Viata

Ma obsedeaza ideea ca fiecare om percepe o proprie realitate. Este logic, nu este o mare gaselnita, dar uitam ca este cauza nefericirilor. Obisnuim sa invinuim pentru nefericire situatia existenta in disconcordanta cu ceea ce ne dorim. Nu putem judeca obiectiv, pentru noi e important propriul univers. Realitatea este influentata de totalitatea experientelor din trecut, sentimentele ce emana amintirea lor exercita o modelare a starilor personale din prezent ori ce apar in urma predictiei a ce se poate intampla in viitor.

Sa presupunem ca imi doresc ceva ce nu am trait inca si nu se indeplineste. Este o forma de suferinta. Vrei ceva ce ti-ai imaginat ca te va face fericit, dar nu ti-e cunoscuta acea stare pentru ca nu ai trait-o inca. In schimb suferi, pentru ca realitatea perceputa nu predictioneaza un astfel de deznodamant.

O alta forma de suferinta este pierderea unei situatii fericite, dorul de o stare care ai trait-o si acum iti lipseste. Atata timp cat acea stare lipseste, dorul de ea este suferinta.

..........................................................

Azi am vazut cel mai recent episod din Californication (la ora actuala s04e12). Personajul Hank Moody ma reprezinta, am recunoscut mod de viata, sentimente, refulari, rataciri... asemuiri in detaliu, incat m-am trezit ca-mi vad viata din exterior, reusind sa ma gandesc un pic mai obiectiv la mine.

Acest episod a inceput cu Hank alaturi de avocata lui, Abby. Si m-am gandit ca in locul lui as iubi femeia aceea, mi s-a parut ca-l accepta asa cum este, fara inchipuri si asteptari de basm. Acest gand nu a venit dupa un scenariu menit sa ma apropie de personajul respectiv, ci la cateva secunde, ca si cum as fi privit o fotografie. Am privit femeia si mi-am spus ca in locul lui as iubi-o. Ce s-a schimbat de la un episod la altul? Ce s-a schimbat in gandirea mea de ieri pana astazi?

Daca pana acum am simtit ca personajul meu este incapabil sa mai iubeasca, astazi gandindu-ma la Californication m-am straduit sa inteleg cum de mi-a venit acel gand, acel sentiment. O femeie care sa ma accepte asa cum sunt, cred ca ar fi ceva... Pentru a ma intelege pe mine si a-mi face fata, o femeie trebuie sa fie deosebita. Singurul lucru care s-a schimbat de la un episod la altul, recte de ieri pana astazi in capul meu, este modul cum percep realitatea acum. Nu stiu cum s-a intamplat, probabil pentru ca mi-am distrus viata atat de mult incat am dat cu capul de pamant, cert este ca acum a inceput sa-mi pese de mine.

O perioada dupa divort drogul ce-mi alunga amintirile erau aventurile de tip burlacesc. Vanam femei deosebite, cucerirea lor era o preocupare, plus ca atractia pentru ele imi dadea o stare euforica, mi-a placut sa ma obisnuiesc cu ea, uitam temporar de ceea ce-mi aducea nefericire. Dar m-am obisnuit si cu acest tip de euforie, este ca atunci cand te indragostesti de cineva si cu timpul euforia scade pana la rutina. Asa ca o femeie, indiferent cat de frumoasa si desteapta era, nu mai reprezenta nimic pentru mine... decat o femeie. Stiam ce-i place, cu ce se incanta, ce trebuie sa fac pentru a cuceri, ce senzatii sa-i rascolesc, sau sentimente, dar in interior eram un cinic lucid ce doar ii studia modul de gandire cu speranta ca va intelege vreodata ce a rupt "magia".

Un om ce gandeste mult nu va fi lesne fericit.

Dar astazi am simtit ca femeia poate fi iubita. Nu stiu care, nu una anume. Vreau sa fie umana, in sensul ca sa nu-si ascunda defectele, asa cum nu mi-e rusine nici mie cu ale mele, sa nu-si imagineze in cap o relatie ideala cu personaje ideale si sa incerce sa traiasca acest rol, asteptandu-se ca celalalt sa fie adoima personajului inchipuit. Sa fie ca atunci cand razi instantaneu la ceva comic, adica sa ma iubeasca instantaneu cand imi simte prezenta.

Inca nu sunt deprins cu aceasta noua stare a mea, dar cred ca sunt deschis la viata. Ieri nu-mi pasa de nimic, astazi vreau sa traiesc.

Sindromul vestibular. "Mal di debarquament"

Sindromul vestibular. "Mal di debarquament". Vertijul.

Gasiti simptomele pe internet. Are o manifestare cu un impact psihologic foarte puternic, din aceasta cauza boala este urmata cel mai ades de "atac de panica". Primul aspect este ca nu stii ce se intampla cu tine, mergi pe la cativa doctori si faci teste sa descoperi problema si cu fiecare rezultat ca totul este in parametrii normali te ingrijorezi si mai tare, te gandesti ca ai ceva psihologic sau te paste un anevrism, un atac cerebral. Nimeni nu e oregatit sa moara, devii irational de frica si in acelasi timp te stradui sa nu ingrijorezi persoanele din jur.

Nu poti explica ce traiesti, te indepartezi de familie mai mult din sentiment de neputinta, a ta si a lor, caci in zilele in care te vad/te aud suferind nu stiu cum te-ar ajuta si te intristeaza tristetea lor. Persoana care are aceasta boala traieste un calvar, nimeni nu poate dimensiona iadul in care traieste decat daca are aceasta experienta. Este depistata si tarziu, cand deja viata ti se schimba. Uneori trec ani, caci faci pelerinaj de la un doctor la altul incercand sa determini cauzele acestor simptome: sinuzita, otita, dureri de cap din cauza vederii, treci prin toate pana ajungi sa faci RMN. Cred ca aceasta este cea mai crunta perioada, cand teama te duce pana acolo incat simti nevoia unui RMN pentru a fi sigur de ce urmeaza si groaza din perioada asteptarii rezultatului. Si cand la rezultat reiese ca totul e normal, in loc sa te bucuri te panichezi ca ai o tulburare psihica.

