Acest blog este personal, articolele sunt scrise dupa cum imi vine, in functie de starea mea. Fara a fi revizuite, fara a fi corectate gramatical sau ortografic.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Pe cine pot suna?



Incerc inutil sa fac balet printre cuvinte. Adevarul ma loveste in fata: duc o viata suspendata.

M-am trezit in plina noapte inconvoiat de durere, ceva mi-a atacat stomacul. Atat de crunt incat mi-am infundat fata in cearsaf si am inceput sa-mi numar respiratiile, sa am senzatia ca detin controlul, sa ma incurajez ca mai sunt lucid. Primul instinct a fost sa-mi caut telefonul cu privirea, sa stiu unde e. Si atunci m-a izbit intrebarea, mai degraba lipsa variantelor de raspuns: Pe cine sa sun?

Mi-am revenit, cand au trecut crampele mi-am facut ceai, am mancat musli, mi-au redat stabilitatea in intestine. Sper. In schimb, constatarea trista ramane. Traiesc singur pe lume.

Nu-mi plang de mila, nici nu bravez ca am ajuns voit in situatia asta. Nici ca merit, nici ca nu merit. E o constatare.

Pe cine pot suna?

Un singur om, un singur prieten. Care mi-a inteles drama fara sa i-o povestesc, faptul ca exista m-a ajutat in perioada grea. De ceilalti m-am indepartat, mi-a fost rusine de restul lumii. Apoi a trecut, mi-am acceptat realitatea, am incercat sa revin la viata, “in genunchi” cum ma exprimam eu. Iubeam viata prea mult. S-au intamplat atatea lucruri minunate in trecut, m-am simtit atat de norocos cu ceea ce am trait, incat nu aveam cum sa nu iubesc viata.

Intotdeauna m-am considerat un om puternic, stapan pe cele ce urmeaza, anticipand si controland cursul vietii. Mi-e ciuda, mi-e foarte ciuda, ca incerc sa trec de starea asta, judec situatiile si-mi gasesc singur raspunsurile, atat de evidente, si tot nu reusesc, ma simt atat de neputincios. Mi-e ciuda ca mintea mea nu poate controla sufletul meu.

Cand s-a prabusit lumea mea am trait o trauma. E un cuvant grav, mi-a fost greu sa-l accept. In mintea mea il alaturam altor cuvinte: slabiciune, lipsa de vointa, lasitate, etc. De aceea mi-a fost greu sa accept ca am trait o trauma. Care m-a dus in pragul disperarii si oricat iubeam viata, cu atat mai mult mi se parut curajul suprem sa termin cu ea.

Acum cand ma gandesc la ce a fost, la momentul acela pe care nu am cuvinte sa-l explic, imi dau seama ca nu voi mai gasi niciodata o asemenea luciditate. E un moment de maxim curaj, cand lasi toate sentimentele deoparte, sa ai puterea sa le lasi deoparte, sa te detasezi si sa ai o ratiune rece, nepartanitoare. Tocmai pentru ca anticipam cursul vietii, nimic nu va mai fi cum a fost, nu voi mai avea varsta aia, entuziasmul ala. S-a rupt magia vietii. Oricum ne ducem candva, preferam sa plec multumit de viata care am dus-o. Nu pot explica. Si altii nu pot intelege, decat daca au fost candva pe strada aia. Tin minte ca trageam aer in piept si il degustam in plamani, expirand cu regret, dar si impacat. In ultimul moment mi-a aparut imaginea fetitei mele, m-a durut atat de tare despartirea de ea, incat eu nu am mai contat.

E greu sa scriu despre asta, e greu sa-mi recunosc. Am ascuns-o de amintirile mele, de parca nici nu s-ar fi intamplat. Imi propusesem sa ma judec mai tarziu, cand voi fi in stare, cand voi avea destule argumente incat sa nu-mi piara respectul fata de mine. Dar nu e nimic de judecat. A fost, e trecut, si atat.

Mi-am adus aminte pentru ca incercam sa-mi explic cum am ajuns in starea asta. Si sa combat sentimentul de ciuda care il am. Dar ca sa-mi explic realitatea de acum, trebuie sa-mi explic situatia de atunci. Asa ca raman la constatare.

Cateodata realizez ca nu conteaza pentru mine ca e zi sau noapte. Ma trezesc si o intreb pe vanzatoarea de la paine: ”Doamna, ce zi e azi?”. Nu ma impresioneaza ca e Luni, Joi, ori Sambata. Vreau sa ies din starea asta, vreau sa primesc oameni in viata mea, sa am pe cine suna.

Cum am ajuns asa? Eram mandru de determinarea mea, am fost un aventurier, mi-a placut riscul. Ce lipseste?

Oare din dragoste? Am iubit-o atat de mult? Au mai fost iubiri in viata mea. Intense, nebune, de toate felurile. Chiar am fost un rasfatat al dragostei, ce am iubit m-a iubit.

