceam la bunicii din partea mamei, cat timp parintii mei erau la munca. Tata lucra ca sofer pe o masina de marfa la Sanatoriul Balnear, iar mama ca spalatoreasa in acelasi loc. Din cand in cand, numai cand era beat, pe tata il apuca dorul de parintii lui, ne suia in masina si gonea cu viteza cale de 24 de km prin intuneric la satul natal. La varsta mea constientizam ca viteza era prea mare pentru cat a baut si ajungeam la destinatie crispat de frica. Inconstient am ajuns sa-mi urasc bunicii din partea tatalui, fara vina lor, si cel mai mult am urat soferia. Nu am permis de conducere.
Mi-am iubit bunica foarte mult, de fapt mama mamei mele. Pentru ea n-a contat ca sunt rahitic, in ochii celorlalti citeam un sentiment sentiment de mila care ma descuraja. Cel mai bun prieten al meu a fost cainele meu Tarzan care pazea casa bunicilor si ma insotea seara, traversand tot orasul, sa ma aduca acasa cand tata era la baut cu prietenii de pahar tigani: Mamut, Trifoi, Ibram, Mustafa si altii. Tarzan ma apara de copii tigani care ma terorizau si ma numeau "Sakat", adica "Schelet". Intr-o vara cand am fost trimis in prima si ultima tabara medicala pentru a schimba aerul,Tarzan a murit calcat de o masina.
Dupa o consultatie la un doctor specialist acesta i-a recomandat mamei o schimbare de aer pentru mine. Pentru ca ai mei nu si-au permis, tot ce a putut mama face e sa ma duca la aeroportul din Tuzla unde am fost plimbat cu un elicopter utilitar pe verticala. Pentru a schimba aerul. Anul urmator tata a obtinut de la Sanatoriul Balnear o tabara medicala de trei saptamani la munte unde un ingrijitor cocosat imi dadea suturi in fund de cate ori ma prindea, ca sa-mi "schimbe metabolismul". Singur intre 200 de copii necunoscuti, dorindu-mi ca Tarzan sa fie cu mine, am aflat ca acesta murise.
Vara era cea mai frumoasa perioada a anului. Mi-a placut scoala pentru ca imi faceam prieteni printre colegii de clasa, dar vacanta insemna inceputul sezonului estival la mare. Bunicii mei construisera din lemn cateva camere de vara si le inchireau turistilor veniti la mare, "sezonistii" cum le spuneam noi. Ma luau la plaja pentru a ma juca cu copii lor, primeam aceleasi bunatati ca si ei. In zilele cand nu eram cu ei stateam pe langa bunica; in timpul cand "sezonistii" erau la plaja o ajutam sa le faca de mancare. Probabil de aici am prins gustul pentru gastronomie. Verile au fost cele mai minunate din copilaria mea.
Scoala primara am facut-o cu o invatatoare care acorda atentie doar copiilor de medici, ingineri, profesori... Nu m-a deranjat. Mie imi placeau foarte mult filmele, atat de mult incat sterpeleam 2-3 sticle goale din camara bunicii, le duceam la centrul de recuperare sticle unde primeam 4-6 lei pe ele. Un bilet la singurul cinematograf din oras costa 2 lei pentru randurile din fata. Intr-o saptamana rula acelasi film, de doua ori pe zi, deci un film il vizionam de cinci-sase ori pana sa paraseasca orasul. De la filme pana la beletristica nu a fost decat un pas, la 10 ani devoram cartile de aventuri si politiste.
Cand nu era vara bunica mea castiga bani din cititul in zatul de cafea, facut baclavale (cele mai bune din lume) si mere trase prin acadea. Printre clientele ei se numara si o profesoara cunoscuta de limba romana la care se plangea bunica ca toata ziua citesc si nu ies afara la joaca. Astfel a ajuns sa-mi citeasca poeziile si sa ma laude. Atunci bunica a devenit protectoarea mea fiind convinsa de: "Copilul asta va fi destept!"
Cand a murit bunica m-am intins socat la pamant si am dat cu capul de astfalt pana n-am mai simtit durerea. Bunica mea, Ukanani.
Nu este numele ei, doar eu o numeam Ukanani.
Pana la 7 ani nu am nici o amintire. Prima amintire o am de cand am fost anuntat ca ne mutam la bloc, pentru mine la varsta aceea a fost ca o trecere la lumea civilizata. Mai tarziu aveam sa constat ca am trecut doar in alta lume. Si daca vreau sa fiu corect cu mine: cu adevarat prima mea amintire este de la curte cand tata a lovit-o in cap pe mama cu un ceas de masa, acuzand-o ca e vina ei pentru ca m-a nascut rahitic.
