(fragmente, part2)
...................................
Revin la acadelele bunicii.... Imi storc creierii de cateva zile sa-mi aduc aminte cum le numea in tatareste...
Stiu ca din tot orasul, de la doctorite pana la profesoare, toata crema orasului, culta si educata, veneau la bunica si ii dadeau comanda de baclavale si acadele. Cred ca facea cam 50-60 kg pe zi, o adevarata industrie. Cand era cald scotea afara o masa peste care aseza un blat mare de marmura. Avea 2, le mai folosea bunicul la bastirma, o pastrama presata.
Asa... Deci topea zahar in putina apa, apoi o intindea pe marmura aceea si inainte de a se intari, cand inca mai era fierbite, lua si tragea de compozitia aia ca la aluatul pentru impletite, pana se albea. Daca vroia s-o coloreze punea ... - nu stiu ce punea, de fapt - as vrea sa cred ca nu era colorant, ci sirop de fructe.
Intindea cilindrii lungi din compozitie, grosi de 1,5-2cm, apoi taia cu foarfeca. Ca sa fie mai aspectuoase sau sa identifice aroma din ele, separat facea alte betisoare mici colorate ce le lipea de cele groase... astfel ca acadelele aveau dungi colorate. Copiilor ne placeau cele proaspete (caramel), mestecam la ele ca la guma de mestecat. Nu intelegeam de ce le lasa la zaharisit, adica se uscau si prindeau gaurele pe interior, ce se strabateau dintr-o parte in alta, precum tunelul intr-un munte. Deveneau sfarimicioase si nu mai erau la fel de bune. De unde sa stim, noi copii, ca exact asta era calitatea lor, le faceau potrivite pentru cafea.
Scriam candva despre spectacolul servirii unei cafele la bunica:
<<Tot ritualul, ce a facut din acadele bunicii un brand in orasul respectiv, era sa iei o acadea intre dinti si sorbeai cafea turceasca prin ea, facuta la nisip, neindulcita. Sorbirea zgomotoasa a cafelei fierbinti prin acadea nu mai era o rusine, sau un atentat la bunele maniere, ci chiar un "must", o obligatie, o traditie. Ca si cum ai bea un suc cu paiul, dar lichidul impumuta din dulceata ei, explozie de aroma si esenta a cafelei. Inclusiv cafeaua, nu era oricum. De la vaporeni sau cine stie prin ce fel, obtinea cafea verde, neprajita. Cand nu avea verde, cea normala o mai prajea odata intr-o tigaie mai speciala, de se imprastia mirosul pana la primarie, ca veneau lucratoarele de acolo salivand de pofta. O macina cat stia ea si mai avea un secret pentru caimac: amesteca o lingura de cacao la fiecare kilogram de cafea.
Bunica transformase rutina obisnuita a unei cafele intr-o experienta balcanica. Intai iti excita simtul olfactiv, apoi pofta prin metoda pavlovista de a-ti arata ritualul prepararii. Dupa ce gustai cafeaua ei, orice cafea bauta apoi (pe atunci se obisnuia doar la ibric, chiar si in restaurante), devenea mai buna numai prin amintirea starii de bine si a placerii cu care se poate bea o cafea.
Acum cand ma gandesc, imi dau seama ca pentru acele femei era ca o evadare din cotidianul romanesc, ca o plimbare pe alte meleaguri. Mai ales ca bunica vorbea in dezacorduri, cu accentul turco-tataresc. Pe atunci eu credeam ca ele vin doar pentru a li se ghici in cafea. Avea talentul asta. Cum eu nu credeam in asa ceva, de cate ori apareau damele vorbind mieros: "Tanti Shukuryan, am venit sa bem o cafea turceasca cum numai dumneata faci.", in sinea mea spuneam: "Mincinoaselor, ati venit sa va citeasca in cafea. Sa nu v-apucati acum sa dati comanda de baclavale, sa ma puna pe mine sa sparg si sa curat la nuci."
Uram sa curat nuci, ca ma intepam si ma usturau degetele. Dar mereu bunica ma recompensa. Si orice aveam nevoie, ea imi rezolva. O babuta cu basma pe cap, cu haine ponosite, se plimba cu mine de mana pe holurile spitalului cand aveam nevoie, sau pe oriunde in administratie, inclusiv la BIG (Alimentara) cand bagau cateodata pepsi si-mi dadea bani sa-mi fac pofta, dar nu apucam de cozi. Aceasta babuta deschidea usi fara sa spuna "Sesam" ca in povestea lui Ali Baba. Mie imi era rusine ca era prost imbracata, dar felul in care oameni importanti isi inseninau privirea cand o vedeau, simteam un mare respect si ca e o onoare ca erau vizitati in persoana de ea, toate acestea ma faceau sa ma simt mandru, protejat si iubit.
Era bunica mea, Ukanani. Numai eu ii spuneam asa.>>
Mda. Nu-mi placea sa curat nuci. Sau cand ma punea sa pazesc pestele de pisici. Uff, mi-am adus aminte.
Facea bunica un peste marinat ce depasea cu mult ceea ce noi cunoastem acum sub numele de ansoa.
Eu stiu ca era hamsie, sau stavrid, un peste mic, oricum. Il curata si il intindea la soare, pe hartie de impachetat asezata in tavi, pe multe mese. Iar eu eram responsabil cu paza, supravegheam curtea cu nuiaua sa nu vina pisicile. Deasupra, pe sarma de intins rufe ce se intindea pe toata curtea, era insirat sugiucul (ghiudemul). Dupa ce usca pestele, il punea in borcane la marinat, cu ulei, otet, dafin, boabe de piper. Nu exista eveniment fara asemenea delicatesa la aperitiv.
Aperitivul de la aniversari, nunti, botezuri continea negresit: ghiudem uscat de casa taiat felii subtiri, bastirma de vita, peste marinat, ardei capia copt la borcan in suc propriu, branza veche de oaie din putinile bunicului, care le ingropa si daca nu aveau 2 ani vechime nu le deschidea. Dar cand o facea, se simtea mirosul pana in Bulgaria. Era o poveste in familie, ca un bulgar varstnic, slabit de ani, cauta sa-si gaseasca linistea eterna. A murit impacat, multumindu-i lui Uluc Babai ca s-a indurat sa scoata branza, altfel se chinuia.
M-am apucat de scris povesti.
Postări
