Am fost azi sa-mi iau Printesa la Kids Show. Nu era imbracata inca, am fost invitat in casa. Am intrat ca un strain in casa in care am locuit, am avut o familie. M-am simtit stanjenit ca un musafir. Fetita mea a aparut in pijamale, nerabdatoare sa mi-l prezinte pe Yorky, un pui de Yorkshire primit de Craciun. Catelul m-a bucurat, e o scumpete. M-am uitat la femeia care am iubit-o si n-am simtit nimic, doar am studiat-o. Cu privire de vanator, nu din curiozitate sau vreun dor ascuns.
Nu mai e fata de care m-am indragostit, a devenit femeie. Un pic cam obosita, dar inca mai poate fi pe piata. Ma uit la fetita mea cat de mult a crescut, ma uit si la mama ei sa vad cum a trecut timpul. De cand ne-am despartit si-a descoperit un ton diplomatic in vorbire care ma facea sa-mi doresc sa dispar cat mai repede. Azi nu l-am mai bagat in seama, nu mi-a mai venit sa tip in mine :”Fato, lasa balivernele astea si baga ceva concret in ele”. Azi Printesa mea imi umple sufletul de bucurie si e tot ce conteaza. Tu esti mama ei, te respect, poti sa aberezi despre nimicuri cat vrei. Cu toate astea am studiat-o si la inapoiere. Am avut sentimentul ca revad o prietena, dar nu stiu din ce cauza mi-e mila de ea.
Ciudate ganduri... Eram marcat de supararea Printesei, cand o aduceam acasa i-a venit sa planga. A avut o reactie de om mare, si-a intors privirea in alta parte sa nu-i vad tristetea. Dar i-am simtit oftatul care mi-a injunghiat sufletul intr-o fractiune de secunda. La fel de repede am alungat si eu gandul, nu i-am zis decat ca putem sa ne vedem oricand. Nu mi-a raspuns, doar a dat din cap a intelegere. Mi-am amintit cum in plin spectacol s-a intors brusc spre mine, m-a imbratisat si mi-a soptit la ureche: „Tati, te iubesc!”. Iar eu am murit pentru a nu stiu cata oara. Printesa mea are 5 ani.
Am coborat liftul impreuna, trebuiau sa mearga la o aniversare. In timp ce le conduceam la masina Printesa ne-a luat de cate o mana pe amandoi. Ne-a privit pe rand zambind, intimidata si coplesita de sentimentul ca ne tine de mana in acelasi timp. A incetinit mersul sa dureze cat mai mult. Vai, fata mea, cum ai fost tu deposedata de unele lucruri atat simple si naturale! Cat de multa dreptate ai... Si cat de neputincios ma simt... Ai putea vreodata sa ne ierti?
.
Postări
4 comentarii:
Si uite cum ii faci tu pe cei cu casnacii ratate sa ramana in ele,pentru a evita astfel de scene.Ma rog,e primul gand care mi-a venit in minte,stiu ca nu e chiar asa.dar imaginea unui copil de 5 ani trist........
daca stai sa analizezi casniciile din jurul tau, vezi ca 99% dintre oameni sunt impreuna doar de forma si chiar daca isi tin copilul de mana impreuna, fiecare e in lumea lui. Si daca te mai uiti si la stiri si vezi cati oameni casatoriti de zeci de ani, cu copii pe care i-au tinut de mana isi dau in cap, nu stiu pana la urma care este cea mai buna varianta. Oricum, tristetea din ochii unui copil e sfasietoare,in cazul meu si plecatul la serviciu e o mare tristete pentru fetita mea.
Copii sunt liantul,imi amintesc ce mult au contat ei in viata mea si a sotului meu,D-zeu sa-l ierte,de cate ori ne certam,gratie gesturilor lor inocente,reuseau sa ne impace...
Asta e si intrebarea mea, ingrozitor de chinuitoare: ne va ierta oare?
Trimiteți un comentariu