- Cum era?
- Nu m-ai intrebat niciodata despre ea. De ce acum?
- La inceput simteam ca daca i-as rosti numele, fie si cand sunt singura, o fac prezenta. Ca o aduc intre noi. Am crezut ca daca nu amintesc de ea o s-o uiti. Cand mi-am dat seama ca nu o sa se intample asa ceva, am refuzat sa intreb din orgoliu si invidie. N-am vrut sa-ti dau satisfactia ca imi pasa suficient de mult incat sa intreb. Pana la urma mi-a fost clar ca invidia mea iti era indiferenta.
- De ce acum, deci?
- Ce rau ar putea sa mai faca amintirea ei, ce nu ne-am facut noi insine de sute de ori pana acum?
- Vrei sa stii adevarul? Nici nu mai tin minte cum arata.
Multi gandesc ca numai un om slab poate fi doborat de propriile sentimente.
Pe mine nu m-a doborat pierderea femeii iubite. Cu asta te obisnuiesti, accepti si mergi mai departe. Oricum, eu iubesc femeia in general, as putea iubi orice femeie. Nu discut pe cine pot iubi, ci cat de frumos si de pasional mai pot iubi. Sunt mai experimentat cu viata, e normal sa stiu acum ce e mai important.
As fi putut spune ca restul lumii: Mare scofala, nu sunt singurul divortat, e lumea plina de ei. Femeile vin si pleaca, altele se imbolnavesc, unele mor. Ori se indragostesc si-si duc frustrarile altuia. Fiecare sta atat cat ii este sorocul. Cand eram tanar burlac imi placea cum traiesc viata. Iar acum am mult mai mult succes decat in adolescenta, cand eram neexperimentat. Pot degusta viata mai intelept.
Personal am pus in balanta, ce castig sau ce pierd. Cum se modifica viata mea. Mai speram eu vreodata la experientele de care am avut parte in perioada imediata de dupa divort? Nu le-am dorit, nu imi pasa de mine, valul viatii m-a luat si m-a bagat in aceste degustari senzoriale pe care altii nici nu stiu cum sa le viseze.
Atunci cand femeia s-a hotarat sa destrame o familie, a preferat sa dispar eu din peisaj, viata ei de dinainte continua nestingherita. I-am lasat tot, prieteni de familie, cunoscuti, parteneri de afaceri, absolut tot. Amintiri si realizari. Tot ce am realizat noi, au devenit doar realizarile ei. Doar eu am disparut din peisaj.
La pachet cu toate acestea i-am lasat si responsabilitati. Pe acestea le ia cu ea, este mostenirea mea pentru cel ce vine dupa mine, daca s-o muta vreodata la alt nume. Familia - care pentru mine a fost importanta, a fost sacra - o va obosi. Parintii ei imbatranesc, de acum va fi mai dificil sa se astepte la ajutorul lor, din contra, ea va trebui sa-i ajute. Ea va trebui sa suporte metehnele lor. Sa-i iubeasca si sa-i ingrijeasca va fi placut, dar este o responsabilitate. Cand parintii s-au implicat in viata copilului chiar si cand acesta si-a facut propria familie, la batranete vor avea pretentia la prezenta acestuia asa cum au fost ei prezenti cand erau in putere.
Pe de alta parte, copilul merita atentie. Deposedandu-ma pe mine de viata alaturi de fetita mea s-a ales ea cu efortul de a suplini lipsa mea.
Nu vreau sa intru in amanunte, urmeaza o perioada de responsabilitate. Viata nu se uita ca ea a divortat, aceste responsabilitati revin fiecarui om la varsta aceasta. In doi este mai usor. Oricine vine dupa mine va trebui sa le ia pe piept, asa cum ar fi trebuit sa le iau eu. Unui barbat ii va trebui mult curaj sa reziste.
Eu am luat ce a fost bun, iar cand sa platesc nota, vine altul si si-o asuma. Am fost eliberat de orice, asa ca ar trebui sa fiu multumit.
In plus, sunt barbat. Barbatii au o perioada de atractivitate mai mare decat femeile. Doar rationand, ar trebui sa constat ca am o viata mult mai placuta decat as fi avut-o, si asta i se datoreaza.
Asa ca nu mai consider demult o tragedie ca fata ce am iubit-o, zeita mea urcata pe un piedestal, s-a dovedit a fi de fapt o femeie comuna, ce din cauza nesigurantei de sine va sfarsi prin a trai un rol imaginat. La inceput va interpreta rolul cu pasiune, va fi credibila, dar mai tarziu va obosi si va intra in rutina, falsul se va recunoaste pana va deveni un disconfort pentru restul lumii. Va ajunge sa se intrebe in oglinda unde este zvacul vietii, pe unde l-a pierdut.
Nu pentru femeie m-am simtit fara vointa si fara motivatie de a mai face ceva. O urasc pentru ca m-a facut sa inteleg prea devreme despre cat de scurta este viata. Traiam o magie si a destramat-o. Am perceput realitatea asa cum este ea, cruda si trista: toti imbatranim si murim. Oricat timp ne-am mai dori, nu e posibil. Cand imbatranesti te gandesti la ce viata ai dus si te multumesti cu ce ai avut, nu mai poti face nimic altceva, decat sa astepti. Sa traiesti din amintiri si sa speri ca stai cat mai mult.
Pentru asta sunt dezamagit si ma dezgusta, pentru faptul ca am imbatranit mai repede decat era cazul.
E firesc ca omul sa isi creasca copilul, este o etapa a vietii lui. Dupa ce acesta face majoratul, dupa ce isi face un rost in viata, isi ia zborul. Este durerea parintelui, cei egoisti vor lungi acest moment cat mai mult, pentru ca nu vor sa se simta imbatraniti. Altii nu vor accepta niciodata, trateaza copilul matur ca si cum ar fi minor, vor incerca sa-i conduca viata. In cazul in care va accepta din dragoste fata de parinti, se va sacrifica, caci nu va mai fi fericit, nu va fi lasat sa aibe propria familie.
Copilul meu si-a luat zborul de la mine cand avea patru anisori. Va avea viata ei, propria viata. Ma simt tot atat de batran ca acel parinte caruia i se casatoreste copilul si realizeaza ca de acum nu mai are privilegiul sa-l indrume si sa-l ingrijeasca, caci va avea propria familie si propria viata.
__________________________________
Mai scriam eu pe undeva: "Niciodata nu esti prea batran ca sa afli ca ai avut o copilarie nefericita." Se trezeste cate o persoana ca iti face o psihanaliza de revista Unica; a aflat sau a citit ca unele deceptii ca adult se datoreaza unor nefericiri din copilarie.
Nu, pur si simplu pentru mine o deceptie reprezinta faptul ca ceea ce am dorit nu s-a indeplinit, ca ceea ce am avut nu mai am. Ori ca ceea ce am obtinut este departe de ce m-am asteptat. O suferinta poate fi cauzata de lucruri dezamagitoare, nu neaparat de traume si nefericiri din copilarie.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu