Durerea care nu doare

In urma cu cateva zile am aflat ca a murit bunicul meu. Cel despre care povesteam cu atata drag, cel ce a stiut ce este in sufletul meu intotdeauna. Este omul pe care il admir cel mai mult, nu pentru ca este ruda cu mine, ci pentru ca merita. Nu a avut parte de educatie dar reusea prin spiritualismul lui sa se faca iubit si respectat de toti oamenii, chiar si de cei considerati importanti si puternici. Iubit si respectat – combinatia care face un om special.

Oamenii de seama, cei puternici si inteligenti, sunt admirati si respectati. Nu stiu cati dintre ei sunt iubiti cu adevarat. Daca ma gandesc la cei admirati de mine, la Asimov, la Lloyd, la Simone de Beauvoir, la oricare dintre intelectualii mari din trecut sau contemporani, am o mare admiratie pentru ei. Dar nu-i iubesc. Iubesc Micul Print al lui Antoine de Saint-Exupery. Bunicul meu nu este Hamlet al lui Will, el este Micul Print al lui Antoine.

Simplu si cu inima, cu o mare intelegere a situatiilor in detaliul lor, omul care cu doua vorbe iti atingea sufletul si dintr-o data simteai ca nu mai esti singur, ca cineva traieste cu tine prin ce treci. Fie strain sau apropiat. Rostea cuvinte cheie, putine, ce nu le pricepeai pe moment, dar dupa o lunga gandire descopereai ca sunt cele potrivite sa declanseze o usurare in tine, fiind si moralizatoare/motivante in acelasi timp.

Bunicul meu a murit. Am primit vestea si nu am simtit nimic. Nici regret, nici dor. Mi-am spus, ca pe un fapt constatat, ca toti oamenii sunt muritori. Nu am reusit sa ajung la inmormantarea lui din lipsa de bani, nu am dorit sa merg, dar stiam ca trebuie, ca asa se face. Mi-as fi intalnit parintii, sora, neamurile, ar fi fost pentru mine doar niste cunostinte. Nu stiu de cati ani nu i-am mai vazut, probabil de dinainte de divortul meu, dar nu are nici o importanta daca de ieri sau de o suta de ani.

Eu, cel cu bunic, cel cu parinti, cu sora, cu rude si vechi prieteni, eu - cel care am fost inainte - am murit. Nu-mi pare rau pentru durerea lor, pentru dorul lor, ei sunt liberi sa ma deplanga caci am murit.

Reactia la aceasta veste cu bunicul este cea mai coplesitoare dovada. Ce a mai ramas din mine este o fiinta rationala, capabila sa iubeasca, cu propria tragedie a unui trecut renegat. Nu sunt un om renascut, venit nou pe lume, care am plecat iar de la un zero. Nu am tras linie sa ma pun pe plus. Sunt ca un om nascut batran, care si-a pierdut copilaria si tineretea, resemnat ca a fost deposedat de ele.

Nu sunt un nebun. Sigur ca imi aduc aminte de copilaria mea, de viata mea. Din ce in ce mai vag, incep sa dispara asa cum organismul elimina instinctual toxinele. De aceea m-am apucat sa scriu, am simtit ca sentimentele despre trecutul meu se deterioreaza. Nu amintirea dispare, nu sunt amnezic, ci sentimentele bune ce le am la amintiri frumoase. Au ajuns sa ma doara atat de mult incat am urat existenta lor. Am luptat cu ele si le-am ucis. Si pe mine, cel de odinioara, odata cu ele.

Memoria imi functioneaza, pot povesti despre bunicul meu, asa cum va pot povesti despre un film, despre o carte. Sentimental e totuna. La fel de lucid si rece pot povesti despre trauma care a facut posibila toate astea. Sau ca pot face comparatie, cine am fost in trecut si ce sunt acum. Imi convine ca toata aceasta calatorie a deznadejdii m-a facut mai intelept, mai realistic, ca acum stiu cum se traieste bine viata, stiu sa apreciez emotiile, stiu... stiu mult mai multe.

Dar daca este sa vorbim despre sentimentele mele fata de trecut, ele nu mai exista. Cum nu mai exista nici acel om care le-a trait.

Bunicule, esti un om minunat, mergi cu bine.