Colonelul Manea este un personaj admirabil, de la care am invatat multe, as fi vrut sa invat multe. Un om ce il respectai instinctual, pentru cine este, felul in care se prezinta, cum vorbeste. Unii oameni sunt mareti prin felul lor de a fi. Era de statura medie, simpatic, cred ca a avut mult sarm la femei in viata lui. Intonatia vocii lui se mula dupa cuvinte, le alegea cu o mare usurinta incat intelegeai ce doreste inainte de a judeca daca vrei sau daca poti face ce vrea, corpul executa cu automatism. Putea fi revolutie, la aparitia lui se lasa linistea si respectul multumii pentru el devenea ceva fizic. Stiam ca apare in spatele meu fara sa-l vad, doar dupa schimbarea de atitudine a celor din fata mea. Uneori ma intrebam daca hipnoza este posibila, daca exista oameni ce se nasc cu o astfel de putere. Doar ma privea si stiam ce am de facut. Acest om merita mai mult timp decat dispun eu acum pentru a fi descris.
Fara sa vreau, din admiratie am ajuns sa-l imit. Sa-mi aleg cuvintele, sa nu vorbesc mai mult decat trebuie, sa am grija de tinuta mea, de hainele mele. Nu era militarul cu tinuta impecabila, ba strengarul elegant imbracat cu atitudinea ca nu se sinchiseste de hainele lui. Schimbase uniforma cu o geaca de piele de calitate pe care isi agatase epoletii si insigna, cascheta lui suportase modificari si acum semana cu cea de aviator american. Cand aveam liniste in frontiera se aseza in fotoliu si folosea cascheta pe post de perna, sa-i tina capul drept. Nu dormea, atipea. Lasa capul pe spate si dupa expresia fetei parea ca este concentrat sa asculte noaptea, iar dupa ochii mijiti nu stiai daca ii are inchisi sau te priveste printre gene. Avea gene lungi. Cred ca ar fi fost un comandat de osti genial pe timp de razboi. Acum pe timp de pace era diplomatul perfect.
Nu proveneam dintr-o familie bogata, dar acum aveam bani ca si cum as fi. Aveam chiar prea multi. Tanar, setos de viata, cu foamea de independenta ce o au baietii de 20 ani ce au terminat armata. Omul bogat si cu pozitie sociala este mai mult decat unul frumos si destept. Eu le aveam pe toate. Cat sa se fi afectat caracterul meu?
Da, am facut ce am dorit, dar mi-am controlat dorintele. Nu m-am destrabalat, nu am cazut in patimi sau vicii, nu mi-am luat permis de conducere nici pana astazi. Placerile mele au fost traiul bun, sa ma indragostesc si sa ma provoc cu noi indeletniciri. Cand am considerat ca pot face ceva pentru cineva, am facut. Am avut o tinerete frumoasa si din ea am invatat multe. Iar cand ai bani, ai multi prieteni, iti umpli viata.
Sunt convins ca cel ce a trait in saracie nu are aceeasi incredere de sine ca cel ce nu a simtit lipsurile. Eram pregatit sa cuceresc lumea, aveam curajul necesar. M-am implicat in diferite afaceri, mi-am facut planuri indraznete si le-am dus la indeplinire. Orice femeie de care m-am indragostit m-a iubit, nu am stiut ce inseamna esecul in dragoste. Uneori ma speriam de norocul meu si umil incercam sa ofer ceva de la mine si celor ce o duceau mai greu. In acea perioada am instituit regula ca din tot ce fac eu sa dau 10% la altcuiva, sa bucur si pe altcineva.
Inca aveam sala de arte martiale, unde eram sensei de cativa ani pentru acei copii ce au inceput mai devreme cu mine. Printre ei erau si amarati, impresionabili cu perseverenta lor, pe acestia ii ajutam si inainte. De altfel, la 18 ani castigam cat 5-6 salarii de muncitor numai din sala de sport, iar ca un venit suplimentar mai aveam si o discoteca ce am deschis-o cu sistem exclusivist, unde numai elevii liceului nostru aveau acces, tinand golanii afara cu sportivii mei. In fiecare vacanta duceam copiii in cantonamente la munte, cu bani stransi in timpul anului. Nu cheltuiam mult, caci inchiriam o cabana si ne gospodaream. Si astazi ma intreb cum de au avut curaj parintii copiilor sa-i lase la munte cu un pusti de 18 ani. Luam o grupa de 30 copii, plecam cu ei 10 zile, iar dupa alte doua saptamani plecam cu alta grupa, eu fiind singurul „major”. Mult curaj pe acei parinti.