Ganditi-va ca este ca spaima senzatiei ca pici in gol. Doar ca aceasta senzatie nu te mai pareseste, e prezenta acolo si sufletul ti-e crispat de frica, de aici si atacurile de panica. Te dai in carusel. As putea sa continui cu explicatii la cat de greu este pentru cel ce sufera de aceasta boala. Si orice spun doctorii, nu exista tratament pentru asa ceva. Ti se dau cateva pastile gen Betaserc sau Tanakan, primul zice ca amelioreaza circulatia in urechea interna dar iti rupe stomacul in doua si e ca un fel de drog, si al doilea este neurotropic, recomandat dementei senile. In prima faza au efect psihic, ca pana la urma iei o medicamentatie dupa ce atata timp nu ai stiut ce ai, te simti foarte neputincios cand ceea ce simti, boala ta nu are un nume, deci si un remediu. Pentru ca dureaza pana depistezi adevarata problema. Ca medicamentatia sa-si faca efectul trebuie sa treaca timp, luni, poate chiar si un an. Dar pana atunci ti-ai distrus viata.

Cand afli despre cineva ca este bolnav de cancer sau o boala grava iti inchipui ca este o mare tragedie pentru persoana respectiva si refuzi sa crezi ca vreodata ti se poate intampla. Esti doar un spectator care isi continua viata dupa ce gandul uita de situatia celui bolnav, viata merge mai departe, se zice. Dar cel bolnav ... nu exista cuvinte pentru a descrie ce simte. Suferinta lui , teama lui... Este nedrept... Viata a fost nedreapta cu el...

Nu inteleg motivele pentru care unii apropiati ii parasesc in astfel de momente. Posibil ca suferinta constientizarii situatiei sa fie greu de suportat, iar egoismul instinctual de autoprotectie sa functioneze prin indepartarea gandului de la existenta raului. Refuza sa-si aminteasca raul ce le aduce suferinta, asa ca persoana bolnava nu mai exista.

In cazul sindromului vestibular dureaza pana sa se accepte ca exista o boala. Persoana gandeste corect, se comporta normal, doar ca din cand in cand se da in carusel si pentru o perioada, chiar ani, trairea acestui rau este interioara. Pentru sine devine cel mai important lucru, incerci de fiecare data sa-ti dai seama ce ti se intampla si vrei sa mentii controlul asupra ta. Si lucrul asta te indeparteaza de familie, vrei sa le ascunzi pentru a-i proteja. Esti in continua alerta, ei nu pot sta ingrijorati in permanenta pentru tine. Poate ca amintesti despre asta din cand in cand, dar se uita si nu-si dau seama ca ti-ai schimbat comportamentul din aceasta cauza.

Sa dau un exemplu simplu, partenerul asteapta gesturi frumoase din partea ta cum obisnuiai inainte, dar aparitia acestei preocupari - incordarea si teama ca-ti pierzi controlul - este mult mai important, uiti de nevoile celuilalt atata timp cat tu traiesti un iad. Cand ti-ai schimbat comportamentul datorita schimbarii prioritatilor apar intrebari, de ce nu mai iubesti ca inainte, apare dezamagirea care macina si strica relatia de cuplu. Inca o data se dovedeste ca pe cine iubesti si cat de mult iubesti conteaza doar pentru tine; pentru persoana iubita conteaza mai mult ce-i facem.

Acest sindrom se manifesta prin senzatie de imponderabilitate. Astronautul plecat in cosmos isi obisnuieste corpul cu imponderabilitatea. Cat de ciudat trebuie sa fie sa nu mai existe forta gravitationala, cand iti lasi mana sa cada si ea nu mai cade, pluteste. Apoi la revenirea pe pamant astronautul are simptome de vertij, ii este greu sa reobisnuiasca corpul cu existenta fortei gravitationale. Echilibrul ii este afectat, se invarte lumea cu el. Senzatia aceea ciudata cand esti in cadere si ai nevoie disperata sa gasesti un punct de sprijin.

Problema este ca nu ai un statut de om bolnav, caci in rest functionezi perfect. Aceasta boala se intampla in tine, te schimba pe interior. Iti schimba prioritatile, iti distrage atentia, anxietatea te o umple de o teama cu care iti este rusine. Vreai sa fii viteaz si increzator, dar pierderea controlului asupra echilibrului iti creeaza atacuri de panica pe care esti nevoit sa le traiesti in liniste.

Aduc aminte de aceste manifestari nu pentru cel ce traieste asta, sa recunoasca simptomele, ci pentru cei alaturi de ei, persoanelor dragi. Nu-i parasiti! Nu exista manifestari diferite fata de ceea ce face in mod obisnuit, se schimba pe interior, devine mai rece in relatii deoarce atentia ii este preocupata sa faca fata la ce se intampla cu el. Este un sindrom ce apare de nicaieri si poate dispare la fel de inexplicabil. Poate 15-20 ani, sau poate dura doar cateva luni. Dar atacul de panica se poate elimina prin linistire psihica, cand intelegi ce se intampla cu tine, ca este o afectiune a senzatiei de echilibru datorat unei dereglari de circulatie a sangelui din urechea interna.

