Ego

Este o fictiune. Orice asemanare intre personaje si fapte este intamplatoare.

Sau nu.

- Nu mai rezist. Ti-am verificat toate buzunarele, mesajele de pe telefon, arhiva messengerului... Nimic. Sunt eu proasta si nu gasesc nimic, ori esti foarte precaut. Sunt convinsa ca ma inseli, ma enerveaza ca nu gasesc nici un indiciu. O dovada cat de mica... M-as linisti. Prefer sa stiu decat sa fiu proasta.

- Ti-a trecut vreodata prin cap...o secunda macar... ca te iubesc? Nu gasesc o explicatie rationala sa ma uit la alta femeie .

As fi continuat: "Restul femeilor din lume sunt precum stelele de pe cer. Nu se mai zaresc atunci cand straluceste soarele." Ar fi enervat-o si mai tare, i-ar fi intarit o convingere: va crede despre mine ca ma cred in siguranta deoarece ma simt protejat de inteligenta mea. Cata frustrare trebuie sa simta... Am gandit-o pe loc si mi-a parut rau, m-a lovit in inima, ca aceasta frustrare ii vor eroda sentimentele. Nu accepta un adevar simplu, ca nu simt nevoia de a-mi dovedi ca pot. Eu stiu ca pot. Si stie si ea, de aceea ii este teama. Simte ca pierde din control de fiecare data cand o femeie imi arunca o privire, astfel cum stie o femeie sa priveasca cand vrea sa se bage in seama.

Oare ma stradui sa fiu placut si ea observa lucrul acesta? Am eu atat ego incat sa-mi placa atunci cand sunt apreciat ca barbat? Nu inteleg, eu sunt mandru cand ii este admirata frumusetea. Chiar zambesc ironic in sinea mea, caci stiu ce urmeaza, vor fi loviti in plex de inteligenta ei. E o femeie puternica. Nu ma ingrijorez, ma simt mandru. Am inima curata. Asta ma face sa realizez ca teama ei vine din propriile trairi, a simtit ca o aventura i-ar face placere. Ar putea sa o faca, deci eu de ce nu as putea? E normal, orice om tresare si se simte magulit cand este remarcat. Bineinteles ca practic "vanatoarea de priviri", nu sunt un barbat insensibil. Stiu sa admir o femeie frumoasa, privirea mea ii spune "Esti frumoasa, esti remarcabila". Imi raspunde "Sunt constienta ca m-ai remarcat." Daca sunt pe gustul ei, va continua "Esti interesant..." Apoi continua cu o "vanatoare de priviri" mai mult pentru a te convinge ca ai inteles exact "conversatia".

Si cam atat. E ceva ce face toata lumea, cred. Orice barbat, altfel este insensibil, imi e mila de partenera lui. O iubeste, dar nu ca pe o femeie, ci ca pe un concept.

Nu cred ca de tradare ii este teama. Prefera sa stie ca am inselat-o si inca mai sunt langa ea, ca o iubesc. Ca poate asa mi-am dat seama de valoarea ei. Daca ar veni Dumnezeu si ar garanta pentru mine ca nu am pacatuit, se va speria si mai tare, caci va fi convinsa ca urmeaza a se intampla pe viitor. Cum de a reusit sa capete aceasta convingere? I-a fost teama si s-a intrebat cum va reactiona daca se intampla, cum va face fata suferintei? Apoi s-a autosugestionat atat de bine ca s-a intamplat, incat acum actioneaza ca atare. Sufera si ma acuza. Ma uraste. Pentru ceva ce nu am facut, dar este convinsa ca am facut. Asta este problema cu trairea unui personaj, cel care doresti a fi. Te obisnuiesti cu realitatea imaginata de tine si ai pretentia ca si ceilalti traiesc in ea.

Am inteles acum ce trebuia sa inteleg atunci. Ea a remarcat impresia ce o faceam altor femei, pentru ca intelegea prin trairile ei. Cu timpul m-am schimbat, am capatat experienta, am devenit mai sofisticat. Mai atractiv. Toate acestea, plus faptul ca am ajuns la varsta in care barbatul este mai dorit, au pus-o in situatia de a se intreba daca o mai iubesc. Vroia sa se simta dorita. Cu cat mai multa putere obtineam, cu atat se simtea mai nesigura, mai lasata deoparte. Credea ca ne indepartam. Acum ma intreb daca admirandu-ma nu-si inchipuia ca si alte femei o fac. Sa-si fi spus "uite-l cat de placut este, si cat de interesant poate deveni pentru o femeie... Cunosc femeile, sunt in stare de orice... Si pentru ca este cu mine ii sporeste si mai mult cota. Daca era cu o urata nu se uitau asa la el." Trebuia sa inteleg din gelozia asta ca ma iubeste? Ori ca se iubeste pe sine mai mult?

Eu m-am simtit sleit si am dat din umeri: "Crezi ce vrei, eu am obosit sa ma apar de ceva de care nu-s vinovat. Eu ti-am spus ce este in inima mea. Nu te-am inselat si nu este nevoie de dovezi sa-mi sustin nevinovatia."