Aveam obiceiul sa ma atasez de un copil mai amarat si sa-l indrum spre o viata mai buna. Ii cumparam haine, calculator, ii faceam cadouri si, cel mai important, il ajutam sa-si aleaga drumul in viata, modul de a fi, la varsta de 14-15 ani este foarte usor sa te pierzi in anturaj. In sinea mea eram multumit, credeam ca fac o fapta buna. Ca a fost util, corect sau bine, numai ei pot considera. Poate ca pe unii i-am obisnuit cu o viata ce nu si-au mai putut-o permite dupa disparitia mea din viata lor. Si dupa aceea, stiind ce au pierdut, sa sufere mai mult decat daca n-ar fi stiut. Dupa plecarea mea nu am mai stiut de ei, nu cunosc nimic despre evolutia vietii lor.
Avand bani mai multi decat imi trebuiau imi era usor sa fac astfel de lucruri. Ce cheltuiam cu ei era un nimic in comparatie cu ce cheltuiam pe mine. Cand ai mai mult decat iti trebuie este usor sa fii darnic. Obisnuit astfel, cu indrazneala celui ce n-are griji si este sigur de valoarea sa, aveam o atitudine corecta din punctul meu de vedere, dar condamnata si enervanta pentru cei ce nu aveau. Chiar daca eram respectuos, afectuos, gata de sprijin oricand, pentru prietenii mei reprezentam un noroc pe care ei nu-l vor putea ajunge prea curand sau niciodata. Eram foarte atent la ales prietenii, de altfel erau aceeasi din liceu, ii consideram „fratii” mei si aveam incredere in ei. Trebuia sa fiu cu bagare de seama, orice prieten nou reprezenta inca o persoana ce cunoaste cum fac eu banii.
Sa-mi fi daunat caracterului meu toate acestea? Sunt convins ca prin existenta situatiei s-a pus o bariera intre mine si restul, cand gandeau despre mine nu gandeau ca despre oricare dintre ei. Ori poate ca aceasta bariera devenea vizibila daca nu eram cum eram, ajutand pe oricine avea nevoie. Nu este un merit al meu, a fost doar privilegiul situatiei mele materiale. Daca nu aveam destul, as fi fost mai strans.
Cand ma pregateam pentru olimpiadele de matematica profesorul meu era curios ce solutii am pentru probleme, tot grupul de copii talentati le rezolvau in modul cunoscut si invatat, pe cand eu foloseam alt artificiu. O perioada ma descumpaneam si simteam ca nu sunt in stare sa tin pasul cu ei, vroiam sa gandesc la fel de inteligent ca ei, sa am acelasi mod de rezolvare. Apoi am observat ca devenisem un fel de „ultima solutie” , cand toti ceilalti se blocau, mai exista o sansa ca eu sa am o rezolvare, astfel ca echipa per ansamblu era mai buna. Chiar si la teoremele clasice ale lui Arhimede, Euclid, Pitagora, etc., invatate de omenire intr-un fel de doua milenii si jumatate, erau predate si demostrate de catre profesor, apoi obisnuia sa-mi solicite parerea spunand: „Si acum elevul .... va va prezenta o alta rezolvare sau cum se da in bara ca la Dinamo”. Facea aluzie la o intamplare ce imi era jena sa o aduca aminte. Eu gandeam ca si lui ar trebui sa-i fie, dar eram constient ca mai intai mie.
Era vorba de teorema lui Euclid in spatiu, cea cu planurile paralele. In premele doua banci sedeau cele patru „genii” din lotul olimpic, iar eu eram intotdeauna in ultima banca, izolat si nebagat in seama decat la final. In timp ce explica demonstratia lui Euclid am scos un sunet de dezamagire, abia auzit de mine, concentrat pe o idee. Cateodata „stiam” ca rabufnirea mea in stil „Evrika” se intampla doar in gand, dar nu stiu cum acest profesor imi auzea si gandurile. „Ce nu-ti convine?” m-a intrebat. „Nu este adevarat, domn’ profosesor. Teorema nu este adevarata intotdeauna.” Profu’ se intoarce la cei patru si ii intreaba: „Ce a baut asta? La ce ora a venit azi noapte?” . Nu ma las, toti colegii ma indemnau sa tac, nu era primul caz, de obicei nimeni nu castiga din interventiile mele: „Pai, stati sa vedeti... Asta cu asta, asta aici, deci ... n-ar merge ca prin reducere la absurd imi da alta socoteala. Dar asta numai in cazul asta.” Se gandeste cateva minute si se intoarce catre mine: „Serios?!” Se vedea ca i-am dat de gandit. Pentru mine era ceva, era unul din cei mai buni profesori din tara, daca nu cel mai bun. Copii invatau