Candva am fost un om puternic. Nu pentru ce aveam, ci pentru curajul cu care visam scopuri mari, pentru cum le planuiam si le indeplineam. Cand celorlalti parea imposibil, pentru mine era natural, logic sa se intample. Se spunea ca am viziune asupra intregului ansamblu. Cum am pierdut “viziunea”?
Nu am pierdut-o, prin mintea mea trec si acum tot felul de idei, studiez ce se intampla in societate si instinctual un artificiu rabufneste: “Asta si asta ar trebui facut acum” – imi spun. Mai ales ca e criza economica, intotdeauna am considerat ca perioada de criza este o selectie naturala, raman in picioare cei care stiu “joaca”, adevaratii, capusele vor dispare
Intotdeauna ma exprimam: “Daca vrei sa joci in Liga Mare, mai intai trebuie sa stii jocul”. Stau pe tusa si mi-e mila de cei care acum sunt dezorientati, sunt impietriti si n-au nici cea mai vaga idee de ce urmeaza; n-au detinut cu adevarat controlul inainte, iar acum sunt total nedumeriti. Nici eu n-am dreptul sa-i judec, nu mai sunt pe campul de lupta. A fost decizia mea sa ies, nu am pierdut inca nici un razboi.
Deci, ca sa revenim, mi-a disparut motivatia pentru teluri inalte. M-am saturat de inceputuri, sa o iau iar de la zero si sa astept cativa ani sa ajung la un nivel acceptabil. Mi-am demonstrat de cateva ori ca pot, acum nu mai am pentru ce. Si cine.
………………………………………………………………………………………………
Cineva l-a poreclit “Sniperul”.
Cand l-am cunoscut Sniperul terminase academia de un an, era un coleg nou. Eram obisnuit, mereu apareau colegi noi si plecau din cei vechi, eram vreo 200 si rotatia cadrelor functiona. Mai tarziu m-am gandit la viata lui, baiatul asta n-a avut noroc in viata. Crescut de o mama modesta si simpla ce-si castiga traiul facand curatenie la biserica, fara tata, ajutat din cand in cand de un unchi ajuns intr-o functie buna. Imi inchipui ce mandra a fost mama lui cand a terminat Academia de Politie, cand l-a vazut in uniforma. Si tot asa imi inchipui ce distrusa a fost cand dupa primul an de serviciu a fost arestat pentru mita. O mita de doi lei. Nenorocul lui a fost ca le trebuiau un exemplu chiar atunci si a primt o sentinta de 6 ani.
Nu-mi era foarte apropiat, nu apucasem sa-l cunosc prea bine. Intr-un loc de munca cu atatia oameni e normal sa se faca grupuri, sa apara “bisericutele”. Eu nu am aderat la niciuna, i-am tratat pe toti cu acelasi respect si interes, iar cei care meritau imi deveneau prieteni. Sniperul a fost de cateva ori la mine acasa si atat. Asta nu spune nimic, multi veneau in vizita la mine, locuiam intr-un apartament cu patru camere si se adunau multe fete in el, venite in vizita la colegele mele de apartament. Dar pentru el eram singurul care l-a bagat in seama.
Dupa o perioada de timp, cand uitasem de el, mi-a trimis vorba sa-l ajut, sa-i trimit o chestie, sa iasa la munca ca sa-si micsoreze pedeapsa. Mi-am inchipuit-o pe mama lui devastata si l-am ajutat, chiar daca doi si un sfert mi-a aratat degetul amenintator. Dupa doi ani si un pic a iesit in libertate, m-a cautat sa-mi multumeasca. Un om schimbat, dezorientat. Eram la o bere pe o terasa, mi-am dat seama ca nici nu are cu cine sa bea o bere, ii era rusine de toti. Rusinea e mai insuportabila ca neajunsurile, rusinea esecului. L-am intrebat serios ce are de gand sa faca, mi-am dat seama ca nu are raspuns. Pentru a ma linisti mi-a spus ca in penitenciar a invatat sa zugraveasca, sa puna faianta. O sa incerce sa lucreze asa, nu-l angajeaza nimeni cu cazier si fara o calificare. Pregatirea de ofiter de politie nu-l ajuta cu nimic.
Ma casatorisem intre timp, sotia putea detine companii, eu nu aveam voie. L-am luat cu mine la firma care o infiintasem cu un asociat englez, unde sotia era manager. La un moment dat confectiile in system Lohn au murit in Romania, a intervenit o scindare intre mine si englez, am infiintat o firma noua si Sniperul a fost primul angajat. Si a muncit alaturi de mine, de la inceput. Nu e un artizan, un inovator; nu are forta sa se impuna, dar e un bun executant. Si cand noul SRL s-a umflat si a devenit companie nationala, l-am luat deoparte si i-am dat cele mai usoare conturi ca si Key Account Manager. Salariu bun, beneficii de multinationala si masina buna. De cand s-a angajat nu i-a mai fost rusine sa scoata capul in societate, si-a recapatat respectul de sine si al celorlalti.
