Visator sau vizionar?

"Iadul = ceilalti oameni"

Sartre

Sunt un visator sau un vizionar?

Pe parcursul vietii am trait un sentiment ciudat atunci cand le povestesc oamenilor ceea ce am de gand sa fac sau cum vad eu viitorul unui lucru daca ii acorzi atentie. Le povestesc, probabil este o declaratie a intentiei, si se uita la mine de parca as pretinde ca voi deveni nemuritor. Dau din cap a aprobare sa nu te jigneasca, dar in sinea lor stiu ca nu vei ajunge niciodata sa realizezi ceea ce-ti propui, sunt convinsi ca esti un visator. Cel mai enervant este ca au o atitudine fata de tine de parca ai fi un copil, iar ei sunt inteleptii care nu vor sa-ti tranteasca visurile cu realitatea cruda cu care te vei confrunta. Si odata cu asta dispare si respectul lor fata de tine, se pozitioneaza pe un nivel superior de unde iti dau sfaturi. Neincrederea lor se transmite, incepi sa te intrebi unde gresesti, ce e in neregula cu intentiile tale.

De fiecare data, cu fiecare drum, am privit sus pe culmi si m-am provocat sa ajung acolo, am calculat fiecare pas si daca fac o evaluare a ceea ce am realizat in trecut, pot spune ca ce mi-am propus s-a indeplinit. Este adevarat ca nu-mi foloseste acum la mai nimic, poate doar sa-mi dovedeasca ca ei au gresit cu neincrederea lor, iar eu am experienta multumirii de sine pentru ca am fost artizanul, fauritorul de visuri.

Acum privesc spre o alta culme, povestesc iar intentiile mele, primesc aceeasi atitudine de neincredere. „E greu.”- imi spun ei cu tonul lui „este imposibil”. Pentru mine este evident ca se va realiza, nu inteleg cum de ei nu vad, este atat de clar. Nu este usor, daca ar fi nu as mai considera-o provocare.
Gandesc eu altfel sau sunt ei limitati? Sunt inconstient? Atunci de ce s-a dovedit ca am ajuns acolo unde mi-am propus, alimentandu-ma si cu mai multa indrazneala?