dupa culegerile lui si ale lui Titeica. „Stati sa va traduc” – le spuse celorlalti inainte de a le explica in termeni matematici cam ce ziceam eu. Si astfel ca si-a tras scaunul langa cei patru fantastici si s-a transformat in statuie, concentrat pe tabla cu teorema lui Euclid in spatiu pe ea. Au trecut 3 ore, fara pauza, fara sa dea atentie larmei ce s-a dezlantuit in clasa. A pornit intai in soapta, pana cand au prins curaj si au ridicat volumul discutiilor, ajungand chiar sa strige unii la altii, si mai toti la mine facandu-mi semne cu pumnul ca eu sunt de vina pentru ca nu au recreatie. Dupa doua ore de matematica urmau doua ore de fizica. „Fizicianul” nostru ne-a cautat catalogul prin cancelarie, trecand minutele s-a lasat pagubas si a venit la clasa. Cand a deschis usa, profu’ de mate i-a strigat: „ Iesi afara!!” Fizica a inchis usa, dar s-a razgandit: „Am ora cu clasa aceasta. Si n-am gasit nici catalogul in cancelarie..” Profu’ de mate a apucat catalagolul si l-a aruncat dupa dansul pe usa, pocnindu-l in cap: „Ia-l si dispari cu fizicul tau cu tot. Aici se intampla ceva important!” Nu l-a privit, nu i-a acordat nici o alta atentie, decat a aruncat cu catalogul in el si a scuipat cuvintele printre dinti. Si a mai trecut o ora. Pana cand am scapat un „Ah!” involuntar. „Ce este iara?!” – se intoarse spre mine. M-am scuzat ca rationamentul meu este gresit, si i-am explicat unde. S-a uitat buimac la mine, a reluat ideea mea si cand si-a dat seama ca imi demontasem propriul rationament contradictoriu cu Euclid, m-a privit cu nervozitate si m-a dat afara. Inainte de a iesi din clasa m-a oprit: „Sa-ti explic de ce te dau afara. De doua mii de ani omenirea invata dupa teorema lui Euclid. Daca ceea ce spuneai tu ar fi fost corect ai fi rasturnat toate principiile matematice ca urmare a acestei teoreme si ai fi primit premiul Nobel. Iesi afara!!” Stiam ca premiul Nobel se da pentru excelenta in orice domeniu, mai putin in matematica. Cand a instaurat recompensa, Nobel a lasat scris testamentar ca matematica sa fie exclusa, avea ceva reminiscente de la profesorul lui din gimnaziu. Il ura.
Obisnuiam sa gandesc altfel decat ceilalti. La vama in timpul zilei se adunau autocarele pentru Turcia, cu cei ce se duceau dupa marfa. La coada se adunau si autocarele rusesti cu copii. Dupa Cernobil, statele europene le-au sponsorizat copiilor din Belarusia, Moldova si Ukraina tabere la mare, in Bulgaria. Astfel ca la intrarea in tura aveam insirate la bariera cateva zeci de autocare turcesti, alternand cu cele „rusesti”.
Problema nu era la noi, era la colegii bulgari. Romanii plecati dupa marfa erau in tranzit prin Bulgaria, era necesara doar o stampila in pasaport si sa-i verifice in consemne. Rusii intrau la ei in tara ca turisti si era necesar sa completeze un talon pentru fiecare, ceea ce insemna ca le lua o ora sa proceseze datele unui singur autocar. Bulgarii aveau de curand calculatoare, ca si noi. Nefiind obisnuiti , bulgarii tastau literele ca la masina de scris, dupa un nume complet oboseau si luau pauza de o tigara. Cu alte cuvinte, cinci autocare rusesti le risipeau sansa celor de dupa ele sa treca pe aceeasi tura.
Talonul era o gaselnita interesanta, o foloseam si noi. Fiecarui cetatean strain i se completa un talon cu tot felul de rubrici, de la nume pana la adresa unde merge, si alte date folositoare in caz ca vrei sa dai de el. Prin acest talon i se atasa un numar in calculator, iar la iesirea din tara acest numar se imprechea, tinand o evidenta stricta ca cel ce a intrat a si iesit din tara.
Normal ca-mi apareau soferii turci cu un zambet binevoitor si o oferta de nerefuzat. Sa-i scot din rand, sa-i las sa treaca inaintea celor rusesti si pentru asta eram recompensat cu o suma importanta. Era un obicei nepericulos. Ei fiind in tranzit erau trecuti repede dincolo, apoi rusii isi urmau cursul stabil, toata lumea era fericita. Mai ales turcii care nu pierdeau vremea si cu acelasi autocar puteau face doua curse in timpul uneia, sporindu-si astfel profitul.