La inceput atacul de panica a fost mai puternic decat perceperea pierderii echilibrului. Le confundam ca fiind simptomele aceleasi cauze: o tulburare psihica aparuta in urma stresului sau a unor traume emotionale. Din fericire am inteles pana la urma ca nu este vorba de ceva psihic, dar din nefericire mi-au trebuit cativa ani, intre timp mi-am pierdut casnicia, statutul social si practic tot ce aveam.

In mod nedrept oamenii nu mai iau in considerare un om bolnav. Omoara admiratia catre el, compasiunea te pune undeva deasupra lui. Este dereglat, este stricat. Ei bine, toti ne vom strica intr-o zi. Un om stricat se poate repara, ca apoi tu sa te strici, as vrea sa stiu cu ce curaj te mai uiti in ochii lui cand vei cere ceea ce tu nu i-ai oferit.

Femei in pielea goala

de Adriana Petrescu.

Mi-a placut atat de mult incat am dorit sa o postez.

Femeia este ceea ce invata sa fie.

Primii pasi in viata unei fetite determina pasi siguri sau nesiguri a femeii care va deveni. Din acest punct de vedere, rolul barbatului este crucial. El devine personaj central in viata copilei, de la Fat Frumos pana la Monstrul din Lockness, toate calitatiile sau defectele vor determina viitoare reactii, stari, nelinisti sau certitudini.

Barbatul crucial in viata femeii devine tatal. El determina manifestarea viitoarei femei in relatii, in cariera sau chiar viata sexuala. Ma feresc sa dau exemple, dar cu siguranta o femeie crescuta intr-un camin echilibrat, cu un tata ocrotitor si iubitor, respectuos fata de familie si puternic, va fi o imagine pe care tanara femeie o va cauta pentru propria familie. Dar acesta este cazul ideal, nu?

De regula, viata isi arata fata mai putin comerciala: tati absenti, indolenti sau violenti, mame speriate, obosite, neintelese sau neiubite.

Generatii intregi de femei au crescut cu spaima barbatilor: ei au fost prezenati aidoma unor dusmani ai femei, incapabili de afectiune, actiune si initiativa. Adolescentelor li s-a prezentat o imagine falsa in care barbatul era o creatura fara sentiment, capabila doar de procreere si incapabil de a lua o decizie. Acel “ai grija ca te lasa gravida si te paraseste, baietii vor sa faca numai sex” a insotit cateva generatii bune de femei. Discutiile limitate la ” uite cum este tampitul de taica-tu” sau ” de nimic nu a fost in stare toata viata” a sapat adanc in constiinta femeilor dornice totusi de altceva. Refularile in carti sau filme, lacrimile de disperare sau poate cel mai important lucru, incapacitatea de exprimare fac din femei, creaturi de neinteles. De fapt eternul mister nu este altceva de multe ori decat o neputinta.

Am sesizat intotdeauna cu oarecare amuzament cum barbatii reusesc sa delimiteze femeia in categorii distincte: femeia – mama lui, demna de respect, harnica, grijulie si neaparat asexuata. Imi pare rau daca lezez sufletul si imaginatia barbatilor, dar si mamele voastre sunt femei care odata au fost senzuale (daca nu mai sunt si acum) si au visat la imbratisari patimase.

Femei-trofeu, aceea creatura divina care a fascinat inca de pe bancile gradinitei sau a ramas cuibarita in visele interzise intruchipand secretare,amante, vecine sau sotia prietenului cel mai bun.

Femeia- sotie, devenita ” nevasta” la un moment dat, femeia pe care initial ai visat-o, nu neaparat goala sau in latex, dar cu siguranta mama copiilor, femeia care devine mai tarziu pentru multi: cicalitoare, plictisitoare, certareata sau pur si simplu inexistenta.

Si revin din nou la inceputuri: fetitele se joaca de-a familia, se viseaza printese si au nevoie de la parinti de un adevarat exercitiu de iubire. Iubirea se invata desi este adanc inradacinata in sufletele noastre.

Daca nu vezi iubirea, si ce dovada mai frumoasa poate fi decat exemplu parintilor, o viata intreaga risti sa te intrebi daca ceea ce simti este iubire sau chimie curata.

Cat de greu este sa traiesti in astfel de incertitudini? Cand startul iti este dat gresit? Cand firescul este denumit fals cu cuvinte care incep cu “”tradare” pana la “compromis”.

Cand baza esentiala care inseamna incredere si iubire nu exista, pe ce se construieste feminitatea?

In jurul nostru este o babilonie, femei frumoase dedicate banului, femei puternice uitand de feminitate si multe, prea multe femei care in afara de constiinta unei nasteri sau o ciclului lunar, nu mai au nici un atribut de feminitate, doar extrem de multe greutati si lipsuri.

Cel mai usor pentru o femeie este sa spuna “tu nu ma intelegi”. Aceasta fraza este de multe ori un strigat de neputinta. In lipsa unui limbaj de iubire invatat din familie, strigatul femei este mai mult instinct decat certitudine. Ceva nu functioneaza, ceva deranjeaza, ceva lipseste, dar nu poate fi verbalizat din simplu motiv ca nu exista un istoric care sa jaloneze exact necesitatea.

In fata unui astfel de mister feminin, barbatii sunt complet depasiti. Pur si simplu au incapacitatea de a intelege corect si din cauza structurii cu care sunt inzestrati, o iau personal ca pe o infrangere.

Ceea ce nu intelegi te sperie, cu totii reactionam la fel din fericire. Din nefericire, nu suntem cu totii la fel de dispusi sa dorim sa intelegem ce se intampla de fapt.