Apoi a inceput sa se planga ca se plictiseste, ca e invatat sa munceasca. “Pentru cat ai muncit iti dau ragaz un an de zile sa te simti ca in concediu. Si iti schimb masina cu ce marca vrei, cu o singura conditie. Mai ai putin si faci 30 de ani, tu tot cu mama stai. Te ajut sa-ti iei casa, sa te muti singur, poate asa reusesti sa te insori.”
Si asa s-a intamplat. Dar nu m-a chemat la nunta lui, nici macar sa bem o bere n-a mai trecut. Eu am divortat inainte sa se insoare, el munceste in continuare la firma. M-am simtit responsabil pentru ca i-am schimbat destinul, am dorit sa fie unul bun. Este doar un exemplu, doar unul din cei asupra carora imi luasem responsabilitati. Acum sunt mai linistit, nu mai am responsabilitati, dar nici vechii prieteni.
La ceilalti am renuntat eu, ca sa-mi pot continua viata fara amintirea a celui care am fost. Daca fac o socoteala nu mai am nimic. Parinti, familie, prieteni, au disparut cu totii.
Cateodata ma judec singur si ma banui de tendinta de victimizare. Aici pe blog am voie, in viata reala nu o pot face. Din prea multa mandrie si respect fata de ceilalti. Este victimizare daca toate sunt adevarate? Nu v-am invitat la spectacol sa-mi plangeti de mila, din ceea ce scriu poate cineva are de invatat, se poate pregati. Peste mine au venit deodata, brusc, fara anticipatie, teleportandu-ma dintr-o lume in alta.
Nu am pierdut-o, prin mintea mea trec si acum tot felul de idei, studiez ce se intampla in societate si instinctual un artificiu rabufneste: “Asta si asta ar trebui facut acum” – imi spun. Mai ales ca e criza economica, intotdeauna am considerat ca perioada de criza este o selectie naturala, raman in picioare cei care stiu “joaca”, adevaratii, capusele vor dispare
Intotdeauna ma exprimam: “Daca vrei sa joci in Liga Mare, mai intai trebuie sa stii jocul”. Stau pe tusa si mi-e mila de cei care acum sunt dezorientati, sunt impietriti si n-au nici cea mai vaga idee de ce urmeaza; n-au detinut cu adevarat controlul inainte, iar acum sunt total nedumeriti. Nici eu n-am dreptul sa-i judec, nu mai sunt pe campul de lupta. A fost decizia mea sa ies, nu am pierdut inca nici un razboi.
Deci, ca sa revenim, mi-a disparut motivatia pentru teluri inalte. M-am saturat de inceputuri, sa o iau iar de la zero si sa astept cativa ani sa ajung la un nivel acceptabil. Mi-am demonstrat de cateva ori ca pot, acum nu mai am pentru ce. Si cine.
………………………………………………………………………………………………
Cineva l-a poreclit “Sniperul”.
Cand l-am cunoscut Sniperul terminase academia de un an, era un coleg nou. Eram obisnuit, mereu apareau colegi noi si plecau din cei vechi, eram vreo 200 si rotatia cadrelor functiona. Mai tarziu m-am gandit la viata lui, baiatul asta n-a avut noroc in viata. Crescut de o mama modesta si simpla ce-si castiga traiul facand curatenie la biserica, fara tata, ajutat din cand in cand de un unchi ajuns intr-o functie buna. Imi inchipui ce mandra a fost mama lui cand a terminat Academia de Politie, cand l-a vazut in uniforma. Si tot asa imi inchipui ce distrusa a fost cand dupa primul an de serviciu a fost arestat pentru mita. O mita de doi lei. Nenorocul lui a fost ca le trebuiau un exemplu chiar atunci si a primt o sentinta de 6 ani.
Nu-mi era foarte apropiat, nu apucasem sa-l cunosc prea bine. Intr-un loc de munca cu atatia oameni e normal sa se faca grupuri, sa apara “bisericutele”. Eu nu am aderat la niciuna, i-am tratat pe toti cu acelasi respect si interes, iar cei care meritau imi deveneau prieteni. Sniperul a fost de cateva ori la mine acasa si atat. Asta nu spune nimic, multi veneau in vizita la mine, locuiam intr-un apartament cu patru camere si se adunau multe fete in el, venite in vizita la colegele mele de apartament. Dar pentru el eram singurul care l-a bagat in seama.
