Vizionarul (Cap.1, fragment 2)

Primii paşi în lume i-a făcut cu sfială. Un loc în care se simţea în largul său a devenit străin. În trecut, oriunde mergea avea atitudinea că s-a născut acolo şi totul îi este familiar. Teoretic era adevărat, s-a născut si a crescut în această lume, nu existau motive să se comporte ca un musafir. Astăzi s-a întors după o lungă absenţă cu acelaşi respect pe care îl ai când intri într-o casă necunoscută. Sentiment similar simţit şi în ziua în care a fost să o ia pe Maria pentru a petrece o după-amiază împreună. Casa în care a locuit toată căsnicia lui îi este străină. A cumpărat-o împreună cu soţia, a amenajat-o şi a construit un cămin în ea. Aici s-a născut Maria, i-a urmărit primele zile din viaţă impresionat de miracolul ce tocmai s-a întâmplat, a vegheat nopţile lângă pătuţul ei, la fiecare zece minute verificându-i respiraţia cu palma pe piept. Copilul era sănătos, nu avea motive, o făcea din grijă.

Mult timp a evitat să pătrundă în casă, se simţea inconfortabil, apoi a venit o zi în care nu a mai avut de ales, nu a mai putut refuza invitaţia. A intrat doar în hol şi a fost surprins de cât de străin se simte.

A părăsit lumea pentru mai mult de un an, s-a izolat complet de ceilalţi. Cu excepţia unui singur prieten ce obişnuia sa îl verifice periodic dacă mai trăieşte. S-a simţit ca o povară pentru acesta, l-a gratuit cu o grijă în plus; dar a fost necesar să nu stea cu teamă că va putrezi în caz că se întâmplă ceva. Exista această posibilitate, să moară anonim, suferinţa atrase după sine şi diferite crize puternice ale unei boli încă nediagnosticate. Leşina în somn, ori cel puţin asta era senzaţia cu care se deştepta panicat. Se întâmpla şi ziua, în tovărăşie cu atacul de panică, le putea distinge. Personal bănuia că sunt simptomele pentru „mal de debarquament”, un soi de vertij vestibular central. Apoi atacurile de panică au dispărut când „caruselul” a devenit obişnuinţă.

Tot acest timp l-a petrecut închis în casă, singura ieşire fiind la cumpărături, o dată pe săptămână. Când banii s-au terminat a ieşit mai rar, ultimele luni a dus o viaţă de ascet, a mâncat doar făină şi mălai. În rest a avut o singură preocupare, a retrăit fiecare moment important din trecutul său. Cu tot cu amănunte. Să înţeleagă ce s-a întâmplat, să se înţeleagă pe sine. Nu privind dinspre el către sine; el a trebuit să se înţeleagă pe sine privindu-se din afară, dintr-un alt punct din univers, să se perceapă aşa cum este văzut de ceilalţi.

„Cât iubeşti şi pe cine iubeşti este important doar pentru tine, pentru persoana iubită contează mai mult ce-i facem.”

Se detaşă de sine şi retrăi trecutul cu aceeaşi intensitate ca atunci când s-a întâmplat, doar că de această dată se privi din exterior. Capacitatea de a conştientiza situaţiile în detaliul lor îl ajută să recreeze scena amanunţit. Mental trăieşte în lumea reconstruită de mintea sa, sentimental trăieşte emoţiile cu o intensitate mai mare. Cu adevarat este o nouă trăire cu emoţii diferite căci s-a schimbat unghiul de vedere. Nu poate derula doar ultima perioada, în care a început să se deterioreze relaţia cu soţia. Pentru o înţelegere deplină trebuie reluat tot trecutul, circumstanţele în care a evoluat trebuiesc şi ele înţelese. Au fost zile cănd a fost îngrijorat, zile când a plâns sau altele când a fost fericit. Cu ocazia unei îngrijorări prezente eşti preocupat cu căutarea de soluţii, foloseşti cogniţia pentru a imagina scenariile de viitor; cel mai agreeabil scenariu rezultat în urma deciziilor posibile face ca decizia corespondentă să fie cea mai bună. La „retrăire” revezi scenariul, retrăieşti emoţiile pur, neafectate de alte preocupări mentale - deciziile au fost deja luate, procesul de căutare lipseşte.

Izolarea nu este un comportament normal, se bănuia de o tulburare psihică. Dacă a avut-o, i-a trecut. Se simte mai bine. Tot acest proces l-a făcut mai înţelept, l-a schimbat, se va dovedi mai târziu dacă în bine sau în rău.

Cum de a fost posibil să-şi amintească tot trecutul, din copilărie până în prezent?

În ziua în care aproape s-a sinucis a intrat într-o transă inexplicabilă. Decizia a fost luată lucid, lupta psihicului cu instinctul de supravieţuire l-a sleit, era ca un om beat de oboseală. Puţini oameni au capacitatea de a înfrânge instinctul de supravieţuire. Te poţi împăca cu gândul că vei muri, îţi poţi linişti teama? Cum de nu înnebuneşte un bolnav de cancer în stadiu final? Lupta psihică îi oboseşte şi când nu mai au putere intră în faza de negare, până în ultima clipă. Mental se auto-conving că nu se întâmplă. Ceilalţi consideră că s-au resemnat, dar cei mai mulţi oameni nu au capacitatea de a se resemna lucid cu propria moarte. Sinucigaşii acţionează în transa provocată de trauma personală, cea care le-a dereglat psihicul. Au obosit de prea multă durere, de prea multă deznădejde... Se eliberează.

Se spune că în faţa morţii îţi trece toată viaţa prin faţa ochilor. El nu-şi aminteşte decât transa, cum pământul îl atrăgea ca un magnet puternic. Ceva se întâmplă, totuşi... După acel moment a descoperit că îşi aminteşte tot trecutul său, în detaliu, de parcă memoria a căpătat brusc o bază de date suplimentară. Uitase foarte multe, ceva s-a întâmplat în acele ultime secunde, un declic a atins o parte a creierului unde a fost depozitată toată această informaţie. Cei ce trec prin momente critice, după ce au fost în pericol de moarte iminent, afirmă că şi-au revăzut viaţa într-o secundă. Deodată ştii lucruri uitate, memoriile devin active, aşa cum se reîmprospătează amitirile unui film la revizionarea lui. Omul nu este capabil să comprime timpul, nici să deruleze o viaţă intr-o secundă... Încărcătura emoţională cauzată de conştientizarea pericolului l-a adus într-o stare mentală capabilă să acceseze această bază de date. Din secunda aia ştie.

După un astfel de episod omul se schimbă inevitabil, este mai înţelept, are la dispoziţie experienţa de o viaţă, accesată cu amanunte şi detalii. Prezentă şi cumulată. Fiind un om al extremelor, „retrăirea” trecutului l-a dus într-un stadiu avansat de înţelegere obiectivă. S-a judecat pe sine şi trecutul său dintr-un alt punct de vedere decât personal.

„Cât iubeşti şi pe cine iubeşti este important doar pentru tine, pentru persoana iubită contează mai mult ce-i facem.” – repetă în minte. Privi femeia din faţa lui încă o dată, doar pentru a se convinge.

Cum s-o explice? Doi oameni se iubesc. Unul dintre ei este incapabil să manifeste dragostea, în lăuntrul său ştie cât de mult iubeşte, cunoaşte cât de puternice îi sunt sentimentele. Dar celălalt, să presupunem că ea, cunoaşte doar ceea ce simte. Se simte neglijată şi suferă, va crede că el nu o mai iubeşte la fel de mult. Nu mai trăieşte acele emoţii plăcute ca atunci când simţea că este iubită. În realitate sentimentele lui nu s-au schimbat, doar comportamentul său s-a rutinat. Pentru ea e important cum se simte, el nu înţelege motivele despărţirii , tot ce a făcut a fost cu bună intenţie, de ce a ajuns ea să se simtă nefericită? O femeie cu o astfel de dezamăgire nu este sigură de ceea ce simte cu privire la trecut, vinovăţia se află încurcata între celelalte emoţii. Teama de singurătate combinată cu neîncrederea în bărbaţi face un cocktail periculos, un viitor bărbat va trebui să fie în stare să-i câştige multă încredere. Aceeaşi femeie intră uşor într-o aventură strict sexuală dacă e convinsă că va fi o experienţă memorabilă. Felul ei de a fi a făcut-o să se despartă de bărbatul care a încetat să-i producă emoţii, aşa a ajuns nefericită, foamea ei de aventură nu a fost hrănită. Un scenariu.