Femeile, oricat de sofisticate ar fi sau extrem de simple, au cumva aceleasi nevoi. Revolta lor intervine atunci cand din obiectul adulatiei, devin posesiuni casnice sau mai grav, motive pentru ignoranta sau pentru defulare violenta (si cea verbala este la fel de grava). Cand gesturi simple sunt date uitarii. Aici as putea sa le spun un secret barbatilor: femeile nu isi doresc lucruri mari, ci lucruri simple dar facute din suflet. Aici exista un arsenal inepuizabil: de la flori, la o simpla ciocolata, de la intrebarea ” cu ce te pot ajuta?” la certitudini “sunt langa tine”, de la declaratii ” stiu ce simti” pana la gesturi marete ” de acum suntem doi, am sa te protejez”, toate acestea nu sunt imposibil de facut si sunt adevarate solutii pentru a descifra necunoscuta Femeie.

(O sa puteti sa imi replicati cu exemple de femei devoratoare de averi, am sa revin la ceea ce am scris mai sus, fetite care au pornit cu stangul in viata.)

Femeile sunt tot oameni (zambesc cand scriu asta) au nevoi, nesigurante, ambitii, libertati si vise. Tot ele sunt cele care renunta la cele mai multe, in favoarea familiei.

Credeti ca femeile casatorite de o viata si neglijate de sot nu isi doresc o aventura pasionala? Sau femeile frumoase nu isi doresc sa fie apreciate pentru ceea ce gandesc si nu pentru aparitia fizica?

Mamele nu isi doresc sa se simta iarasi dezirabile, capabile sa declanseze pasiuni sotului? (in ” Nasul” este replica geniala “pai dupa aia sa imi sarute copiii? “).

Indiferent cat de fragile par, femeile sunt un colos de putere. Este greu sa duci povara dorintelor negraite o viata intreaga, martori sunt generatiile de femei carora li s-a imprimat o idee falsa despre feminitate, pana la generatiile actuale care isi iau viata in maini si isi asuma vieti singuratice.

Este dificil sa fi wonder woman: sa jonglezi intr-un echilibru perfect, viata ta, a familiei si implicarea in societate. Cat de mult doare sa uiti de chemarea naturala de a fi ocrotita si de a oferi iubire, si cat de greu este sa introduci compromisul ca barca de salvare in vartejul vietii.

Femeia nu este un mister, este doar un cumul de multe sentimente, trairi, manifestari si istorii predeterminate. Apropiati-va de ele cu grija, ocrotitile ca pe flori, iubitile responsabil,tratatile cu respect, spuneti-le adevarul (femeile iarta mai usor un adevar recunoscut decat o minciuna), ajutati-le discret si fiti empatici.

Pana la urma nu este chiar atat de greu, nu?

"Dumnezeu este singuratatea oamenilor"

Am sa repet despre momentul numit modern "criza varstei":

Un om traieste naiv si fericit pana intr-o zi cand realizeaza un adevar universal: toti imbatranim si toti murim. Din momentul asta nimeni nu mai este la fel de fericit ca inainte. Cel cu o credinta (oricare ar fi ea) are o alinare, devine si mai religios, asta insemnand ca se gandeste mai des. Ori de cate ori isi aduce aminte de acel adevar are credinta ca remediu pentru nefericire si nu se mai sperie. Cel fara credinta este de obicei un om care gandeste prea mult, isi pune tot felul de intrebari, priveste mai mult spre sine si reduce universul la el insusi, la ce intelege el despre lumea inconjuratoare. Va face asta pana cand va invata sa-si accepte soarta, care de fapt nu este o acceptare ci o capitulare din cauza oboselii. Dupa o viata cu un zbucium interior, din regretul ca viata se incheie candva.

Fiecare vede lumea cu proprii ochi, si lumea este pentru sine asa cum e vazuta de ochii sai. Nu exista un adevar, ci adevarul fiecaruia.

Sufleteste cel credincios are un sentiment de apartenenta, nu se mai simte singur. Lasand la o parte omniprezenta divinitatii, toti oamenii cu acelasi crez au sentimentul apartenentei, nu sunt singuri, au cu cine impartasi.

Orice emotie impartasita este mai intensa decat atunci cand o traiesti singur.

Parintii iubesc copilul, amandoi impartasesc aceeasi dragoste. Este altfel, e mai usor decat un parinte singur.

Cand razi in grup la o gluma este mai placut decat atunci cand razi in singuratate la aceeasi gluma.

Cand ti-e mila de cineva si vrei sa ajuti, apoi constati ca nu esti singurul care are acelasi sentiment si aceeasi dorinta, compasiunea impartasita este mai placuta, o parere de rau devine o speranta.

Pana si suferinta impartasita este mai usor de primit.

Nimeni nu trebuie sa fie singur. Asta e iadul.

/

Prietenia lui ex-

"Daca as avea o arma cu doua gloante si as fi intr-o camera cu Hitler, Bin Laden si ex-a mea, as impusca-o pe ex-a mea de doua ori."

Din cauza de bun simt (rezultat dintr-o buna crestere) esti in sentimente contradictorii fata de un ex. Iti spui ca este civilizat sa ramaneti prieteni, dar in sufletul tau duci o lupta ce te oboseste. Prietenia este intre indeferenta necunoscutului si totalitarismul iubirii. Deposedeaza-l pe un credincios de crezul sau, se va trezi spasmofilic intr-o lume noua, necunoscuta. Mai apasatoare ca toate celelalte stari negative ce apar sunt singuratatea si dezamagirea.

Cel ce a hotarat soarta relatiei nu simte aceasta contradictie, ci doar cel inselat. Pentru ca cel ce a rupt magia nu mai are acest crez, din diverse motive. Nu inseamna neaparat ca a iubit mai putin pe celalalt. S-a schimbat. Un om se poate schimba din diverse motive, psihicul sau se schimba, trairile interioare il modifica. Cel ce traieste in desert viseaza la o gradina racoroasa.

