Vizionarul, cap.1- fragment 1

Cap.1

De mic a avut darul viziunii. L-a ajutat mai întai să descifreze problemele grele de matematică. Întotdeauna a diferenţiat o problemă de un exerciţiu, problemele se rezolvă prin artificiu; exerciţiile sunt descrise de chiar numele lor, sunt o exersare a calculului. Să calculezi corect pentru un rezultat nu este nici o aventură. Dar atunci când ai o problemă, în special de geometrie, ai o serie de informaţii din care se deduc o mulţime de alte informaţii, iar răspunsul tău se află acolo. Trebuie doar să găseşti calea, să parcurgi traseul corect până la soluţia problemei. Drumul este logic, intuiţia te ajută, iar artificiul este sinonim aici cu ingeniozitatea. Uneori te învârţi în cercul altor rezultate care nu fac obiectul problemei tale, conştientizându-le simţi că îţi pot fi de folos pentru rezolvare, dar în realitate mai mult te încurcă.

Viziunea nu este doar o predicţie intuitivă. Vizionarul nu intuieşte ce se va întâmpla, el vede imaginea în ansamblul ei şi anticipează ce va urma prin rezultatul la care ajunge cu calculele sale. Mintea face analogii si calcule într-un timp atât de scurt, concomitent pe toate planurile, încât deodata ştie. Întelege cum a ajuns să ştie, nu îşi explică cum poate mintea să remarce toate detaliile în acelaşi timp. Există o marjă de eroare din diferite cauze: informaţii incomplete, situaţii noi pentru experienţa sa, întamplări ce nu ţin de voinţa umana şi sunt destul de puternice încât să afecteze cursul normal al faptelor. Nu poate avea o viziune despre vreme, unde natura nu acţionează dupa o conduită, ci este rezultatul unor sume de întâmplări aleatorii. Meteorologii pot predicţiona vremea pentru un interval scurt de timp dupa obţinerea unor informaţii concrete. Cumulul de informaţii se numesc “condiţii atmosferice”. E posibil ca un vânt cald să-şi schimbe altitudinea şi să întâlnească un vânt rece, astfel să se formeze nori si să apară ploaia. Ori e posibil ca vântul rece să câstige în scurt timp în faţa vântului cald, să-l înghită şi să schimbe temperatura atmosferică. Vizionarul are o percepţie mult mai periferică şi poate distinge circumstanţele, la fel cum meteorologii supraveghează condiţiile atmosferice. Nu este un dar nativ, mai degrabă conjunctura în care a evoluat i-a format capacitatea de a conştientiza situaţiile din prezent si de a estima cursul viitor. Precum meteorologii, viziunile sale sunt limitate de informaţiile circumstanţiale, când acestea se modifică drastic nimic nu mai este valabil. Şi atunci pentru ce este un vizionar mai special? Pentru luarea de decizii, are mai multe şanse de reusită. Înainte de a predicţiona un viitor mai posibil decât alte alternative, vizionarul conştientizează prezentul mai bine decât ceilalti. Când alţii doar presupun prezentul, el ştie ce se întamplă cu adevărat.

În nici o viziune nu a prevăzut că se va sinucide.

***

“Ce este viaţa?” – se întrebă.

Nu se afla pe bloc pentru că luase această hotărâre, era acolo pentru a înfrânge teama de înălţime. S-a apropiat de marginea terasei şi l-a luat ameţeala , de frică s-a aşezat cu genunchii strânşi la piept, cum obisnuieşte când are crize de “mal de debarquament”. Omul se naşte cu instinctul de supravieţuire, altfel nu i-ar mai fi teamă acum, când a înţeles că cea mai bună decizie este să-şi încheie existenţa. Oricum, aruncatul de la înălţime nu era în opţiunile sale, ar fi preferat un cocktail de somnifere puternice, totul să decurgă pe nesimţite, fară brutalitate. Simţea cum atacul de panică îi urcă presiunea in cap. Ce ar fi? – se gândi. Imaginea corpului său strivit pe caldarâm îi provocă dezgust.