Dar şi reversul este posibil. O mitomană sentimental poate acţiona cu premeditare, să transmită bărbatului sentimentul că este iubit cu mare pasiune, fără a fi adevărat. În realitate iubirea ei s-a transformat în familiaritate, sufletul ei nu mai tresaltă la imaginarea lui. Pentru interesul propriu, pentru că îi place puterea exercitată, pentru că iubeşte mai mult ideea de a avea un iubit ... Motivul poate fi oricare, câteodată o face doar pentru că poate. Această minciună nu poate ţine până la moarte, cândva se va hotărâ să caute sentimentul adevarat, când se va simţi în siguranţă va încheia relaţia. El va fi şocat, nimic nu prevestise această turnură de situaţie, va trăi o traumă puternică. Mai întâi va intra in faza de negare, moment folosit de ea pentru a îl deposeda de tot ce poate. Bunuri materiale, prestigiul unor realizări comune vor deveni doar ale ei, acolo unde vor fi banii se vor duce şi prietenii, cunoscuţii, relaţiile. Îl va deposeda de toată viaţa lui pentru ca i se va permite, el încă o mai iubeşte, este în perioada de negare şi speră - aproape este convins - că lucrurile se vor restabili. Pentru că îşi aminteşte de iubirea puternică pe care a transmis-o ea în trecut, nu se poate să se fi schimbat atât de drastic şi brusc. De aceea nu vrea să o supere cu un refuz, îi permite totul. Cel mai crud este că îl va deposeda şi de copii, legea este în avantajul ei.

În sufletul ei îşi găseşte motive pentru a-şi linişti conştiinţa, îşi spune că l-a iubit dar el nu a fost în stare să-i păstreze iubirea, nu a făcut-o fericită. Are chiar impertinenţa să adune tot timpul petrecut împreună şi să afirme că în toată această perioadă a fost nefericită. S-au căsătorit după câţiva ani de relaţie, este o ipocrizie să crezi că după patru-cinci ani de nefericire ai mai dori să te căsătoresti cu aceeaşi persoană care a cauzat-o. Nu a constrâns-o nimic moral sau sentimental, a manifestat mereu liberul arbitru în modul cel mai dominant, întotdeauna a făcut ce a vrut. Aşa cum unii oameni iubesc mai mult ideea că iubesc pe cineva, poate că tot aşa i-a plăcut şi ei ideea de a fi mireasă, de a face un copil, etc. Ce fel de viaţă este asta, trăind o minciună emoţională continuă? Aşa s-ar explica, gândindu-se la ce viaţă a dus, e normal să considere că tot timpul ăsta a fost nefericită. Dar nu el a făcut-o nefericită, ea nu a ştiut să trăiască fericită de la bun început. Într-un final s-a trezit că doreşte sentimentele adevarate, a luat decizia bruscă de a-şi schimba viaţa. Această femeie este infometată să se îndrăgostească, cât mai des dacă e posibil. Alt scenariu.

Încă un scenariu posibil este ca ea să-l iubească în continuare, să sufere pentru el, dar dintr-un motiv ciudat să se resemneze cu situaţia. Sentimentul nou de libertate decizională, emoţională şi sexuală este acaparant. În căsnicie o decizie proastă atrage după sine o remuşcare; solitar te simţi liber când iei hotărâri, riscul unei greşeli nu te afectează. Se minte că i-a trecut, caută să-şi distragă atenţia de la propria suferinţă, ce poate fi mai util decât încercarea forţată de a intra în relaţii? Ele se dovedesc a fi de scurtă durată datorită incapacităţii sale de a se detaşa de trecut. Continuă să o facă, altceva nu ştie, îşi umple timpul.

Ar putea inchipui multe alte scenarii, se gândi la acestea pentru că sunt opuse ca reprezentare sentimentală, fiind cele mai probabile. Restul ar fi alternative derivate de la categoriile de bază: femeia dependentă de emoţii, femeia în căutare de emoţii şi femeia incapabilă de emoţii. Sunt mai multe categorii de bază, pentru cazul acesta s-au redus la trei. Gesturile, limbajul corpului, interesul sau dezinteresul pentru unele subiecte de discuţie, micro-expresiile şi toate celelalte detalii au definit posibilităţile.

Pândi momentul când prietenele ei avură nevoie la toaletă, se aşeză la masa ei şi îi spuse câteva cuvinte. Într-un loc public femeile merg împreună la baie, dar toate odată mai rar. Se vedea clar că a fost scoasă din casă împotriva voinţei, a ieşit mai mult din obligaţie, acum regreta şi îşi ura prietenele pentru că o obligă să suporte disconfortul. Din răzbunare nu le-a însoţit la toaletă. Celelalte erau mai agitate, animaţia era voit amplificată pentru a iesi în evidenţă, a se face remarcate de bărbaţi. Scopul a fost atins, cei cu care el la masă erau interesaţi. Ochii lor au fost atraşi de coafuri ingrijite, de haine, de râsete şi chicoteli... De ceea ce sclipeşte. Oricare dintre ele prezenta bine, se amuza că niciunul dintre cunoscuţii de la masa lui nu a remarcat-o pe cea mai frumoasă. Barbaţii când fac topul unui grup de femei se referă la cea mai atractivă ca fiind „cea mai bună”. Era conştient ca acum, după ce a vorbit cu ea, ceilalţi o vor studia şi o vor remarca. Vor modifica orice top şi-au făcut deja în cap. De parcă i-ar fi citit gândurile (ori poate că predicţionase), la înapoierea prietenelor s-a ridicat şi ea pentru toaleta, pentru a doua oară de cand a intrat în pub. La prima nu a luat geanta cu ea, dovedind nepăsare la felul cum arată. De data aceasta a luat-o, semn că se va aranja. Deja cunoştea răspunsul ei.

Îşi auzea prietenii şoptind între ei „Asta e cea mai bună!” ori „Ce bună e asta!”.

- Nu ai avut succes cu vraja ta, CK?

Îl numeau CK, poreclă dată după felul cum se îmbrăca. Le-a fost greu să-i pronunţe numele cu rezonanţă străină, când au adus vorba de el cineva s-a exprimat: „Cine? Ăla care se îmbracă de la Calvin Klein?”. O perioadă l-au numit Calvin Klein, apoi CK pe scurt. În sinea sa zâmbi pentru şocul pe care îl va produce. La înapoiere femeia le spuse celorlalte că trebuie să plece. Privind spre el.

- Nu poţi fii sigur niciodata, Matei.- îi răspunde zâmbind celui care a pus întrebarea.

Strânse telefonul şi ţigările de pe masă ridicîndu-se să plece, fără să privească spre femeia cu care vorbise cu puţin timp în urmă. Când bănui că aceasta ajunse în dreptul lui, se scuză că trebuie să plece pentru o treabă importantă. Ea îl cuprinse de mijloc şi îi salută cu „Salut, băieţi!”. Această politeţe îl obligă să o prezinte:

- Ah, da! Băieţi, faceţi cunoştinţă cu ... – se întoarse spre ea. Cum te numeşti?

- Cristina.

- Încântat de cunoştinţă, eu sunt CK. Aşa îmi spun ei, există o poveste în spatele poreclei. „Băieţi”, o seară plăcută! – se adresă celorlalţi. Nu uitaţi, unele întrebări le puteţi pune şi la altă masă.

În urma lor se lăsă o mare de linişte. La ambele mese. Singurul care îl cunoştea de la masă era Matei, el l-a adus.