Cel ce traieste intr-o gradina racoroasa viseaza la o plaja insorita. Ei stiu ca nu este posibil, dar dorinta aceasta inabusita ii schimba psihicul. Cu fiecare dorinta inabusita nemultumirea de viata sporeste. Nimeni nu poate face nimic, caci partenerul nu-i cunoste dorintele interioare, pentru ca nu sunt divulgate deoarece in cele mai multe cazuri sunt imposibilitati pentru circumstantele actuale. Se intampla uneori fara vrere, asa ca unul din doi se trezeste intr-o zi nemultumit de viata sa, simte nevoie acuta sa faca o schimbare, altfel se sufoca. Nu va intelege ca propria nefericire nu este din vina partenerului.

Nu ma refer la un ex sau o ex-a a unei relatii de un an sau doi, cu o speranta de viitor care nu s-a realizat. Iau in considerare relatia care s-a transformat in viata ta, cand ceea ce ai dorit din aceasta relatie s-a materializat, si-a urmat cursul, ati format o familie, a aparut copilul, din acest moment impartasesti sentimente noi, puternice, familia devine un fel de religie.

("apare copilul" deoarece majoritatea divortatilor au un copil, cei care au doi copii nu prea mai divorteaza, au trecut de acea etapa.)

Se spune ca o iubire are 4 etape:

1. Procesul de indragostire, ce implica PEA, un hormon care schimba buna dispozitie, aducand individul intr-o stare vecina cu euforia.

2. Prima luciditate.Observi ca fiecare e unic in felul lui, deci diferiti. Se arata diferentele, unul poate dori sa fie mai independent, celalalt mai dezvolta un comportament posesiv si gelos. Sau unul mai optimist, celalalt mai ursuz... Prima luciditate iti da tendinta sa fii in contradictoiru cu celalalt, dar o relatie sanatoasa se dezvolta si cei doi implicati rezolva prin discutii.

3. Moartea pasiunii (rutina). Viata devine prea usoara, scanteia da sa stinga. De ce se ajunge aici? Pentru ca ne multumim cu relatia asa cum este si nu simtim nevoia de schimbare. Ce e de facut? Incearca sa faci mici schimbari, si vei fi surprinsa sa afli ca aplicarea lor schimba comportamentul partenerului: va deveni mai atent, tocmai pentru ca gesturile tale sunt iesite din comun.

4. Iesirea din etapa de plictiseala si monotonie, creeaza un nou nivel de intimitate. Te simti cu adevarat eliberat(a), dar, in acelasi timp, esti constient(a) ca esti unul din pilonii vietii celui de langa tine.Va simtiti in siguranta, iar asta inseamna ca relatia nu iti consuma intreaga energie. Aveti timp sa va bucurati de viata si momentele petrecute impreuna, dar va dedicati timp si propriilor interese. Odata ce ati ajuns in acest stadiu, amandoi sunteti constienti ca sunteti alaturi de un partener de viata.

Prietenia cu "ex-" este mai simpla pentru cel ce s-a hotarat sa schimbe drastic viata tuturor din familie si are rol de linistire a constiintei sale. Dar in sufletul celui care sufera in urma acestei decizii exista o contradictie puternica. Ex-ul nu va cunoaste niciodata supliciul prin care trece cel ce sufera dupa despartire, atunci cand isi impune civilizata prietenie ceruta. Dar o faci din dragoste pentru amintirile tale, sa nu transformi trecutul intr-o viata fara rost. Si cel mai mult pentru copil, daca exista.

Sarcastic este ca "ex-" te cunoaste si stie ca-ti impui aceasta prietenie. Culmea este ca se supara ca prietenia nu vine sincer din sufletul tau, asa cum si-ar dori. In mintea lui "ex-" apare o noua nefericire - o alta dezamagire - de data asta ca intaritor al constiintei, inca o dovada ca tu esti cel care ii aduci nefericirea.

Si nu, nimeni nu-si doreste moartea lui ex. Spera ca acesta sa treaca in viitor printr-o durere similara, astfel sa ajunga sa inteleaga ca a proiectat propriile nefericiri pe cel ce i-a fost alaturi. Un fel de restituire a realitatii, a cine ai fost cu adevarat.

E posibil ca in timp sa-si "refaca" viata fiecare. O prietenie pare mai usoara, de dragul copilului. De fapt nu din cauza aceasta, ci pentru ca inevitabil si celalalt se va schimba, din cauza obisnuintei de a-si dori ceea ce nu poate avea. Va invata despre umilinta si suferinta din propriile nefericiri, proiectate pe sine de aceasta data.

Cel mai rau pentru un "ex-" este sa-ti fie indiferent. Sa nu mai existe in mintea ta. A murit si gata. MIntea accepta mai usor o tragedie, decat o dezamagire. Cand "ex-" ti se adreseaza este o persoana oarecare ce te intreaba cat e casul. Raspunsul e impersonal. Apatia este polul opus al iubirii, nu ura.

Magicienii

Vin din 1980. Bun, 30 ani vechime. Dar el singur nu este totul, trebuie sa stii cum sa-l bei, cu ce sa-l bei. Uneori merge cu un aperitiv, un "antipasto" cu parmezan, prosciutto, ori pastrama presata de vita facuta in casa; feliute subtiri de ghiudem dobrogean; gustul de ardei kapia copt il schimbi imediat cu o branza brie cremoasa; saleuri cu ansoa; bruschette cu unt aromatizat si caviar, ori pur si simplu tartine cu pateu, altele cu somon... Posibilitati multiple, cat mai multe cu atat mai bine... Vinul trebuie sa urmeze ca parte din degustare, gustul lui vine in completarea celorlalte. Nu il bei ca pe un lichid, este un gust savurat. Daca ti-e sete, bea apa. Vinul rar si bun se savureaza, este o incantare a papilelor gustative si altceva nu face. Nu este acolo pentru a-ti satisface setea, nu este acolo pentru a-ti satisface foamea, fiecare picatura este puternica, este o explozie de gust. Elibereaza-ti palatul gustativ de celelalte resturi, chiar poti bea putina apa plata pentru a-ti reseta simtul gustativ si a astampara setea, apoi soarbe o gura din vin, da-i valoare, savureaza...