Mai era o obisnuinta pe atunci ca firma de turism ce detinea autocarele sa ofere un buget de protocol pentru oficialitatile de granita. Fiecare autocar lasa o sticla de whiskey sau un carton de tigari. Habar nu am cum s-a instaurat o astfel de obisnuinta, dar era ceva natural si cu vechime, Nea’ Mitica care lucra de 33 ani in vama imi spunea ca si el tot asa a gasit obiceiul.
Cum spuneam, eu faceam altfel decat altii. Cand venea turcul sa-l las sa treaca inaintea rusilor il intrebam: „Pe tine ce te intereseaza? Sa treci inaintea rusilor sau sa treci vama la bulgari pana in ora 17.00?” Si faceam o intelegere, garantam ca trec si la bulgari daca respectau conditiile impuse de mine. Si trimiteam vorba bulgarului ce era de tura dincolo. Eram cunoscut printre ei, asa ca acesta se prezenta curios despre ce am sa-i propun. „Bre Rumen, iti bag intre granite 10 autocare, 5 rusesti si 5 turcesti.” Dadea cascheta pe spate cu statia in mana si se tanguia: „Haide bratko, ma blochezi cu astea rusesti. Baga turcesti intai si apoi rusesti.” Dar facea ca mine cand auzea ca vin sa-l ajut. Cu mine la calculator ii lua fix cinci minute sa proceseze datele pasagerilor unui autocar. Iar ei erau platiti la salarii si dupa volumul de munca, nu m-a interesat niciodata in ce mod era calculat. La inceput se mirau ca ma descurc cu literele chirilice, dar apoi le-a convenit mai mult ca stiu turceste.
Un coleg de-al meu ar fi procedat simplu, le-ar fi scos din rand si si-ar fi vazut interesul. Mie nu-mi placea sa las copii aceia sa astepte si imi inchipuiam cum se simt cand vad ca alte autocare trec inaintea lor. Astfel evitam si orice discutii cu soferii rusi, dar nu asta ma deranja, ci sentimentul de nedreptate ce-l simteau copii. Asa ca eram auzit in statie: „B1, da drumul la primele zece autocare!” Imediat urma o pleiada a colegilor, ca iar fac hocus-pocus si ca organizez vama bulgara. „Orice pentru fluidizarea traficului.” – justificam zambind. Doar primisem indicatii in acest sens, sa ne concentram eforturile.
Obisnuiam sa mananc la ei, aveau un han langa granita si mancarea era mai ieftina, dar mai important – era mai buna. Asa ca in noptile cand nu era trafic ma vdeau venind agale si-mi ieseau in cale: „Ceva de lucru, bratko, sau ai venit sa mananci? Hai ca vin si eu la masa.” Asa ca m-am obisnuit sa iau masa cu ei. In iernile geroase, cand zapada bloca accesul, ne intindeam la un joc de remy sau de carti. Asta ma facea intr-un fel expert in problema bulgara, de cate ori aveam un „incident diplomatic” ma descurcam fara bataie de cap. Numeam „incidente diplomatice” diferitele situatii cu cetateni straini a caror prezenta pe teritoriul ambelor tari era sensibila si problematica. In astfel de cazuri fiecare tara isi vedea interesul si dorea sa scape de o posibila viitoare problema, cazuri ce nu-si au rostul sa le amintesc acum. Ii impachetam pe numiti si-i trimiteam in tranzit prin Bulgaria, varsandu-i la turci caci legislatia le permitea sa-i primeasca. Bineinteles cu garantia ca ii voi reprimi in cazul in care ii refuza turcii. Nu s-a intamplat niciodata.
......................................................
In caz de catastrofa ne regasim omenia. La un deces in familie oamenii se comporta altfel decat de obicei, tin mai mult unii la altii. Unde probabil realizeaza ca toti suntem trecatori pe lumea aceasta. La nunta se intampla alt fenomen, se barfeste. Apare invidia, ce nu am sa o inteleg niciodata. Dar peste toate, apare un sentiment de apartenenta, ceea ce te face sa uiti micile rautati si sa-ti aduci aminte ca „sangele apa nu se face”.
Omul bolnav este mai atent cu cei din jur si se ingrijoreaza de sanatatea lor. Este mai tolerant.
Intr-o familie cu multi copii, greu de controlat, cand se imbolnaveste unul dintre frati ceilalti se aduna in jurul lui si devin cuminti, atenti sa nu-si supere parintii. Chiar si parintii se apropie unul de altul, astfel de evenimente incheaga mai mult relatia lor, daca cumva in ultimul timp s-a racit. Egoista mezina va spala vasele fara sa-i spuna cineva. Neastamparatul cel mare va alerga oriunde este nevoie, fara sa cracneasca.
De ce trebuie sa se intample un necaz pentru a ne ragasi bunatatea, toleranta si iubirea de apropele tau?
...........................................................
Postări