- Se cunoşteau? – fu întrebat.

- Nu, dar are darul ăsta.

- Ce i-a spus?

- Nu ştiu. Dar ne-a aruncat mingea la fileu, gândiţi-vă că ne-a aruncat mingea la fileu. Fetele de la cealaltă masă sunt la fel de perplexe, acum avem subiect de discuţie.

Şi se ridică să intre în vorbă cu ele...

***

Vizionarul, cap.1- fragment 1

Cap.1

De mic a avut darul viziunii. L-a ajutat mai întai să descifreze problemele grele de matematică. Întotdeauna a diferenţiat o problemă de un exerciţiu, problemele se rezolvă prin artificiu; exerciţiile sunt descrise de chiar numele lor, sunt o exersare a calculului. Să calculezi corect pentru un rezultat nu este nici o aventură. Dar atunci când ai o problemă, în special de geometrie, ai o serie de informaţii din care se deduc o mulţime de alte informaţii, iar răspunsul tău se află acolo. Trebuie doar să găseşti calea, să parcurgi traseul corect până la soluţia problemei. Drumul este logic, intuiţia te ajută, iar artificiul este sinonim aici cu ingeniozitatea. Uneori te învârţi în cercul altor rezultate care nu fac obiectul problemei tale, conştientizându-le simţi că îţi pot fi de folos pentru rezolvare, dar în realitate mai mult te încurcă.

Viziunea nu este doar o predicţie intuitivă. Vizionarul nu intuieşte ce se va întâmpla, el vede imaginea în ansamblul ei şi anticipează ce va urma prin rezultatul la care ajunge cu calculele sale. Mintea face analogii si calcule într-un timp atât de scurt, concomitent pe toate planurile, încât deodata ştie. Întelege cum a ajuns să ştie, nu îşi explică cum poate mintea să remarce toate detaliile în acelaşi timp. Există o marjă de eroare din diferite cauze: informaţii incomplete, situaţii noi pentru experienţa sa, întamplări ce nu ţin de voinţa umana şi sunt destul de puternice încât să afecteze cursul normal al faptelor. Nu poate avea o viziune despre vreme, unde natura nu acţionează dupa o conduită, ci este rezultatul unor sume de întâmplări aleatorii. Meteorologii pot predicţiona vremea pentru un interval scurt de timp dupa obţinerea unor informaţii concrete. Cumulul de informaţii se numesc “condiţii atmosferice”. E posibil ca un vânt cald să-şi schimbe altitudinea şi să întâlnească un vânt rece, astfel să se formeze nori si să apară ploaia. Ori e posibil ca vântul rece să câstige în scurt timp în faţa vântului cald, să-l înghită şi să schimbe temperatura atmosferică. Vizionarul are o percepţie mult mai periferică şi poate distinge circumstanţele, la fel cum meteorologii supraveghează condiţiile atmosferice. Nu este un dar nativ, mai degrabă conjunctura în care a evoluat i-a format capacitatea de a conştientiza situaţiile din prezent si de a estima cursul viitor. Precum meteorologii, viziunile sale sunt limitate de informaţiile circumstanţiale, când acestea se modifică drastic nimic nu mai este valabil. Şi atunci pentru ce este un vizionar mai special? Pentru luarea de decizii, are mai multe şanse de reusită. Înainte de a predicţiona un viitor mai posibil decât alte alternative, vizionarul conştientizează prezentul mai bine decât ceilalti. Când alţii doar presupun prezentul, el ştie ce se întamplă cu adevărat.

În nici o viziune nu a prevăzut că se va sinucide.

***

“Ce este viaţa?” – se întrebă.

Nu se afla pe bloc pentru că luase această hotărâre, era acolo pentru a înfrânge teama de înălţime. S-a apropiat de marginea terasei şi l-a luat ameţeala , de frică s-a aşezat cu genunchii strânşi la piept, cum obisnuieşte când are crize de “mal de debarquament”. Omul se naşte cu instinctul de supravieţuire, altfel nu i-ar mai fi teamă acum, când a înţeles că cea mai bună decizie este să-şi încheie existenţa. Oricum, aruncatul de la înălţime nu era în opţiunile sale, ar fi preferat un cocktail de somnifere puternice, totul să decurgă pe nesimţite, fară brutalitate. Simţea cum atacul de panică îi urcă presiunea in cap. Ce ar fi? – se gândi. Imaginea corpului său strivit pe caldarâm îi provocă dezgust.

Privi la stele, mai mult de dorul lor, dar ameţeala s-a înteţit, aşa că privi spre ferestrele luminate de la blocurile învecinate. Îsi imagină că în spatele lor se află persoane trăind cursul vieţii, printre ele câţeva ingrijorate pentru ziua de mâine sau pentru viitorul lor. In baza informaţiilor detinute omul realizează situaţia în care se află şi trăieşte anticipat o emoţie negativă, cu aceeaşi intensitate ca şi cum s-ar fi întâmplat. Este o formă a viziunii, generată de acelaşi instinct de apărare care l-a determinat să se ghemuiască pentru a controla mai bine centrul de greutate.

Nu este ingrijorat pentru viitorul său, ştie cât de rău îi va fi, singura decizie rămasă este dacă să accepte acest viitor, să simtă in continuare ce simte acum, sau să se mulţumească cu un trecutul unei vieţi bine trăite. Toti oamenii sunt muritori - este cel mai mare regret - fiecare este cuprins de teamă când se gândeşte că va muri cândva. El nu mai are această teamă. Regretul există, ar fi dorit să-i rămână un ochi pe lume să vadă ce se mai întâmplă. De curiozitate. Inevitabilitatea a morţii l-a ajutat să se hotărască: va muri cândva, e mai bine să o facă acum, să nu mai fie nevoit să se chinuie cum o face de când s-a întâmplat. Viaţa lui a devenit un calvar dureros, pentru a nu mai simţi suferinţa va trebui să nu mai fie în viaţă. Se poate elibera.

Ce este viaţa? Nu te poţi gîndi la viaţă fară sa incluzi şi noţiunea timpului. Ce este timpul? Dacă am fi nemuritori timpul nu ar mai avea atâta importanţă, ar fi o unitate de masură utilă să ne întâlnim la ora fixată. Si atât. Fiecare secundă scursă diminuează cantitatea de viaţă. Ceea ce facem şi simţim intr-un interval de timp deja scurs reprezintă viaţa noastra. Viaţa înseamnă şi “a exista”. Şi piatra există. Dar ea nu conştientizează că există, nu are raţiune. Ce facem noi mai mult de a conştientiza că existăm, de a raţiona ca un calculator analizând informaţiile şi a măsura timpul? Trăim emoţii. Este modul prin care simţim viaţa, că trăim. Dacă nu am simţi emoţii faţă de ceea ce gândim, am fi nişte maşini. Toate acestea: capacitatea de a măsura timpul, capacitatea de a gândi şi capacitatea de a simţi emoţii fac posibilă conştientizarea existenţei noastre.

Orice lipsă a uneia dintre componente duce la dezumanizare, ne transformă în altceva. Nu vrea să devină “altceva”, a trăi este strâns legat de condiţia lui de om. Există un adevăr care îl face să sufere, oricât timp va trece capacitatea sa de a raţiona îl va face conştient de acest adevăr şi nu va mai fi capabil să traiască emoţiile pozitive, cele care fac o viaţă calitativă. Un om obişnuit cu îndestularea nu va mai putea savura la fel lucrurile bune dupa ce a cunoscut foamea si săracia. Aflat în faţa bunăstării îşi va aminti de vremurile grele şi plăcerea sa va fi umbrită de pioşenie. Faptul că ştie să aprecieze mai bine nu e decat o răzbunare, ce are la bază amintirea răului.

În orice mod i s-ar schimba viaţa nu va mai trai la fel de bine din diferite motive: vârsta nu se poate înapoia, magia fericirii s-a pierdut chiar dacă situaţia se va restabili, şi altele… De la viitor speri fericire, ce fel de viaţă poţi trăi dacă ştii sigur că nu mai poţi fi la fel de fericit? Că nu mai exită speranţă?