Acum doua zile eram cu prieteni si cunoscuti la o cina luata impreuna. Cineva a pus o melodie, melodia ce mi-a fost dedicata de ex-sotia mea. Chiar pe blog, in mod anonim, dar am recunoscut-o imediat. “Florin Chilian – Chiar daca…”. Am zis simplu, ca e o melodie ce inseamna ceva pentru mine, prin cuvintele ei am recunoscut cine mi-a dedicat-o. Interesant ca un barbat, si nu o femeie, a pus intrebarea: “Ai iubit-o?”

Si am plans. Nu stiu de ce, credeam ca mi-a trecut, am plans ca un copil. Fara rusine, e nefiresc ca un barbat sa planga in public. O mai iubesc? Ori iubesc cine eram, un om cu familie? Sufeream pentru printesa mea?

Nu imi veneau in minte decat ultimele cuvinte ale fetitei mele, inainte de ultima despartire, le-am tinut in mine, stiam cat inseamna ele, am refuzat sa ma gandesc pentru ca nu am mai vrut sa sufar. Sufar pentru ea. Inca imi tineam gandurile si intrebarea pusa a fost declicul.

Am fost cu Denisa in parc, foarte mandra sa-mi arate Power Ring-ul ei, un fel de trotineta mai ciudata, cu trei roti in forma de triunghi. Te asezi cu picioarele departate deasupra rotilor din spate si te legeni, iar ea prinde viteza. Foarte ingenioasa si-i da o alura sportiva. Dupa parc, ne-am uitat la un film de desene animate, se simtea atat de bine incat oricata jena aveam in casa in care am avut o familie, am stat amandoi tolaniti pe canapea si am vizionat cu interes filmul. Cred ca nu m-am uitat o secunda la mama ei, numai ea exista pentru mine.

Cand ma incaltam, asa cum face de obicei, iti spune ce o framanta la despartire. Imi place ca e curajoasa si nu tine in ea, are curaj sa-si exprime dorintele sau regretele. O face intr-un mod diplomatic, testeaza terenul inainte, nu supara pe nimeni.

“Tati, va intelegeti bine, uite ca nu va certati. De ce nu vii sa stai cu noi?”

Atata durere…

In mintea ei la 6 ani, despartirea parintilor inseamna ca se certau. Ce sa-i spun? M-a salvat mama ei care si-a inceput textele: “Denisa, noi nu ne-am certat niciodata. Oamenii mari ajung cateodata sa aibe planuri diferite, sa nu se mai inteleaga asupra …” si nu am mai auzit restul, nu am fost atent. Nu vedeam decat regretul copilului, dorinta de a avea o familie normala.

Copilul meu, fetita mea…

Mi-am luat la revedere si am fugit, blestemandu-ma ca nu am fost in stare sa mentin dragostea mamei ei pentru mine.

Am iubit-o, draga mea fetita, am fost fericit alaturi de ea. Omul asta ma intreaba daca am iubit-o, nu am puterea sa-i raspund cat. O poveste de dragoste cum nu meritam, esti rodul acestei iubiri. Candva am sa-ti povestesc cat de frumoasa a fost povestea, ca in basme.

Suferinta si dorul de tine m-au schimbat. Cand erai mica te luam in brate si te plimbam prin casa pana adormeai. Si atunci iti spuneam in soapta ca promit ce vei fi inconjurata de iubire, ca voi avea grija ca oamenii din jurul tau sa fie fericiti, sa vezi numai oameni fericiti si sa te tin departe de toate necazurile acestei lumi, sa nu-ti fie teama de nimic. Toata grija si atentia mea au fost catre tine, incat am uitat de femeia ce o iubeam. Cu asta cred ca am gresit.

Acum, ca viata mea nu mai e alaturi de tine, sunt pierdut. Nu stiu cum sa-mi respect promisiunea. Ceilalti oameni au devenit neimportanti pentru mine, nu i-am mai primit in viata mea. Grija pentru tine m-a facut sa pretuiesc iar viata.

Asa am ajuns sa ma intreb: “Pe cine pot suna?”


P.S.: Voi, lume, nu ma judecati... Nu am curajul sa dezvalui toate acestea sa ma judecati pe mine. Ci judecati-va pe voi insiva, sa nu ajungeti vreodata in astfel de situatii. Nu am crezut niciodata, imi spuneam ca sunt prea destept sa mi se intample, si uite-ma.

Cand aveti raspunsuri multe la intrebarea: "Pe cine pot suna?" bucurati-va ca sunteti fericiti. Si sa apreciati.

http://weekender-recyclebin.blogspot.com/p/inceputul.html


*****

2 comentarii:

Maiko spunea...

I know the feeling.

laagatat spunea...

esti singurul om care stie cel mai bine ce poti sa faci in acest caz...poopic pt printesa ta