Nu-l bea la sfarsit separandu-l de celelalte gusturi, nu-l monotoniza... Ai o incantare la prima sorbitura, apoi celelelalte se aseamana. Nu asa. Alterneaza gusturile, pentru asta exista variatia aperitivului. Reseteaza-ti papilele gustative dupa ce degusti o sorbitura...

O alta varianta este sa-l bei simplu, alaturi de ceea ce mananci de obicei. Si sa te intrebi de ce oare un vin valoros este apreciat, tie personal nu-ti pare "spectacol". Pai... cu cartofi prajiti si pulpa de pui la tigaie (prajita in ulei!! brrr...) isi cam pierde valoarea. E ca si cum o femeie si-ar cumpara o rochie Christian Lacroix, se imbraca cu ea si apoi incepe sa spele vasele, sa aspire prin casa si sa mature curtea. Dupa ce au vazut-o toti vecinii merge cu ea la un eveniment monden in cartier si se intreaba de ce nu este apreciata cum este imbracata.

Sa presupunem ca ai gustat un astfel de vin in maniera mea. Ca a fost o experienta gastronomica placuta, iar ca urmare a acestui lucru amintirea gustului va persista pe viitor. A fost atat de placut, atat de intens, incat cand revezi o sticla din familia celei degustate cu mine, amintirea gustului apare brusc si simti nevoia sa repeti experienta. O repeti cum stii, cu cartofi prajiti si pulpe la tigaie, dar deja nu mai conteaza. Ideea in sine, faptul ca bei acel vin ce ti-a placut atat de mult, amintirea gustului de "atunci" este atat de puternica incat vinul care il bei acum poate fi alterat fara sa-ti dai seama. Este o recapitulare, o retraire a starii de bine de "atunci", cand ti-am facut cunostinta cu acest gust, la care a ajutat atmosfera si modul in care am alternat gusturile. In mare parte ai dat valoare acelui gust datorita magiei mele. Atmosfera, starea de bine, aventura gustului care a dat emotii, alternanta unor gusturi diferite care sa scoata in evidenta un anume gust, toata aceasta memorare a gustului si a momentului o identifici cu sticla de vin. Ii vezi eticheta si este un declansator de stare placuta doar prin amintire, o varianta de sistem pavlovist. Iti vine sa spui "Ce vin bun!" inainte de a gusta din el.

Si acum inchipuie-ti ca aceasta intamplare prin care ai facut cunostinta cu gustul unui vin bun, tot acest preludiu pentru a-i da valoare gustului, toata aceasta magie ... este viata traita alaturi de cineva iubit. Nu este el, nu-l identifica cu el. Este magia vietii fericite alaturi de cineva iubit.

Si acum ai un alt iubit. Numai ideea in sine ca ai un iubit iti creeaza o stare de bine. Acesta nou poate fi alterat, precum in cazul cu vinul la alta degustare, dar habar nu ai, nu-ti poti da seama si nici nu te intereseaza. Amintirea "gustului de a avea iubit" iti declanseaza starea de bine. Magicianul acestui gust este cel cu care ai fost fericita.

Chiar daca vreodata magiile dispar din memorie, magicienii nu dispar din amintire.

Revenire ulterioara asupra textului:

Nu consider ca este un lucru bun, frumos sau util. Ci este un fapt. Orice am face, magicienii nu dispar din memorie. Chiar si daca apare unul mai bun.

Viata ca o iluzie sau adevar?

S-a intamplat. Pana atunci am trait o iluzie.

Scriam intr-o zi ca "Iubirea mea, felul meu de a iubi te-a facut speciala, incat nici nu stiu cum esti in realitate." Si este adevarat, majoritatea oamenilor iubesc mai mult ce si-au imaginat despre persoana iubita decat cum e aceasta in realitate. La fel ca mine. Cei ce au experienta suferintei invata sa iubeasca altfel. Ca suferinta sa se manifeste atat de dureros si intens e nevoie ca dezamagirea sa fie foarte mare, presupune un timp indelungat, lumea care o pierzi a fost acolo atata timp incat nu mai stii cum e altfel, cum a fost inainte de o construi. De aici vine marea trauma, e ca si cum te-ar smulge brusc cineva din lumea ta si te trezesti sub apa, iar cei care sunt pe langa tine te incurajeaza sa respiri, sa-ti iei oxigenul din apa... Dar nu stii... si te sufoci, intri in panica, nu cunosti acea lume si te simti nesigur in ea. Observi ca nu cunosti pe nimeni, nu par oameni, nu-i intelegi. Te simti singur printre creaturi straine. Intr-o lume straina. Iti spui ca te vei adapta, ca te vei obisnui, dar trece timpul si iti e tot mai greu.