Durerea este grea şi apăsătoare. Poate va trece. Ori poate se va obişnui cu ea. A tot aşteptat să nu mai sufere, în fiecare zi s-a amplificat până a ajuns la apogeu. Apoi nu s-a mai schimbat nimic, traieşte această durere cu toată intensitatea de care este capabil. Este speriat, obosit, la capatul puterilor. Nu doreşte eliberarea din laşitate, se luptă în fiecare zi, regretul morţii există, a reuşit să se resemneze gândindu-se atâta la ce înseamnă viaţa, ştie că va muri ca orice alt om. S-a hotarât să o facă acum când încă este mulţumit pentru viaţa pe care a dus-o. S-a luptat cu moartea şi a învins-o, nu-l mai sperie. Dacă va continua să trăiască, regretele se vor înmulţi, va pierde cu timpul puţin câte puţin din sentimentul unei vieţi bine trăite.

Se uită în jos. Pământul îl atrage ca un magnet. O senzaţie noua - un contrast puternic între luciditate si delirul unui drogat. Căută un punct de sprijin psihologic, se gândi la părinţi, la soră… la femeia pe care o iubeşte. Ultimul gând îl are pentru fetiţa sa.

“Fetiţa mea…” – murmură.

Toţi se vor obişnui. Îşi vor continua viaţa şi cândva vor muri la rândul lor. Singurul regret este că nu m-a cunoscut cum eram, era încă mică să-şi amintească mai târziu. În viziunea sa despre viitor fata ar fi cunoscut un tată trist, unul care nu poate transmite forţa şi siguranţa cu care un părinte ar trebui să-i formeze un caracter puternic. E posibil să fie trist până la sfârşitul vieţii? Cu siguranţă, ştie puterea cu care îşi iubeşte copilul. Ca să nu mai fie suferind va trebui să nu mai iubească aşa mult. E de neconceput. Când îi este greu se surprinde câteodată că îşi doreşte să nu o mai iubeasca atât de mult, pentru ea suferă mai mult, regretă că viaţa ei s-a schimbat din cauza părinţilor. Eşecul lor se răsfrânge asupra ei, tabloul unei familii fericite i-a fost deposedat pentru totdeauna. Sunt vinovaţi ca şi cum i-ar fi ucis părinţii. Ar mai fi o soluţie, să moară, conceptul de existenţă a lui sa dispară şi altcineva să apară, să fie capabil să-i transmită aceleaşi sentimente.

Îi este atât de dor de ea… Şi-o imagină la şcoală, cum creşte şi învaţă lucruri noi, cum devine adolescenta şi apoi femeie. Nu va fi acolo nicicum. Nu o va pregăti cu tot ce a învăţat din experienţa lui, să-i fie de folos împotriva suferinţei şi a răului.

“Fetiţa mea…” – şopti şi ochii I se umplura de lacrimi. “Te iubesc!”

Pamântul continua să-l atragă ca un magnet. Vroia să nu mai sufere, s-ar fi eliberat de toate. Nu mai are teamă de cădere, ar fi facut-o răsuflând uşurat. Privea la imaginea fetiţei din capul său şi îi zâmbi, singurul strop de emoţie plăcută. Îi cerea aprobarea, în acelaşi timp iertarea.

Nu l-a iertat, ea plânge. Viziunea sa îl contrazise, ea nu plânge pentru el, nu-l cunoaşte atât de bine să-l deplângă, ea plânge pentru o suferinţă a ei. I se rupse inima, compătimind-o. El nu nu va fi acolo s-o aline, acest gând îl indignă, a părăsit-o pentru a da sens vieţii sale, din egoism. “Nu plânge, fetiţa mea, tati e lângă tine. Orice s-a întâmplat, eu nu te-am părăsit.”

Se ridică pregătit să înfrunte iadul, pentru copilul său trebuie sa supravieţuiască. Va trăi separat, chinuindu-se, zvârcolindu-se, pierzând cu fiecare resemnare din exaltarea cu care a trait.. Va fi sfâşiat de dorul pentru fericire, va îndura toată durerea ce urmează pentru a transmite fetiţei sentimentul că este iubită foarte mult de tatăl ei, nu a fost părăsită, orice s-ar întâmpla nu va simţi că este singură pe lume, aşa cum simte el acum.

“Fetiţa mea, te iubesc!” – repetă. Lăsă o pietricică să cadă şi privi cum este atrasă de pământ, calculă timpul până la impact. Acea pietrică este el strivindu-se de pământ, în ziua aia trecutul lui a murit. Îi păru rău pentru el, se bucură pentru copilul său. Un strop de emoţie plăcută.

30 year old scotch whiskey

Isi turna whiskey in pahar si privi ganditor catre eticheta sticlei. Glenfiddich de 30 ani.

- La ce te gandesti? – il intreba vazandu-l ca priveste in gol.

“Sa fie curiozitate sau e sentiment autonom declansat din dorinta de a fi in centrul atentiei?” – gandi dupa ce il aduse la realitate cu intrebarea.

- Ma gandeam la suficienta. Este ultima sticla ramasa dintr-o cutie de 12. Foarte rar mi-am permis sa cumpar, valoarea unei sticle m-a facut sa pretuiesc fiecare picatura. I-am simtit savoarea doar in momente de auto-rasfat, cand ceva multumitor s-a intamplat sau pur si simplu ma simteam bine. Cireasa de pe tort. Doua degete, nu mai mult. Pregatirea mentala pentru a simti gustul dureaza foarte mult, ca un preludiu indelungat. La 250 dolari pe sticla ai o atitudine pioasa, devine mai mult un simbol pentru felul in care pretuiesti viata si pentru satisfactia ca iti oferi lucruri bune. Totul se intampla in cap, practic sunt cateva sorbituri de alcool.

Mi s-a facut cadou aceasta cutie de 12, suficient de mult incat sa irosesc. Am invitat prieteni, la primul chef am baut cateva sticle asa cum bei orice alt whiskey uzual. Fara tabiet, fara preludiu si pofta mentala. N-a mai fost un eveniment, banalizarea simbolului nu m-a deranjat din cauza suficientei.

Cand dorim dragostea unei persoane ne imaginam fericirea ce am simti-o daca sentimentele vor fi reciproce. Apoi cand face parte din viata noastra, o suficienta similara face ca aprecierea sa nu mai fie aceeasi. Abia dupa ce o pierzi realizezi cat de mult insemna pentru tine, valoarea se restabileste. Pentru o clipa m-am gandit cum m-as simti sa te pierd si un dor de tine m-a cuprins, cand cu cateva minute in urma din cauza suficientei prezenta ta era o normalitate, nu un eveniment. Sa nu ma intelegi gresit, simt acea satisfactie de dupa degust, ma simt bine, dar mi-a placut mai mult pofta de dinainte. Gandul meu de cateva secunde a facut ca aceasta pofta sa revina, imi este dor de tine si te vreau.

- Nu este nevoie sa ma magulesti, ma simt bine cu ce obtin de la tine. Am trecut demult de etapa cand eram incantata de felul in care ma faci sa ma simt, dar te cunosc foarte bine si stiu ca nu pot sa te detin, apartii mai mult trecutului tau. Nu vreau sa te detin, vreau sa te consum.

- Nu vad gelozie pe fata ta ca as fi iubit candva pe cineva mai mult. Este adevarat ca nu poti fi in competitie cu trecutul meu; simti un regret, acesta este un sentiment retrait la fiecare amintire. Parca avem un manage-a-trois, la fiecare moment de bine iti amintesti si aduci trecutul in relatia dintre noi. Nu o cunosti pe fosta mea sotie, in schimb ai o admiratie pentru ea pentru simplul fapt ca am iubit-o foarte mult. Cateodata o urasti pentru ca m-a facut sa sufar, pentru ce a facut din mine. Gresesti, am suferit dupa ea, dar mai mult am suferit pentru mine, pentru cine eram. Mi-a fost dor de … mine.

