Visul

Intotdeauna m-am intrebat cum e cu visele din somn. Daca sunt o reflexie a gandurilor, cat de mult le putem controla si cat de mult firul povestii este indrumat de mintea noastra. Se spune ca visele vin din subcontient. Cum adica? Exprima dorinte ce nu vrem sa le recunoastem, situatii ce refuzam sa le constientizam, ori din cauza ca ceea ce visam nu urmeaza vreo logica binedefinita? Suntem personajul principal intr-o piesa fantastico-ireala si cand recunoastem locuri sau persoane din vis, din automatism se impregna situatii si fapte din viata reala?

Cert este ca uneori visele nu au nici o logica, poate personajele ce le visam nu sunt atat de importante si nu intervenim. Alteori realitatea existenta in viata noastra si sentimentele pentru anumite persoane sunt atat de puternice incat subconstient ii dam o continuare logica visului. Cele mai bune idei, cele mai bune solutii pentru anumite probleme mi-au venit in vise. Cand am recunoscut ideea dupa ce m-am trezit, m-am simtit multumit.

Azi am visat ceva ciudat, ma ingrijoreaza sa interpretez. Ar insemna ca nu mi-a trecut. De ceva timp, aproape un an, m-am simtit usurat ca am avut taria sa accept si sa merg mai departe. A fost doar autosugestie? Doar o confruntare a realitatii, o intelegere a situatiei si acceptarea ei inabusindu-mi logic orice speranta? Orice speranta cu privire aceasta e inutila. Iti da tarie, dar si o mare dezamagire, un amplificator de suferinta. Am refuzat sa mai sufar prin simpla intelegere a ceea ce s-a intamplat.

Si mi-e frica sa nu se intoarca inapoi. Nu mai vreau, am suferit destul. Ieri eram mai linistit, uitasem tot, imi faceam planuri, incepusem sa traiesc, sa privesc catre ceva, in loc sa privesc in gol. Cate astfel de vise se vor intoarce sa-mi deregleze sistemul? Nu le vreau!

Asa cum incep visele, fara vreo logica anume, a inceput si asta. Apoi erau Printesa si mama ei, iar eu venisem sa iau Printesa la o drumetie in munti sau intr-un concediu, ceva de genul asta. Trebuia sa plecam cu trenul si timpul era organizat, ne duceam spre gara. Pe drum ne-am oprit sa mancam ceva pentru ca acasa nu a vrut sa manance, iar drumul era de cateva ore, la un moment dat i s-ar fi facut foame, preferam sa manance acum o mancare calda. Dar ea nu vroia, prin siretenie tragea cat mai mult de timp, stiind ca ne grabim, sa nu fie nevoita sa manance. Se juca cu mancarea, ba descoperea ca nu e legata cum trebuie la sireturi, ori imi cerea telefonul ei ca trebuie sa vorbeasca cu cineva, ... orice ca sa piarda timp. Si chiar ii placea sa ma sicaneze.

Am descoperit ca fiind absorbit sa nu-i uit ceva din bagajele ei, mi-am uitat eu un rucsac. Am decis ca luam trenul urmator, am platit nota si ne-am intors acasa, la ele. I-am spus ca nu plecam nicaieri daca nu mananca cum trebuie. Mama ei se facea ca citeste o carte, dar pana la urma nu s-a abtinut: „Nu procedezi bine, toate planurile voastre au fost date peste cap.” Constient ca am pornit gresit ceva ce trebuia sa fie frumos m-am razbunat pe ea: „Te rog sa nu te bagi in relatia mea cu ea.” Oare de ce m-am rastit? Mi-a parut rau imediat, o rautate gratuita ce nu-si avea rostul. Inca sunt inversunat pe ea, pentru dezamagiri si pentru suferintele ce au urmat?

Exact atunci Printesa mi-a strigat din bucatarie: „Tati, e foarte bun. Yammy!” Si imediat a aparut cu gura plina, mestecand, dorind sa-mi demonstreze ca a mancat. Cat de mult am iubit-o... Cat de mult imi lipseste sentimentul de familie, cat de mult am vrut sa am o familie fericita...

Si am plans. Tot ce s-a adunat de-a lungul timpului a rabufnit intr-o clipa, de parca sufletul meu a refuzat sa mai reziste si l-am lasat liber, sa-si exprime durerea. Mi-am luat fata in brate si am plans, mi-am cerut iertare. Si ea a plans cu mine. Si mama ei, fosta mea sotie, s-a apropiat de noi, ne-a cuprins cu bratele si a plans si ea. Pentru durerea mea, pentru durerea noastra... S-a uitat la mine si mi-a soptit: „Te-ai facut mai frumos...”

M-am trezit din vis plangand. Cu toata puterea, fara retinere, cum numai in vise o faci, nu incerci sa te abtii. Cu cele mai mari lacrimi avute vreodata. O descarcare care mi-a facut bine, daca stau sa ma gandesc. M-am trezit cu capul pe marginea patului si toate lacrimile mi-au cazut pe telefonul care il tin jos, langa pat, sa aud cand suna alarma desteptatoare. Revenit la realitate, surprins de vis si ce ar putea reprezenta el, nu m-am gandit sa-l scutur, poate il salvam.

Communicatorul meu, inecat in lacrimi, a cedat nervos si nu a vrut sa mai functioneze. M-am gandit la el, de ce nu l-am schimbat pana acum? Il am de 3 ani, s-a decojit, arata jalnic, dar funtioneaza bine si mi-a fost un inlocuitor de laptop la nevoie. L-am dorit cand am aflat ca o sa apara, tastele sunt in limba germana pentru ca in Europa a aparut mai intai la T-Mobile, e din prima serie. L-am obtinut cu o zi inainte de a pleca in concediu in strainatate, ultimul nostru concediu fericit. I s-a stricat microfonul, am preferat sa il folosesc cu casca bluetooth sau hands-free, decat sa-l schimb. De ce nu l-am schimbat? Reprezenta ceva pentru mine, amintirea acelor vremuri si in subcontient nu vroiam sa ma despart de el?

Visul meu m-a scapat de acest telefon, l-a stricat complet. Chiar daca se poate repara, pentru ca vreau sa merg mai departe va trebui sa renunt la el.

.