Apoi te uiti in jur si incerci sa intelegi, sa pricepi ce se intampla cu lumea. Fara sentimente, fara exaltare, fara iluzia din cap, lucid privesti la detalii. Nu mai exista acele lucruri stralucitoare, ce ieseau in evidenta pentru ca erau importante, erau dorinti. Cand nu-ti mai pasa de ceea ce a ramas, tabloul lumii se dezvaluie fara obiecte stralucitoare, vezi neutru. Astfel ca incepi sa intelegi toate aspectele. La modul general nu exista bine sau rau, corect sau incorect. Ci doar cum se aseaza intamplarile, oamenii si deciziile lor. Exista bine si rau din punct de vedere individual, un om poate spune ce este bine pentru el. Mai departe ... binele are si o caracteristica temporala, adica acum sa-ti fie bine si mai tarziu acest bine sa dauneze. Si aici intervine inteligenta, predictibilitatea si capacitatea de a alege. Alegi raul mai mic. Deciziile pot fi bune si logice, dar sufleteste sa nu fii impacat. Asa ca omul cedeaza si ia in mod voit decizii ce nu-i fac bine rational sau material, dar fac bine constiintei. Binele si raul nu exista decat pe plan personal. Noi inventam binele si raul, in functie de ceea ce dorim, simtim sau ne aduce confort.

De exemplu, daca eu acuz si sunt dezamagit de o persoana pentru faptele ei, aceeasi persoana nu simte vinovatie, caci a facut ceea ce a considerat ca trebuie sa faca. Chiar daca isi dovedeste siesi ca a gresit, nu se acuza pentru impulsul de a lua acea decizie, ci pentru ca s-a inselat si nu a obtinut de fapt starea de bine. Simte vinovatie pentru sine. Remuscare exista doar cand iti amintesti. Este simplu sa elimini raul remuscarii, pur si simplu nu te mai gandesti, eviti acele amintiri. Poti uita mai repede ce ai facut altora, decat ce ti-au facut altii tie. Amintirea suferintei proprii e mai puternica si mai reala decat sa-ti imaginezi cum ar fi putut suferi cineva in urma actiunilor tale.

Ziceam ca am trait o iluzie pana cand s-a intamplat. Traiam ce-mi dorisem, traiam viata asa cum mi-o imaginasem. Apoi a disparut, am suferit si am invatat sa privesc viata intr-un mod mai real, sa fiu constient de toate detaliile vietii. Inainte vedeam doar lucrurile sclipitoare din tablou. Eram fercit, cred. Nu era realitate ceea ce percepeam, dar eram fericit. Astazi sunt mai intelept, vad lucrurile asa cum sunt (chiar daca obisnuiesc sa le distorsionez pentru a-mi dovedi cum sunt). Privesc omul si-i vad sufletul asa cum e, nu cum doresc eu sa-l aiba. Ori cum doreste el sa-l aiba. Privesc realitatea si macar stiu ca este adevarat. Daca as incepe sa traiesc iar o iluzie, as stii ca e o minciuna...

Ce este mai important? Sa traiesti fericit o iluzie sau sa ai sentimentul de siguranta cand cunosti adevarul?

(Continuarea altadata, prea ametit si obosit)

Moartea magiei

Nu mi-au placut niciodata Pepe si Oana Zavoranu. Nici separati, nici luati impreuna. Dar un lucru stiam, era usor de remarcat, se iubeau. M-am dus pe site-ul oficial al Oanei sa ma dumiresc si eu cum de a devenit vedeta, cu ce s-a remarcat... Si m-am dumirit... Cititi acolo.

Despre Pepe se stie, cantaret de latino cu un public pe care nu il definesc. Probabil cei ce se duc de zor sa ia lectii de Salsa si dansuri latine.

In rest... cliseu. Nimic sa ma impresioneze. Pana acum.

Din intamplare l-am vazut la tv pe Pepe cantand melodia dedicata Oanei Zavoranu, acum la proaspata lor despartire. Inainte sa ascult cuvintele, am vazut in Pepe ceva ce am recunoscut. Baiatul asta o iubeste, de fapt a iubit-o enorm pe Oana. A trait formula 1+1=1. Am vazut in el boala dezamagirii... Ca sa explic ce vad eu ar trebui sa parcurgem impreuna un curs despre expresii, limbajul trupului si "substrat neural al emotiilor". Chestii care le-am invatat in meseria mea de pana in 2006 si le-am exersat datorita specificului muncii.

Dar la Pepe se vede din avion, de pe alta planeta, de pe alta galaxie... Este un exemplu ce poate fi folosit cand inveti pe altii despre emotii si expresiile fetei. Pe fata lui se citeste o mare dezamagire, expresie in general asemanatoare cu dezgustul, dar difera mult pozitia comisurilor exterioare ale ochilor.

Nu credeam ca am sa ascult vreo melodie de-a lui Pepe.

Am vazut ce este in el, indiferent de ce afiseaza, si m-a durut. Stiu ce inseamna, stiu cum este. Apoi m-am gandit la Oana, ce va fi ea de acum fara piedestalul pe care a urcat-o Pepe. Orice iubit va avea, nu se va compara cu dragostea pe care a trait-o, este o magie ce se intampla o singura data in viata. Sufleteste, cine este Oana fara Pepe? Va fi o trista careia i se vor vedea defectele cu fiecare care trece. Remuscarea ii va schimba fizionomia fetei, se vor dezvolta muschi faciali ce vor deforma fata ei si o vor imbatrani mai mult. Se va stradui sa afiseze o figura fericita, nu pentru a se feri sa dea satisfactie altora, ci pentru sine, sa-si spuna ca ii este bine. O astfel de decizie pune intrebari toata viata: "am facut bine? sau nu?". Aceasta mintire de sine, aceasta stare de fericita o va obosi zi de zi, oricat timp isi va juca rolul. Va fi o trista obosita. Fara piedestalul lui nu va mai fi perceputa la fel de frumoasa ca inainte. Vor urma alti barbati, posibil va ajunge sa iubeasca cu aceeasi intensitate, dar nu va fi la fel. Magia s-a rupt. Si pentru ca nu va fi la fel in inima ei va simti regret, inconstient daca o intrebi, dar cu un sentiment ce seamana cu dorul. Este dorul de piedestal, de magie, de cine a fost.