Astazi gandesc altfel, ca tot ce s-a intamplat m-a schimbat, sunt multumit cu ce am devenit si chiar nu mi-e dor de cel care eram in trecut. Nu stiu daca am fost mai rau, daca am meritat, nu ma mai gandesc. Stiu ca am evitat sa o urasc, cand de fapt tot timpul nu am asteptat decat sa ma eliberez. O urasc din tot sufletul si nu am asteptat decat momentul prielnic sa recunosc, ura vindeca tristetea intr-un mod explicabil. Am asteptat sa apara cineva important in viata ei, sa iubeasca. A trecut prea mult timp, cu asta mi-a facut rau fara voia ei. De curand mi-am dat seama ca iubeste pe cineva si m-am simtit eliberat, ma astept sa sufere asa cum am suferit si eu. Datorita felului ei de a fi va iubi pe cineva cu adevarat special, doar ca oamenii deosebiti au nevoie de alti oameni deosebiti, iar ea se va indragosti de un barbat de succes fara sa-si dea seama ca este la o varsta cand incepe sa se deterioreze. Este atat de greu sa tii vie o iubire puternica, cand va capata suficienta fata de ea va incepe sa vada diferentele dintre ei. La aceasta etapa a vietii dragostea se mentine si prin trecut, de viata traita impreuna, ceea ce nu vor avea. Daca este un barbat pe placul ei acesta va fi puternic, stapan pe sine si o va domina. Dar acelasi tip de barbati stiu sa aleaga ce le este mai bine in viata, si cand suficienta se va instaura se va extazia la o alta femeie, cu mai multe optiuni si circumstante pentru fericire. Sunt doua posibilitati: fie iubirea pentru ea se va stinge si o va parasi, fie o va iubi in continuare ceea ce va insemna ca nu este de fapt barbatul puternic pe care il crede, va fi dezamagita. In ambele cazuri va suferi, dupa el sau dupa mine. Asa cum am suferit si eu. Acest gand m-a eliberat, ca si cum s-ar fi intamplat. Sunt sanse putine sa fie fericita, o ajuta si banii, dar tot asa de bine se poate ca banii sa-i dea o aroganta si o atitudine care sa-i fie impotriva. Din cauza banilor un caracter dominant va iesi mai tarziu la suprafata si va dezgusta barbatul.

Aceasta ura a mea impotriva ei nu vine din suferinta cauzata de dragoste, este revolta mea la modul cum m-a facut sa ma simt si pot spune ca mi-a distrus viata. Un lucru bun a iesit din asta, un alt “eu” mai bun decat inainte, capabil sa aprecieze viata si pe ceilalti, capabil sa te aprecieze pe tine. Va fi greu sa mai simt dragostea magica cu care suntem obisnuiti cand suntem naivi, nu mai vreau o astfel de idealizare, poate ca am trecut si eu la o etapa cand omul iubeste altfel. Prefer sa-mi fie dor de tine cu pofta decat sa fiu saturat de tine. Inceteaza sa umbresti o emotie placuta cu amintiri, gusta viata asa cum savurez eu whiskey-ul asta de 30 ani.

****

____________________

- fragment "Vizionarul", nerevizuit

Emotiile 2

Emotiile ne fac constienti ca traim viata.

Am privit in jurul meu dintr-o motivatie ce abia acum o inteleg – disperat cautam inconstient ajutor in ceilalti, nu ma asteptam la acest ajutor dar instinctual, simtind o agonie, instinctul meu de supravietuire astepta ceva, dorea ceva, un lucru sa-mi distraga atentia de la durerea mea. Omul experimenteaza tristetea atunci cand devine constient de o pierdere: pierderea dragostei, pierderea unui copil, pierderea increderii de sine cand nu-si atinge un scop, imbolnavirea grava (pierderea sanatatii), pierderea unei parti importante din corpul sau in urma unui accident (amputarea), etc.

Tristetea (supararea) este emotia cu cea mai mare durata de timp. Poate fi o jeluire de lunga durata. Intai se manifesta printr-o agonie ce are rol de revolta personala, urmata de tristetea resemnarii, dupa care agonia revine si tot asa, in valuri. In aceste momente poate apare ura, care practic este un remediu pentru tristete, o ura inconstienta si inexplicabila: o ura pe viata ca esti supus unui astfel de supliciu; ura pe Dumnezeu; pe persoana care a cauzat pierderea; pe persoana care a murit pentru faptul ca a murit, in special cand aceasta s-a expus unui risc inutil. Ura poate fi orientata catre sine pentru ca nu ai facut ceva sa previi aceasta pierdere, pentru ca nu ai exprimat un anumit sentiment. Chiar si daca judeci in mod rational ca nu ai fi putut face nimic sa previi, simti o vina si o suparare pe tine pentru ca nu ai avut puterea sa previi. Aceasta ura se manifesta prin nepasare de sine, cauti sa simti o viata mizerabila pe post de penitenta. Rational doresti sa iesi din aceasta stare, dar emotional doresti ca raul ce-l simti sa fie o pedeapsa, prin el se face prezent trecutul si esti constient de pierdere, este tot timpul actuala. Iti da senzatia ca s-a intamplat cu putin timp in urma, este o manifestare a dorului pentru trecutul regretat.

Tristetea iti da un sentiment de neajutoarare, iar agonia un sentiment de disperare.

Cand aceasta stare persista mult timp se numeste depresie. Manifestarile ei nu se difera de tristetea resemarii sau de tristetea activa cum este agonia, daca privesti o astfel de persoana timp de 30 secunde da semne de tristete. Daca peste o ora are aceeasi expresie faciala este in depresie, fiind o tulburare psihica. Poate dura zile, luni sau ani. Uneori o viata intreaga.

Un om in depresie traieste cu greu alte emotii. Exceptand trairea supararii personale, priveste tot ce se intampla in jurul sau dintr-un punct neutru, detasat de sine, si doar ratiunea este cea care ii trimite informatii despre ce se intampla in jur. Am privit pe cei din jurul meu cu o detasare neutra. Am incercat sa inteleg rational de ce o stare cum o am eu imi conduce viata, cum de este mai importanta decat sa-mi continui viata. Astfel am ajuns sa inteleg ca traim prin emotii, tot ce facem este pentru a avea emotii pozitive si a diminua cele negative.

Astazi muncesc pentru supravietuire, sa am ce manca. Este singurul scop momentan, pana cand voi reusi sa produc un suprlus care sa-mi dea posibilitatea sa-mi ofer emotii placute. Pentru ca sunt intr-o situatie grea; ceilalti oameni nu muncesc doar pentru supravietuire, ci si pentru a atinge scopuri personale simtind astfel satisfactie, o emotie din categoria placerii. Emotia satisfactiei, a multumirii de sine, iti da o incredere mai mare de sine si te alimenteaza cu speranta.

In mod straniu mintea mea a judecat mai limpede, m-am judecat fara partizanatul afectivitatii din moment ce nu-mi mai pasa de mine. Am constatat situatia mea si doream sa ies din ea, dar tristetea agonica a fost mai puternica, ducandu-ma des la disperare si uneori la o revolta sfasietoare. Am cautat inversunat o ratiune, o motivatie, ceva pe care sa pot avea ura, sa simt un fel de descarcare, sa ma vindec. Am fost blocat de propriile emotii, de depresia instaurata fara mila. Lucruri, obiecte, situatii din jurul meu declansau emotia prin amintire si ma extrageau din viata cotidiana doborandu-ma la pamant, dandu-mi senzatia ca ma prabusesc intr-un gol fara de capat. Imi doream sa se sfarseasca, sa ma strivesc cumva si sa se termine. In acelasi timp ratiunea judeca si simteam o ciuda ca nu am puterea sa ma lupt cu aceasta agonie.