Privi la stele, mai mult de dorul lor, dar ameţeala s-a înteţit, aşa că privi spre ferestrele luminate de la blocurile învecinate. Îsi imagină că în spatele lor se află persoane trăind cursul vieţii, printre ele câţeva ingrijorate pentru ziua de mâine sau pentru viitorul lor. In baza informaţiilor detinute omul realizează situaţia în care se află şi trăieşte anticipat o emoţie negativă, cu aceeaşi intensitate ca şi cum s-ar fi întâmplat. Este o formă a viziunii, generată de acelaşi instinct de apărare care l-a determinat să se ghemuiască pentru a controla mai bine centrul de greutate.

Nu este ingrijorat pentru viitorul său, ştie cât de rău îi va fi, singura decizie rămasă este dacă să accepte acest viitor, să simtă in continuare ce simte acum, sau să se mulţumească cu un trecutul unei vieţi bine trăite. Toti oamenii sunt muritori - este cel mai mare regret - fiecare este cuprins de teamă când se gândeşte că va muri cândva. El nu mai are această teamă. Regretul există, ar fi dorit să-i rămână un ochi pe lume să vadă ce se mai întâmplă. De curiozitate. Inevitabilitatea a morţii l-a ajutat să se hotărască: va muri cândva, e mai bine să o facă acum, să nu mai fie nevoit să se chinuie cum o face de când s-a întâmplat. Viaţa lui a devenit un calvar dureros, pentru a nu mai simţi suferinţa va trebui să nu mai fie în viaţă. Se poate elibera.

Ce este viaţa? Nu te poţi gîndi la viaţă fară sa incluzi şi noţiunea timpului. Ce este timpul? Dacă am fi nemuritori timpul nu ar mai avea atâta importanţă, ar fi o unitate de masură utilă să ne întâlnim la ora fixată. Si atât. Fiecare secundă scursă diminuează cantitatea de viaţă. Ceea ce facem şi simţim intr-un interval de timp deja scurs reprezintă viaţa noastra. Viaţa înseamnă şi “a exista”. Şi piatra există. Dar ea nu conştientizează că există, nu are raţiune. Ce facem noi mai mult de a conştientiza că existăm, de a raţiona ca un calculator analizând informaţiile şi a măsura timpul? Trăim emoţii. Este modul prin care simţim viaţa, că trăim. Dacă nu am simţi emoţii faţă de ceea ce gândim, am fi nişte maşini. Toate acestea: capacitatea de a măsura timpul, capacitatea de a gândi şi capacitatea de a simţi emoţii fac posibilă conştientizarea existenţei noastre.

Orice lipsă a uneia dintre componente duce la dezumanizare, ne transformă în altceva. Nu vrea să devină “altceva”, a trăi este strâns legat de condiţia lui de om. Există un adevăr care îl face să sufere, oricât timp va trece capacitatea sa de a raţiona îl va face conştient de acest adevăr şi nu va mai fi capabil să traiască emoţiile pozitive, cele care fac o viaţă calitativă. Un om obişnuit cu îndestularea nu va mai putea savura la fel lucrurile bune dupa ce a cunoscut foamea si săracia. Aflat în faţa bunăstării îşi va aminti de vremurile grele şi plăcerea sa va fi umbrită de pioşenie. Faptul că ştie să aprecieze mai bine nu e decat o răzbunare, ce are la bază amintirea răului.

În orice mod i s-ar schimba viaţa nu va mai trai la fel de bine din diferite motive: vârsta nu se poate înapoia, magia fericirii s-a pierdut chiar dacă situaţia se va restabili, şi altele… De la viitor speri fericire, ce fel de viaţă poţi trăi dacă ştii sigur că nu mai poţi fi la fel de fericit? Că nu mai exită speranţă?

Durerea este grea şi apăsătoare. Poate va trece. Ori poate se va obişnui cu ea. A tot aşteptat să nu mai sufere, în fiecare zi s-a amplificat până a ajuns la apogeu. Apoi nu s-a mai schimbat nimic, traieşte această durere cu toată intensitatea de care este capabil. Este speriat, obosit, la capatul puterilor. Nu doreşte eliberarea din laşitate, se luptă în fiecare zi, regretul morţii există, a reuşit să se resemneze gândindu-se atâta la ce înseamnă viaţa, ştie că va muri ca orice alt om. S-a hotarât să o facă acum când încă este mulţumit pentru viaţa pe care a dus-o. S-a luptat cu moartea şi a învins-o, nu-l mai sperie. Dacă va continua să trăiască, regretele se vor înmulţi, va pierde cu timpul puţin câte puţin din sentimentul unei vieţi bine trăite.