Dupa o perioada de timp, cand uitasem de el, mi-a trimis vorba sa-l ajut, sa-i trimit o chestie, sa iasa la munca ca sa-si micsoreze pedeapsa. Mi-am inchipuit-o pe mama lui devastata si l-am ajutat, chiar daca doi si un sfert mi-a aratat degetul amenintator. Dupa doi ani si un pic a iesit in libertate, m-a cautat sa-mi multumeasca. Un om schimbat, dezorientat. Eram la o bere pe o terasa, mi-am dat seama ca nici nu are cu cine sa bea o bere, ii era rusine de toti. Rusinea e mai insuportabila ca neajunsurile, rusinea esecului. L-am intrebat serios ce are de gand sa faca, mi-am dat seama ca nu are raspuns. Pentru a ma linisti mi-a spus ca in penitenciar a invatat sa zugraveasca, sa puna faianta. O sa incerce sa lucreze asa, nu-l angajeaza nimeni cu cazier si fara o calificare. Pregatirea de ofiter de politie nu-l ajuta cu nimic.
Ma casatorisem intre timp, sotia putea detine companii, eu nu aveam voie. L-am luat cu mine la firma care o infiintasem cu un asociat englez, unde sotia era manager. La un moment dat confectiile in system Lohn au murit in Romania, a intervenit o scindare intre mine si englez, am infiintat o firma noua si Sniperul a fost primul angajat. Si a muncit alaturi de mine, de la inceput. Nu e un artizan, un inovator; nu are forta sa se impuna, dar e un bun executant. Si cand noul SRL s-a umflat si a devenit companie nationala, l-am luat deoparte si i-am dat cele mai usoare conturi ca si Key Account Manager. Salariu bun, beneficii de multinationala si masina buna. De cand s-a angajat nu i-a mai fost rusine sa scoata capul in societate, si-a recapatat respectul de sine si al celorlalti.
Apoi a inceput sa se planga ca se plictiseste, ca e invatat sa munceasca. “Pentru cat ai muncit iti dau ragaz un an de zile sa te simti ca in concediu. Si iti schimb masina cu ce marca vrei, cu o singura conditie. Mai ai putin si faci 30 de ani, tu tot cu mama stai. Te ajut sa-ti iei casa, sa te muti singur, poate asa reusesti sa te insori.”
Si asa s-a intamplat. Dar nu m-a chemat la nunta lui, nici macar sa bem o bere n-a mai trecut. Eu am divortat inainte sa se insoare, el munceste in continuare la firma. M-am simtit responsabil pentru ca i-am schimbat destinul, am dorit sa fie unul bun. Este doar un exemplu, doar unul din cei asupra carora imi luasem responsabilitati. Acum sunt mai linistit, nu mai am responsabilitati, dar nici vechii prieteni.
La ceilalti am renuntat eu, ca sa-mi pot continua viata fara amintirea a celui care am fost. Daca fac o socoteala nu mai am nimic. Parinti, familie, prieteni, au disparut cu totii.
Cateodata ma judec singur si ma banui de tendinta de victimizare. Aici pe blog am voie, in viata reala nu o pot face. Din prea multa mandrie si respect fata de ceilalti. Este victimizare daca toate sunt adevarate? Nu v-am invitat la spectacol sa-mi plangeti de mila, din ceea ce scriu poate cineva are de invatat, se poate pregati. Peste mine au venit deodata, brusc, fara anticipatie, teleportandu-ma dintr-o lume in alta.
Postări
3 comentarii:
Sincer nu cred ca e vorba de victimizare.pur si simplu ne-ai impartasit ce ai pe suflet.Cu totii trecem prin astfel de momente, ne dam seama la un moment dat ca am ramas singuri.. nu mai conteaza amanuntele, ce conteaza e sa ne dam seama de acest lucru inainte sa fie prea tarziu.
Cand vezi in alta parte iti spui mie nu mi se poate intampla...si cand te loveste, ai pus-o. Te ia prin surprindere. Asa suntem noi oamenii, nu ne invatam minte pana nu trecem prin acea incercare...asa ca, ce sa invatam?
Important este să te menţii tu cu conştiinţa împăcată,deşi e greu.Mi s-a întâmplat,şi am observat că se întâmplă,în general,ca un om care i-a făcut bine cuiva să fie uitat , cu timpul,de persoana respectivă.Le-am făcut-o şi eu unora,şi alţii mie.Din păcate.Pot să-ţi spun că în acest moment şi eu am ales să merg pe zero prieteni.Nu mă mai regăsesc în lumea din jur,aşa cum o făceam înainte.
Trimiteți un comentariu