O regina imbatranita nu este la fel cu o tanara regina naiva, care nu are alta grija decat sa fie fericita. O regina imbatranita afla un adevar universal si o doare: toti imbatranim si murim. Cand esti la inceputul vietii de adult nu prea te afecteaza, de la 30 ani cu fiecare an care se adauga supararea devine mai mare. Unii se resemneaza, altii se revolta. Cei resemnati traiesc viata cu calm, aproape ca niste nesimtiti. Le place rutina fara prea multe probleme. Cei revoltati sunt mai agitati. Unii ajung intr-o disperare, trebuie sa creada ca-si traiesc viata, ca nu trece un weekend fara sa se distreze. Daca nu au facut ceva in saptamana aia parca au pierdut o parte importanta din viata lor. Unele femei isi fac un calcul de valori: ce detin? ma pot intretine? Si se desparte de cel pe care l-a iubit. Da vina pe rutina, da vina pe faptul ca-si dorea mai mult (cum naiba, asa deodata?), habar nu are nici ea pe ce sa dea vina... Dar crede ca un mariaj reprezinta o responsabilitate, ceva obligatoriu, iar ea este intr-o criza de dezamagire personala ca viata nu dureaza mai mult. Crede ca disparitia unei apartenente ii da o stare de usurare, ca se simte libera. Nu libera de cuplu sau dragoste, libera in sensul responsabilitatii obositoare, mariajul parea o rutina ucigatoare, stare de anxietate continua.

Orice inseamna Oana pentru ea, oricat inseamna Oana pentru Pepe, Oana pentru mine este doar o femeie. De care mi-e mila acum pentru nesiguranta din ea. Vor urma multe vizite la psiholog. Psihologii astia au mania sa-ti inventeze o tulburare psihica, pentru care numai ei au remediul. De fapt iti distrag atentia de la adevarata problema, te rezolva de cea impusa si prinzi incredere ca esti spre revenire.

Spun ca Oana e doar o femeie asa cum spun despre Pepe ca este doar un barbat, deci fara intentia de segregare. Oana este o femeie simpla fara piedestalul pe care a urcat-o Pepe. Cand ma gandesc la ei ca la un cuplu de indragostiti, fiecare din ei parca este mai frumos. Acum ea este urata, Pepe este un dezamagit trist, aspect ce va atrage si mai mult femeile. Toate se cred Mama Tereza. Cineva va comenta ca se poate ca Oana sa-si gaseasca alta iubire, sa apara la fel de fericita. Fals. Daca vezi o singura data ca un motorciclist pica de pe Hayabusa, ai o strangere de inima sa te mai urci cu el, chiar daca e cel mai bun de pe planeta. Mental nu o sa mai existe un alt Pepe. A crezut in relatia lor cat a putut, la urmatoarea nu poate crede mai mult decat atat, nu exista mai mult decat "cat poti".

Pentru unii nu este mare eveniment, este doar o despartire intre doua vedete. Asa cum restul despartirilor au fost pentru mine. Dar am vazut la Pepe ceva ce putini oameni pot atinge. O putere de a iubi cum putini sunt capabili. Si tot asa o mare suferinta. Va suferi. Melodiile lui vor fi mai bune.

Suferinta vazuta de mine in el a facut sa-mi para rau de mine, de toata nebunia care am trait-o in ultimii ani. Mitul exista doar in mintea mea. M-am gandit la ex-a mea; e doar o femeie zic. Eu sunt intr-o situatie de rahat din cauza propriei tragedii, a traumei care m-a obosit sa o controlez asteptand sa treaca, a nepasarii de sine si a lipsei de vointa in final. Si ea este o regina, traind ceea ce si-a dorit si i-am aternut la picioare. Nu stiu daca va fi constienta vreodata ca am inteles ce-si doreste, ca am facut ca totul sa fie posibil. Poti primi mostenire imperii economice, dar daca nu te pricepi, te simti un strain ce nu-si are locul acolo. A invatat business, nu in scoli, ci in privilegiile oferite de mine, in practica, exersand fara responsabilitatea pe umeri ca viata ei si a celor apropiati se schimba daca da gres. Responsabilitatea este o povara obositoare. Experienta nu o capeti gratis, pierzi si castigi, te consumi, iti consumi din viata. O femeie se pastreaza frumoasa daca este fericita. Eleganta se capata prin lipsa de griji, si nu intr-o perioada scurta. Tot ceea ce este ea acum se datoreaza modului de viata care i l-am oferit si a fost posibil. Cel mai mult ma doare pentru ea ca nu a stiut ce sa faca cu ceea ce i-am oferit. Magia e moarta. Copilul nostru sufera.

M-am uitat la expresia fetei lui Pepe si am simtit o usurare. Nu eu sunt nebun, asa sunt unii oameni, asa iubesc ei. Asa sufera ei. Eu am dat-o jos pe a mea de pe piedestal, o vad cu alti ochi, chiar am compasiune.

Am suferit din dragoste, din dezamagire, pentru prabusirea mitului, i-am dus dorul...

Dupa divort m-am pierdut de fiecare data in fata ei. In sensul ca ma blocam, comunicam greu, ce spuneam era stupid sau ma facea pe mine stupid. La fel si sexul din timpul casatoriei, era romantat. Acum ca nu mai reprezinta la fel pentru mine nu as avea inhibitiile respectului si i-as trage-o de m-ar tine minte inca cateva vieti. M-am pus in situatia aia si de fapt am realizat ceva ce m-a surprins: as fi incapabil de sex cu ea. Nu as fi in stare. Hormonii mei vor zice "Piua!". Mi se pare asa... un sacrilegiu. E mama copilului meu, cum sa ... Hmm, ce chestie, ce senzatie... Nici macar sa ma gandesc la ea ca la alta femeie nu pot.