Viata te ia pe cursul ei si uiti de lucruri importante ce nu te influenteaza pe moment. Trebuia sa-mi dau seama, dar am fost credul ca daca eu o iubesc cu incredere, la fel o face si ea. Increderea asta e altceva decat ne inchipuim, este strans legata de propria persoana. Eu mi-am transformat iubita intr-o credinta, ea fiind rostul vietii mele, si nu m-am simt ispitit de aventuri ce mi se par banale, ce ar murdari magia ce o traiesc. Sunt un om rational, unde ar fi logica unui astfel de lucru? Acest mod de a trai iubirea ma pune deasupra acestor exaltari personale, acele maguliri ca ma simt dorit. Aveam incredere pentru ca eu eram de incredere. Imi inchipuiam ca si ea, dragostea mea, imi este la fel, ne asemuim. Ai nevoie sa simti ca ai incredere atunci cand se pune o intrebare, o ipoteza. Eu nu am construit vreodata aceste intrebari, nu am avut caramizi pentru ele.

Doar ca ceilalti nu vad lucrurile asa cum le vezi tu. Si m-am convins inca o data asupra unui adevar. Pe cine iubim si cat de mult iubim conteaza doar pentru noi, pentru persoana iubita este mai important ce-i facem.

"Crezi ce vrei" - am zis.

A fost o lovitura mai grea decat as fi spus ca nu o mai iubesc. Nu, nu a fost corect din partea mea. Trebuie sa lupti pentru iubirea ta, sa conteze ce crede, nu sa te arati indiferent. Nu exista scuze, nici ca obosisem, nici ca nu mai aveam argumente. Puteam alege cea mai proasta metoda pentru a-mi sustine cauza, faptul ca nu eram indiferent si luptam erau de ajuns, erau o dovada de iubire. Eu m-am simtit ranit si tradat pentru ca nu are incredere in mine, ea s-a simtit tradata de indiferenta mea.

A fost atat de usor sa devenim inamici. Fiecare cu dezamagirea lui. Nu ne-am urat, doar ca fiecare a incercat sa calce pe celalalt, am transformat iubirea intr-o lupta de orgolii. Un meci interesant, as spune, cu adrenalina si entertainment, mi-a placut. Ar fi fost bine ca cineva sa bata gongul de final, sa ne imbratisam si sa ne simtim mai apropiati.

Numai ca cei ce se pricep la lupta fac pagube considerabile. Cand oponentii sunt de aceeasi categorie lupta se intinde pe timp indelungat si pagubele sunt pe masura. In lupta vrei sa-ti dovedesti priceperea si taria de caracter, il dobori pe celalalt la pamant. Eu dupa putin timp am refuzat sa mai lovesc. M-am lasat doborat.

Cand trebuia sa-i admir priceperea si taria de caracter, invatate de la mine, eu ma intrebam cand i-a disparut iubirea daca a dat dovada de asemenea cruzime.

Am sfarsit nauc. Era atat de simplu, o iubeam si traiam o magie. Cum a venit tavalugul si pentru ce? Orgolii, gelozii, mandrie... Din cauza lor? Am reactionat atat de contrar la toate, am fost atat de prost. Exact invers decat ceea ce trebuia sa fac.

Ori poate nu era nimic de facut. Personajului imaginat de ea ii sta bine intr-un tablou nou. O viata noua. Noul in sine a adus sentimentul ca traieste ceva important, ca nu a cazut in rutina. A modelat acest peisaj si a ajustat oamenii, l-a pus pe fiecare la locul lui. Basmul perfect, dorit de orice femeie. Sa fie admirata de cei din jur, sa aibe bani , sa faca orice isi doreste, sa simta fiorul aventurilor, sa simta ca traiestie... Sa-si traiasca basmul. Felicitari.

Toate acestea le-am facut posibile si ar trebui sa-mi multumeasca.

Sunt unele lucruri ce nu au putut fi plasmuite in basmul ei. Cum ar fi sentimentele. Fantomele lor se vor intoarce. Nu ma astept la constiinta, cine este in stare sa-si impuna un personaj renunta usor la propriile amintiri, mai ales cele in care nu se complace. Dar fiecare tablou nou se invecheste, la final nu raman decat sentimentele.

Ma rog ca acest basm sa tina cat mai mult, se sprijina pe sufletul meu pierdut si regretele fetitei noastre.

(Pare dramatic spus, atunci cand nu le vezi. )

....................................................

M-am uitat la el si i-am privit tot viitorul. Viitorul lui este trecutul meu, m-a durut inainte sa-l doara pe el. Inca mai avea puterea sa-l schimbe.
- Vrei sa ai dreptate sau vrei sa-ti pastrezi familia?! - am intrebat.
Probabil intrebarea am pus-o mai mult cu sufletul, s-a uitat in ochii mei umeziti si i s-a facut rusine

.