Se uită în jos. Pământul îl atrage ca un magnet. O senzaţie noua - un contrast puternic între luciditate si delirul unui drogat. Căută un punct de sprijin psihologic, se gândi la părinţi, la soră… la femeia pe care o iubeşte. Ultimul gând îl are pentru fetiţa sa.

“Fetiţa mea…” – murmură.

Toţi se vor obişnui. Îşi vor continua viaţa şi cândva vor muri la rândul lor. Singurul regret este că nu m-a cunoscut cum eram, era încă mică să-şi amintească mai târziu. În viziunea sa despre viitor fata ar fi cunoscut un tată trist, unul care nu poate transmite forţa şi siguranţa cu care un părinte ar trebui să-i formeze un caracter puternic. E posibil să fie trist până la sfârşitul vieţii? Cu siguranţă, ştie puterea cu care îşi iubeşte copilul. Ca să nu mai fie suferind va trebui să nu mai iubească aşa mult. E de neconceput. Când îi este greu se surprinde câteodată că îşi doreşte să nu o mai iubeasca atât de mult, pentru ea suferă mai mult, regretă că viaţa ei s-a schimbat din cauza părinţilor. Eşecul lor se răsfrânge asupra ei, tabloul unei familii fericite i-a fost deposedat pentru totdeauna. Sunt vinovaţi ca şi cum i-ar fi ucis părinţii. Ar mai fi o soluţie, să moară, conceptul de existenţă a lui sa dispară şi altcineva să apară, să fie capabil să-i transmită aceleaşi sentimente.

Îi este atât de dor de ea… Şi-o imagină la şcoală, cum creşte şi învaţă lucruri noi, cum devine adolescenta şi apoi femeie. Nu va fi acolo nicicum. Nu o va pregăti cu tot ce a învăţat din experienţa lui, să-i fie de folos împotriva suferinţei şi a răului.

“Fetiţa mea…” – şopti şi ochii I se umplura de lacrimi. “Te iubesc!”

Pamântul continua să-l atragă ca un magnet. Vroia să nu mai sufere, s-ar fi eliberat de toate. Nu mai are teamă de cădere, ar fi facut-o răsuflând uşurat. Privea la imaginea fetiţei din capul său şi îi zâmbi, singurul strop de emoţie plăcută. Îi cerea aprobarea, în acelaşi timp iertarea.

Nu l-a iertat, ea plânge. Viziunea sa îl contrazise, ea nu plânge pentru el, nu-l cunoaşte atât de bine să-l deplângă, ea plânge pentru o suferinţă a ei. I se rupse inima, compătimind-o. El nu nu va fi acolo s-o aline, acest gând îl indignă, a părăsit-o pentru a da sens vieţii sale, din egoism. “Nu plânge, fetiţa mea, tati e lângă tine. Orice s-a întâmplat, eu nu te-am părăsit.”

Se ridică pregătit să înfrunte iadul, pentru copilul său trebuie sa supravieţuiască. Va trăi separat, chinuindu-se, zvârcolindu-se, pierzând cu fiecare resemnare din exaltarea cu care a trait.. Va fi sfâşiat de dorul pentru fericire, va îndura toată durerea ce urmează pentru a transmite fetiţei sentimentul că este iubită foarte mult de tatăl ei, nu a fost părăsită, orice s-ar întâmpla nu va simţi că este singură pe lume, aşa cum simte el acum.

“Fetiţa mea, te iubesc!” – repetă. Lăsă o pietricică să cadă şi privi cum este atrasă de pământ, calculă timpul până la impact. Acea pietrică este el strivindu-se de pământ, în ziua aia trecutul lui a murit. Îi păru rău pentru el, se bucură pentru copilul său. Un strop de emoţie plăcută.