Depresia a fost cea cu care a trebuit sa ma lupt si a fost o lupta inegala. Izolat, retras de lume, cu o vina si o rusine launtrica, am cautat sa lupt singur impotriva ei. Imi dau seama ca cea mai dureroasa emotie a unui om este disperarea lipsita de orice forma de alinare. Singuratatea devine iadul propriu. Cativa se elibereaza de viata si pentru ei nu este o tragedie, este o eliberare. M-am gandit la asta, cu aceasta ocazie am descoperit un sentiment mai puternic decat disperarea mea: iubirea fata de fetita mea. Singurul meu punct de sprijin.

Am descris aceste emotii traite pentru a exemplifica cat de importante sunt pentru om, cum emotiile ii pot controla viata, cat de importante sunt ele pentru a trai. Starea mea emotionala a fost mai puternica decat ratiunea.

Exemplele puteau fi altele. Dezgustul este mai puternic decat foamea, omul prefera sa moara de foame decat sa ingurgiteze o hrana scarboasa (un melanj de fecale animaliere cu diverse substante pot asigura viata, dar din dezgust puternic preferi sa mori de foame), dragostea pentru cineva (decedat?) sau credinta puternica te fac abstinent, fiind mai puternice decat nevoia fizica de a face sex.

Trauma suferita a fost urmata de o perioada refractara, apoi de negare. Am evitat sa fiu contient de schimbarea din viata mea, sa nu ma gandesc cum va fi viata mea de acum inainte si am imbratisat toate celelalte emotii pentru a amana cat mai mult momentul constientizarii. Mi-am umplut timpul cu munca, cu placeri, cu vicii, toate facute intr-un mod aproape subconstient. Dovada ca nu mi s-au intiparit bine in minte, cand incerc sa-mi amintesc vizualizez doar flash-uri. Intr-un interval de 18 luni am facut sex cu o multime de femei al caror nume nu-mi mai aduc aminte, ori nu-mi aduc aminte cum aratau imbracate. Nu am simtit nevoia de drog sau bautura.

Apoi, intr-o zi, a venit acceptarea situatiei in care ma aflu si am intrat intr-o tulburare psihica, m-am izolat de oameni timp de mai mult de un an. In acest timp mi-am derulat viata de mai multe ori, am fost blocat in trecut si l-am retrait cu o intensitate mai mare decat am facut-o la momentul respectiv.

Am cautat sa retraiesc toate emotiile bune. Studiat de o persoana neutra poate ca as fi fost declarat nebun. Grija unui singur prieten nu mi-a acoperit sentimentul ca sunt singur pe lume, caci sentimentul de prietenie a fost inghitit de propria trauma.

Cand am obosit am decis sa ies in lume. Nu foamea suferita timp indelungat m-a determinat, ci nevoia de a supravietui pentru copilul meu. Fiind mort i-as fi pricinuit un sentiment de parasire, astfel ca traind undeva in lume poate da vina pe oameni, nu pe fatalitate.

Astfel ca iubirea, un sentiment pozitiv, m-a scos la lumina, la viata. Si am privit viata cu alti ochi, cu experienta emotiilor puternice. Caut sa supravietuiesc si nimic nu mi se mai pare rau fata de iadul prin care am trecut. As numi-o resemnare daca nu as stii ca aceasta suferinta inca mai exista inradacinata in mine, sa spunem ca m-am obisnuit sa traiesc cu ea.

Am privit oamenii din jurul meu cu alti ochi, le recunosc emotiile, trairile personale. Nu pot spune nimic, sunt mut in fata lor, din respect pentru ce traiesc ei. Sentimentele negative gratuite ma dezamagesc cand stiu ca pot fi evitate. Certurile pe motive puerile, intensitatea emotionala in situatii ce mie imi par banale, dezgustul fata de alte persoane... Nimic din toate acestea nu merita.

In schimb am descoperit in mine o foame avida de viata, de traire a sentimentelor placute. Ma bucur de lucruri ce mie mi se par cu adevarat importante si altora poate banale. Cand beau un pahar de vin cu cunoscuti, cand constat ceva frumos, cand facem ceva impreuna. Arta ma emotioneaza, imi place zambetul unui copil, ma umple de caldura; imi place sexualitatea unei femei, privesc o femeie si o judec altfel decat o faceam inainte, sexualitatea are alta reprezentare. Vad femei ce nu ies in evidenta si simt ca au o sexualitate intriganta, iar altele ce s-au straduit sa fie cat mai atractive si s-au infrumusetat doar prin aspect par banale, chiar dizgratioase. Nu mai vad doar aparentele.

Am revazut o fosta colega de clasa din liceu. Am tras-o separat si am privit-o in suflet intreband-o daca este OK, daca este bine. Poate felul meu in care am intrebat-o i-a dat un sentiment de intimitate prieteneasca, asa cum intrebi o sora, si mi-a raspuns doar dand din cap luminandu-se la fata. Aceasta femeie s-a gandit o clipa la viata ei, la felul cum se simte si s-a declansat o emotie puternica: fericirea. Nu mi-a raspuns mie, si-a raspuns siesi. Sunt convins ca este fericita. Emotia ei mi s-a transmis si am simtit putin din fericirea ei. Este un caz de declansare de emotie pozitiva si cum se transmite aceasta.

Aceasta emotie nu era posibila daca nu era fericita. Declansatorul de emotie putea sa scoata altceva la suprafata, o tristete sau un regret. Uneori chiar teama de viitor. Din politete vor spune ca sunt fericite si in aceste cazuri, dar micro-expresia adevartei emotii dureaza o cincime de secunda si daca esti atent nu are cum sa-ti scape.

Am sa exemplific prin alt exemplu transmiterea unei emotii. Unele femei cauta sa se excite mental atunci cand atingerea senzoriala nu este de ajuns sau cand nu sunt duse in extaz altfel. Se apuca sa faca o conversatie in timpul actului, pentru a declansa aceasta excitatie mentala. Eu nu reusesc sa ma concentrez pe o astfel de discutie, fie ea vulgara sau intriganta. In schimb reusesc sa ma extaziez la fiecare atingere, ma pot concentra pe fiecare milimetru din corpul meu astfel ca doar o mangaiere imi produce o mare placere, ma pierd in simtirea ei. Imi produce emotii. Atat de puternice incat se transmit, inlocuiesc nevoia de excitatie mentala. Pe acelasi principiu barbatul cand simte ca femeia este aproape de orgasm ajunge sa-l aibe inaintea ei. O simte si asta ii produce o excitatie si mai mare. In ultima noapte petrecuta in bratele unei femei aceasta mi-a spus ca-i place foarte mult felul in care simt eu senzorial. Se poate considera ca este un moment egoist, atunci cand imi alertez corpul sa simta placere maxima la fiecare atingere, caci nu mai sunt preocupat de partenera mea. Sunt momente cand oferi si momente cand primesti. Pot fi concomitente, depinde si de modul in care ai determinat partenera sa simta la fel cum simti tu, caci o atingere poate fi reciproca. Asa cum sexul nu se poate face de unul singur, ci in doi. Daca unul din cei doi protagonisti e absent sau nu simte aceeasi emotie, inseamna ca ti-ai tras-o singur folosindu-te de corpul celuilalt. Asta e alta discutie.

Emotiile se pot declansa, emotiile se pot transmite. Daca sunt pozitive sau negative, ori daca suntem implicati in ele - depinde numai de noi. Aceste emotii sunt intentionate sau neintentionate.Emotiile sunt mai puternice atunci cand sunt impartasite. In fata unei opere de arta putem impartasi aceste emotii, in mai multi se amplifica fata de atunci cand suntem singuri. Un film bun este mai placut atunci cand il vizionezi cu cineva. Altfel te bucuri de o vacanta singur decat atunci cand ai plecat cu cineva sau un grup. Prin impartasire ma refer la aceeasi emotie simtita in acelasi timp in aceeasi aventura.

