Acest blog este personal, articolele sunt scrise dupa cum imi vine, in functie de starea mea. Fara a fi revizuite, fara a fi corectate gramatical sau ortografic.

joi, 5 noiembrie 2009

11. "Iadul = ceilalti oameni" - Sartre

“Moartea e o etapa fireasca a vietii.”
Urasc expresia asta. Intotdeauna mi-am dorit sa existe posibilitatea sa-mi ramana macar un ochi pe lume, din curiozitate a ceea ce se mai intampla, dar cel mai mult din grija pentru fetita mea. De cand "am murit" sunt acel ochi in vizita, bucuros sa constat cat de mult si frumos a crescut, chiar daca ultima vizita a fost alaltaieri.
............................................................................................

Am fost atat de ingrijorat cand sotia a ramas insarcinata, m-am simtit neputincios, as fi vrut sa iau asupra mea toate grijile, greutatile unei sarcini. Sa-i las doar bucuria de a simti cum creste copilul inlauntru si tot ce e rau fizic sau psihic sa iau asupra mea.
M-a trezit dimineata si mi-a zis emotionata: “S-a rupt apa.” Am repetat scenariul luni de zile si l-am executat automat, subconstient. Chiar si in acele momente, asteptand la usa dotat cu toate bagajele necesare, mi-a spus calma:”Unde te grabesti asa? Ca nu nasti tu.” Si tacticos, lucida, s-a epilat.
La usa sectorului de maternitate al spitalului m-am blocat. Fulgerator mi-a trecut un gand prin minte si am refuzat sa fac pasul. M-am ingrijorat sa nu i se intample ceva la nastere incat n-am putut sta in picioare. M-a cuprins disperarea, o iubeam atat de mult incat am alungat dorinta de a avea un copil, mi-a fost frica. O frica cum n-am mai trait-o. Nu am putut asista la nastere, am fost alaturi salonului, muscandu-mi antebratul si rugandu-ma sprijinit de zid. In acele ore imi doream o credinta care sa ma ajute sa trec momentul. Cand am fost anuntat ca nasterea a fost bine am dat buzna sa-mi alin dorul. Nu m-a interesat copilul, inca nu vroiam sa stiu de el, vroiam sa ma conving ca e bine, sa-i vad ochii, sa-i spun ca o iubesc.
..............................................................................
Prietenii...
Ne ajuta doar simpla existenta a lor. Indiferent prin ce conjunctura se cunosc, exista o atractie intre oamenii de acelasi fel. Dupa un timp petrecut impreuna ajung sa-ti cunoasca viata, pot deveni mai apropiati decat familia.
I-am pierdut pe cei vechi de o viata, i-am alungat, am fugit de ei. Fara remuscare, fara a avea ei vreo vina, doar pentru a ma desparti de trecut. Pentru ca vederea lor mi-aducea aminte de cine am fost: omul fericit.
Ma cunosc cu cel mai bun prieten din adolescenta, este o alta familie a mea. Din pacate s-a mutat la New York, ne-a ramas internetul. Este singurul om pentru care am traversat lumea sa-i impartasesc bucuria si ingrijorarea ca voi avea un copil. Participam la un training al US Secret Service in Washington si la final l-am vizitat. Apoi, dupa 4 ani, a fost singurul pentru care iar am traversat oceanul sa-mi cer iertare pentru ca nu voi mai vorbi cu el, nu ne vom mai vedea. Nu mi-a gresit, din contra, nu merita asta, dar spre binele meu sa inteleaga ca asa mai am o sansa de supravietuire. Ciudata decizie, singura eficace la momentul respectiv. Ce am avut si am trait mi-a fost luat, amintire cu amintire.
Azi descoper ca am alti prieteni, nu stiu cum, nu stiu cand, doar m-am trezit ca-i am.

(va urma)

3 comentarii:

povestiridinorasulviu spunea...

Ce trist e blogul tau si intesat cu amintiri.
Am senzatia ca te-ai oprit din trait si ca traiesti numai din ceea ce ai acumulat. Si pentru fetita ta.

Nu te uita insa pe tine. Fiecare pierdere din viata lasa loc unui castig. Asa e designul. Asa functioneaza.

Si nu mai fi trist. Razbate tristetea din blogul asta, prin monitor, te izbeste. Si nu, nu e mai bine sa nu fi trait niciodata un vis implinit decat sa il fi avut si sa il pierzi dupa aceea. Chiar nu.

Weekender spunea...

A plecat ca un jurnal, o terapie prin scris. Apoi mi-am adus aminte ca s-a inventat blogul, cand s-a virusat calculatorul.
Au fost scrise intr-o ordine, in functie de cum m-am simtit. Exista obisnuinta ca pe blog sa se citeasca in sens invers, am sa tin minte.
La inceput spuneam ca ca incerc sa-mi reprim amintirile triste si le opresc pe cele ce-mi fac bine. Daca le uit? Si asa a pornit Recycle Bin, amintiri ce doresc sa fie aruncate.
Am sa scriu si despre lucruri bune, pentru a ma intregi.

lost spunea...

...uneori o amintire poate rani mai mult decat un fapt real