Dupa 15 ani

Am gasit-o. In mod accidental. Acum 15 ani era totul pentru mine. Ce mult a trecut... Ce tineri eram...

Am vorbit la telefon, m-am bucurat de un prieten regasit. Te intrebi ce s-a intamplat cu persoanele care si-au pus amprenta pe trecutul tau, cand din relatia cu ei ai invatat lucruri importante in viata. Singurul regret e ca nu am gasit-o fericita, e cam in aceeasi situatie ca mine. Aceeasi amputare sentimentala. Acum mi-e greu sa scriu despre ea, stiu ca imi citeste blogul.

Prima oara am vazut-o cand avea 17 ani. Am vazut-o fugar intr-o discoteca, cand a intrat doar sa caute pe cineva. Pana sa ma dezmeticesc de farmecul ochilor care i-am vazut, disparuse. Si am cautat-o fara succes, pana intr-o zi cand tot intr-un mod accidental am gasit-o. Si a inceput. O calatorie in descoperirea pasiunii din noi, un carusel ametitor si exuberant. Incercand sa definesc acea perioada nu am gasit cuvintele potrivite pentru a descrie ce am trait, ce am simtit si ce am invatat. Regasirea, discutia cu ea, m-au facut sa ma regasesc pe mine intr-un fel. Ceea ce am trait atunci da insemnatate trecutului meu.
Sfarsitul relatiei noastre a venit din partea mea, sunt de acuzat, mai ales ca o iubeam, este mult de explicat de ce. Nici ei nu i-am explicat, si poate n-am sa-i explic. Dar ma simt usurat ca am putut sa-i spun ca-mi pare rau, ca-mi cer iertare. A trebuit sa treaca 15 ani sa pot sa ma descarc de sentimentul de vina, am izbit de pereti lumea noastra fara a da explicatii, pentru ca nu existau motivatii.

Cand se aduce subiectul despre dragostea adevarata imi aduc aminte de ea. Pentru ca am descoperit-o prima data cu ea, mi-a aratat ce inseamna. Ce inseamna in mine si in ea. Dupa aceea am stiut ce sa caut, ce trebuie sa simtim. Ei ii datorez si restul.
I-am inteles pe ceilalti care erau invidiosi pe dragostea noastra, cei carora le zdruncinam principiile de viata incat s-au inversunat sa distruga, sa-si arate ca nu e adevarat, asa ceva nu exista. Toti. Prieteni, familiile noastre, chiar si necunoscuti. Ne-am luptat alaturi impotriva tuturor. Si i-am invins. Ne-au declarat nebuni ca sa nu recunoasca ca existam asa, ori s-au obisnuit. Si atunci am stricat totul, fara motive, speriat ca poate vreodata se va termina, asa cum eram speriat ca moartea ne va ajunge inevitabil. Ma obseda gandul ca unul din noi va muri candva si ne vom desparti. Ma durea deja. Atat de tare, incat m-a inebunit si am incheiat pentru a da vina ca am facut-o eu si nu altceva.

Si asa am invatat sa iubesc cu adevarat. Numai ca ce am invatat am aplicat pe altcineva. Pe langa suferinta care i-am provocat-o atunci, ma simt mult mai vinovat. Iarta-ma.

Stiu ca m-a iertat. Asa cum am sa iert si eu. Azi doar ma simt norocos ca am avut prilejul sa multumesc si sa cer iertare. Ma simt mai impacat.

.