Cei ce transmit emotii pozitive sunt mai placuti. Altii declanseaza emotii negative si ceilalti simt o indiferenta fata de ei, chiar o iritare. Un om ce sta prost cu gestionarea timpului devine un agresor, iti mananca din timp, tot ceea ce-ti propui se face cu intarziere sau se amana. Apare sentimentul ca-ti iroseste timp din viata, iti destabilizeaza cursivitatea a ceea ce ce ai de gand. Cand poti il ocolesti, daca esti legat de el ai tendinta de a proceda la fel, de a nu lua in calcul ca ce trebuie facut sa fie facut la momentul potrivit. Il amani, il intarzii la randul tau, fara un sentiment de vina. Nu este desconsiderare, este o reactie la emotiile pe care ti le produce. Emotiile au memorie, revin cand iti amintesti de el.

Altruistii cauta sa produca emotii pozitive in altii pentru a le trai prin transmisie, egoistii cauta sa le traiasca indiferent de ceilalti.

Inca nu m-am decis daca sunt un altruist sau un egoist. Preocupat cu supravietuirea mea credeam ca nu am timp pentru experimentarea emotiilor. Dar acestea sunt cele mai pure, atunci cand doar prin felul tau de a fi le declansezi si nu prin puterea ce ti-o confera o potenta. Si in plus, trebuie sa determini dozajul exact altfel risti ca unii oameni sa devina dependenti de tine sau sa-ti caute compania mai des decat poti sa suporti. De aceea cred ca altruismul trebuie compensat cu egoismul, dupa bunul plac, dar sa pastrezi o balanta incat sa nu poti determina ca esti una sau cealalta.

(Va urma)

___________________

Nota: A fost o perioada cand ma simteam puternic si mai special ca altii si aveam o mila involuntara fata de depresivi, dar in acelasi timp eram indignat ca nu au puterea de a trece peste trauma care le-a declansat aceasta tulburare psihica bipolara. Nu m-a impresionat ca majoritatea geniilor au trecut prin depresii. Albert Einstein, Isaac Newton, Van Gogh, Mozart, Nijinski, John Forbes Nash (amintiti-va filmul A Beautiful Mind), inclusiv Eminescu, au fost cunoscuti ca avand sindromul Asperger sau diverse alte depresii. Cei depresivi erau pentru mine oameni slabi.

Cautand sa combat de unul singur aceasta "boala" am constatat ca nu poti ajunge in aceasta stare daca nu ai o potenta predictionala mai mare ca altii, ceea ce noi numim viziune. Unii o fac rational, altii o au afectiv. Cei cu o cognitie puternica traiesc viziunea viitorului lor in noile circumstante si pentru ca nu sunt de acord cu acest viitor sumbru intra in depresie. Fara aceasta prevestire a viitorului nu ar fi posibila pierderea sperantei.

Asta nu inseamna ca toti ce trec prin depresie sunt genii si vor face lucruri remarcabile pentru omenire, ci ca o astfel de tulburare nu este caracteristica oamenilor slabi. In fata omului bolnav de cancer ai compatimire, nu inteleg de ce in fata depresivului primul sentiment ce te cuprinde este desconsiderarea si neincrederea fata de o astfel de persoana. Ratiunea lui iti poate fi superioara, nu este afectata de depresie. Ia mai in serios ce are de facut. Starea in care se afla il face sa judece mai corect lucrurile si cel mai important lucru este ca nu este aversiv, nu face rau in mod intentionat, caci nu-i pasa de sine, deci nu simte ura sau razbunare fata de altcineva.

Din experienta mea, atunci cand am trait calvarul propriu am remarcat detalii si am vizualizat in ansamblu mai bine decat cand am fost fericit si nu-mi pasa de restul lumii.

Emotiile

Dupa o experienta traumatica am constatat importanta emotiilor. Consider ca simtim viata prin trairea de emotii, scopul nostru este de a experimenta cat mai multe emotii placute si sa diminuam cele neplacute. Nu le putem elimina, nici pe unele, nici pe celelalte. Ce ar fi viata fara emotii? Mult mai plictisitoare, am avea o atitudine catatonica si insasi notiunea timpului s-ar pierde. Nerabdarea la un lucru asteptat te invata sa masori timpul, sa-l simti.

Cand am inceput sa realizez ca emotiile ne conduc in tot ceea ce facem am inceput sa ma interesez, sa invat despre ele, daca pot fi estompate, ori amplificate, cum functioneaza si cat de mult ne influenteaza deciziile. In mod rational, fara influenta vreunei emotii poti lua o decizie logica. Sub patronajul emotiilor avem reactii diferite, spunem si facem lucruri ce mai tarziu ni se par si noua irationale sau gresite. Recunoasterea unei greseli sub imperiul emotiilor este mai mult intuitiva, deoarece emotiile au memorie si atunci cand te gandesti la cum ai reactionat o parte din ele se declanseaza la amintirea cauzei si fac decizia justificabila. Persoanele din jurul tau nu inteleg pentru ca nu trec prin aceleasi emotii.

Nu vreau sa fac un tratat despre emotii, exista scrise de oameni specializati. M-am trezit cautand emotii, sau incercand sa le controlez, sa nu reactionez exagerat sau nepotrivit. Emotiile se pot transmite. Cand doi colegi se cearta nu au inceput in acelasi timp, unul din cei doi are o nemultumire. Supararea l-a facut sa ridice vocea, sa-si impuna punctul de vedere prin accentuare. Celalalt din instinct de aparare reactioneaza la fel, duce discutia pe acelasi nivel. Este un exemplu mai la indemana, a emotiilor negative transmise. Eu prefer sa transmit emotii placute, asta mi-as dori. Asta incerc sa fac. Vad o schimbare perceptibila in oameni atunci cand ii conduc catre o emotie placuta.

Limbajul scris poate produce emotii. Toate acele informatii mintea le transforma prin imaginatie in reprezentari vizuale, ori in gust sau miros, pot declansa o emotie. De asemeni, poti rade sau plange la un film. Esti extras din viata cotidiana si emotiile sunt atinse prin ceea ce noi numim arta. Arta este de fapt arta de a produce emotii placute: arta vizuala, muzica si chiar arta gastronomica.

Un mare rol pentru starea noastra il are importul de stare, importul de scenarii, memoria emotiilor si asteptarile persoanei la anumite circumstante similare cu experientele din trecut. De fapt aici vroiam sa ajung, caracteristicile emotiilor se pot gasi in diverse tratate. Ma opresc asupra emotiilor ce se declanseaza indiferent de intentiile mele, in urma unor “declansatoare de emotie” involuntare ce sunt aplicate de mine sau de conjuncturi independente de vointa mea.

Foasta mea sotie mi-a reprosat ca nu sunt in stare sa schimb o priza in casa. In ideea ca simte ca nu particip la grija casei, ca am o atitudine neutra sau indiferenta fata de responsabilitatile de sot in ceea ce priveste constructia unui camin. Nu aveam nici o priza defecta in casa, era doar o exprimare prin care isi transmitea nemultumirea fata de ceea ce simtea cu privire la subiect. Pentru mine a fost o surpriza, de fapt a declansat in mine o revolta, o emotie ce se aseamana cu dezamagirea pentru ca nu eram de acord cu acuza ei. Cand persoana iubita exprima dezgust fata de tine o ura lautrica se naste, un sentiment ce nu as putea sa-l descriu pentru ca vei continua sa iubesti dar nu poti trece peste dezamagirea ei. Nefiind capabil sa inteleg, am banuit ca exista alte cauze pentru dezgustul ei fata de actiuni sau non-actiuni ale mele pe care nu le poate defini si astfel nu le poate transmite subiectiv. Mult timp, chiar si dupa divort, am incercat sa inteleg acele nemultumiri ale ei, sa caut greselile mele sa pot justifica moartea pasiunii dintre noi.