Comunistii au construit la marginea orasului o enclava din blocuri de 4 etaje unde au mutat tot ce era rau in "Cartierul de Vest", ulterior desfiintat. "Cartierul de Vest" era populat cu o specie de tigani musulmani - tiganii turci - care aveau nume turcesti si au fost toti mutati la bloc in zona "Garii". Datorita numelor noastre am fost repartizati in blocul C5, la ultimul etaj, in vecinatate cu etnia tiganilor turci si a infractorilor proveniti din familiile sarace parvenite din satele defavorizate ale tarii, obligati de regimul comunist sa lucreze la santierul naval. Vecinul meu de la parter isi tinea calul iarna intr-o camera transformata in grajd.
O perioada n-am simtit impactul acestei mutari, mare parte din timpul zilei mi-o petreceam la bunicii din partea mamei, cat timp parintii mei erau la munca. Tata lucra ca sofer pe o masina de marfa la Sanatoriul Balnear, iar mama ca spalatoreasa in acelasi loc. Din cand in cand, numai cand era beat, pe tata il apuca dorul de parintii lui, ne suia in masina si gonea cu viteza cale de 24 de km prin intuneric la satul natal. La varsta mea constientizam ca viteza era prea mare pentru cat a baut si ajungeam la destinatie crispat de frica. Inconstient am ajuns sa-mi urasc bunicii din partea tatalui, fara vina lor, si cel mai mult am urat soferia. Nu am permis de conducere.
Mi-am iubit bunica foarte mult, de fapt mama mamei mele. Pentru ea n-a contat ca sunt rahitic, in ochii celorlalti citeam un sentiment sentiment de mila care ma descuraja. Cel mai bun prieten al meu a fost cainele meu Tarzan care pazea casa bunicilor si ma insotea seara, traversand tot orasul, sa ma aduca acasa cand tata era la baut cu prietenii de pahar tigani: Mamut, Trifoi, Ibram, Mustafa si altii. Tarzan ma apara de copii tigani care ma terorizau si ma numeau "Sakat", adica "Schelet". Intr-o vara cand am fost trimis in prima si ultima tabara medicala pentru a schimba aerul,Tarzan a murit calcat de o masina.
Dupa o consultatie la un doctor specialist acesta i-a recomandat mamei o schimbare de aer pentru mine. Pentru ca ai mei nu si-au permis, tot ce a putut mama face e sa ma duca la aeroportul din Tuzla unde am fost plimbat cu un elicopter utilitar pe verticala. Pentru a schimba aerul. Anul urmator tata a obtinut de la Sanatoriul Balnear o tabara medicala de trei saptamani la munte unde un ingrijitor cocosat imi dadea suturi in fund de cate ori ma prindea, ca sa-mi "schimbe metabolismul". Singur intre 200 de copii necunoscuti, dorindu-mi ca Tarzan sa fie cu mine, am aflat ca acesta murise.
Vara era cea mai frumoasa perioada a anului. Mi-a placut scoala pentru ca imi faceam prieteni printre colegii de clasa, dar vacanta insemna inceputul sezonului estival la mare. Bunicii mei construisera din lemn cateva camere de vara si le inchireau turistilor veniti la mare, "sezonistii" cum le spuneam noi. Ma luau la plaja pentru a ma juca cu copii lor, primeam aceleasi bunatati ca si ei. In zilele cand nu eram cu ei stateam pe langa bunica; in timpul cand "sezonistii" erau la plaja o ajutam sa le faca de mancare. Probabil de aici am prins gustul pentru gastronomie. Verile au fost cele mai minunate din copilaria mea.
Scoala primara am facut-o cu o invatatoare care acorda atentie doar copiilor de medici, ingineri, profesori... Nu m-a deranjat. Mie imi placeau foarte mult filmele, atat de mult incat sterpeleam 2-3 sticle goale din camara bunicii, le duceam la centrul de recuperare sticle unde primeam 4-6 lei pe ele. Un bilet la singurul cinematograf din oras costa 2 lei pentru randurile din fata. Intr-o saptamana rula acelasi film, de doua ori pe zi, deci un film il vizionam de cinci-sase ori pana sa paraseasca orasul. De la filme pana la beletristica nu a fost decat un pas, la 10 ani devoram cartile de aventuri si politiste.
Cand nu era vara bunica mea castiga bani din cititul in zatul de cafea, facut baclavale (cele mai bune din lume) si mere trase prin acadea. Printre clientele ei se numara si o profesoara cunoscuta de limba romana la care se plangea bunica ca toata ziua citesc si nu ies afara la joaca. Astfel a ajuns sa-mi citeasca poeziile si sa ma laude. Atunci bunica a devenit protectoarea mea fiind convinsa de: "Copilul asta va fi destept!"
Cand a murit bunica m-am intins socat la pamant si am dat cu capul de astfalt pana n-am mai simtit durerea. Bunica mea, Ukanani.
Nu este numele ei, doar eu o numeam Ukanani.
Postări
Un comentariu:
Pot sa-ti spun ca eu am motive sa te invidiez? Ei bine iti spun.
Trimiteți un comentariu