Psihologi sau oameni pasionati de psihologie au afirmat ca un comportament deviant este reflectia unor intamplari si fapte din copilarie care ne-au marcat in mod subconstient. Am respins aceste teorii, am afirmat ca “Niciodata nu este prea tarziu sa constat ca am avut o copilarie nefericita” in sensul ca eu am trait viata mea si stiu mai bine decat ceilalti daca am avut o copilarie nefericita. Nu accept ca la varsta mea sa sustina cineva ca daca am avut un anumit comportament fata de acea persoana rezulta ca am avut traume in copilarie. Exista cauza si efect. Este incorect sa judeci un efect ca sa determini o cauza, pentru ca uneori efectele se produc fara cauze. Fiecare persoana ma determina sa ma comport intr-un anumit fel, un mare rol il are si comportamentul sau. Fiecare relatie este unica pentru mine, deoarece fiecare persoana relationata este unica.

Dar judecand logic este normal sa constat ca ceea ce sunt azi este suma experientelor de o viata, incepand cu mediul in care am copilarit, prima educatie, ca apoi restul vietii sa-si puna amprenta pe felul meu de a fi. Viata traita este o experienta personala formatoare de caracter. Este important sa intelegem trecutul unei persoane daca dorim sa o intelegem pe deplin. S-a intamplat des ca o femeie sa-mi spuna ca nu o intereseaza trecutul meu, ci mai degraba cine sunt in prezent. Parerea mea este ca sunt in corelatie si atunci cand spune asta de fapt este masca unui egoism, nu o intereseaza cine as putea fi, pentru ea trebuie sa fiu cine vrea ea sa fiu.

Sa ne intoarcem la vorbele fostei mele sotii, cum ca nu sunt in stare sa schimb o priza in casa. Stia foarte bine ca sunt capabil, ceea ce vroia accentueze era nu sunt la fel de preocupat de caminul nostru asa cum este ea. Asta credeam pe atunci. Si nu eram de acord. Am fost incapabil sa inteleg emotiile ei, starile prin care trece. Fiind al doilea copil, a avut un frate mai mare. Cum se obisnuieste, baietii sunt mai indolenti, mai dezordonati. Pentru ca este de sex feminin a fost firesc ca ea sa stranga in urma lui, sa munceasca dupa el, parintii luandu-i partea. A fost dominata de acest frate toata copilaria ei, nemultumirea personala inabusita a fost si mai mare daca l-a crezut mai prost decat ea. Aceasta frustrare i-a intiparit o memorie a unor emotii in baza de date a instinctului de aparare. Reflexul ei este sa nu mai fie dominata, sa nu cumva sa ajunga in aceeasi situatie in care ea ofera mai mult unui camin decat sotul. De aici provine aceasta victimizare, indiferent de actiunile mele. Anumite declansatoare i-au scos aceste emotii la suprafata, sentimentul de nemultumire si victimizare au coplesit-o incat a simtit nevoia sa proiecteze vina acelui frate asupra mea. Isi iubeste fratele, isi iubeste toata familia, nu are aceasta emotie in mod constient, sunt doar circumstantele in care a crescut si au o proiectie in felul cum simte lucrurile.

Atunci cand o emotie este declansata exista o perioada refractara, un interval de timp in care omul se afla sub influenta emotiei si nu poate procesa alte informatii ce nu sunt la fel de impresive ca emotia in sine. Sa presupunem ca sotia spune sa iei copilul de la gradinita pentru ca nu are timp si tu raspunzi ca nu se poate, intrucat te-a sunat seful si trebuie sa participi la o intalnire neprogramata. Aceeasi emotie poate fi declansata si sotia se supara caci crede ca tu te consideri mai important si nu ai luat in seama faptul ca nici ea nu are timp. Fiind imediat, deci in perioada refractara, nu proceseaza justificarile tale. O abordare corecta este sa o implici in dilema pentru a nu se considera dominata, sa-i ceri sa gasiti impreuna o solutie.

Am sa revin la modul in care mediul si modul in care evoluam are o mare importanta in felul cum reactionam.

Exista in insula Sulawesi, care face parte din Indonesia, o pasare numita Maleo ce-si ingroapa oul adanc in nisipul vulcanic si il paraseste. Puiul Maleo se lupta sa iasa la suprafata si de acolo este pe cont propriu. Genetic stie imediat ce are nevoie pentru supravietuire. Oamenii sunt la cealalta extrema a spectrului: cand sunt abandonati la nastere, mor. Asta ma face sa inteleg ca sunt anumite instincte ce se mostenesc genetic, dar cele mai multe din stari si trairi ale emotiilor se experimenteaza in viata de familie, au un "patern". Asa apar acele asteptari ce le ai din partea celui cu care esti in relatie, cand tu reactionezi diferit fata de cum se asteapta (pentru ca si tu ai propriul "patern") i se pare nefiresc, nu se mai simte in siguranta, ii displace sau se victimizeaza din cauza unei dezamagiri subconstiente.

Aceste asteptari ale celorlalti conform tiparului in care au evoluat sunt normale, dar cel mai des se confrunta cu asteptarile tale, se intampla des sa nu fie identice si astfel apar contradictiile. In urma experientelor sale de viata omul capata convingeri si tinde sa le trateze ca pe adevaruri universale, protejandu-le pentru a-si da sens vietii sau impunandu-le persoanelor pe care le considera importante pentru sine. Cele mai multe persoane sunt tolerante, asculta si iau aminte, daca este ceva in asentimentul lor este pastrat si restul uitat. In cazul relatiilor de sot-sotie, iubit-iubita, frate-sora, parinte-copil interesul pentru celalalta persoana este mai mare, fiecare doreste admiratia si respectul celuilalt, atat cat si ca acesta sa nu greseasca, astfel ca-si impune fiecare punctul de vedere. Aceste contradictii nasc frustrari daca nu exista toleranta. Practic o intelegere a modului in care celalalt a judecat in baza experientelor proprii. In concluzie, aceste asteptari emotionale sunt normale, in caz de contravin cu ale tale exista solutia simpla a comunicarii, completata cu intelegerea emotionala.

Emotiile sunt importante in viata noastra, am ajuns sa cred ca de fapt asta este tot rostul nostru de a trai. Placerea este o emotie pozitiva. Un film bun iti poate produce o emotie placuta, chiar si atunci cand te face sa plangi. O opera de arta poate produce un sentiment similar cu placerea, o muzica buna, o carte buna, o opera gastronomica… Tandretea intre doua persoane, sexul, aventura… Starea de bine vine in urma unor emotii placute. Nu poti anula emotiile negative, vor apare in viata noastra fara voia noastra. Dar putem amplifica emotiile pozitive, le putem cauta si trai constient, degustand viata la modul calitativ. Fara planuri, fara surprize programate, ci prin felul de a fi, fara implicari exagerate in emotii negative gratuite, ci cu pasiune de viata. Suna poetic, exagerez pentru a evidentia importanta trairii de emotii placute.

Cu emotiile poti lucra in diferite moduri:

- le traiesti

- le declansezi

- le identifici la alte persoane

Pentru a le trai trebuie sa-ti fie la indemana.

Pentru a le declansa trebuie sa fii un om bun si dornic sa faci asta. Uneori un zambet sau o vorba buna este un declansator de emotie placuta. Daca esti cinic ca mine, le declansezi pe cele negative intr-o doza acceptabila pentru a afla adevarul, nu cel spus.

Pentru a le identifica la celelalte persoane trebuie sa inveti aceasta stiinta sau sa intrebi. Intrebarea sincera este cel mai bun amplificator.

(va urma)

__________________

* influentat de Paul Ekman cu care am facut cursuri la US Secret Service

recomand cartea "Emotion Revealed"

Durerea care nu doare

In urma cu cateva zile am aflat ca a murit bunicul meu. Cel despre care povesteam cu atata drag, cel ce a stiut ce este in sufletul meu intotdeauna. Este omul pe care il admir cel mai mult, nu pentru ca este ruda cu mine, ci pentru ca merita. Nu a avut parte de educatie dar reusea prin spiritualismul lui sa se faca iubit si respectat de toti oamenii, chiar si de cei considerati importanti si puternici. Iubit si respectat – combinatia care face un om special.

Oamenii de seama, cei puternici si inteligenti, sunt admirati si respectati. Nu stiu cati dintre ei sunt iubiti cu adevarat. Daca ma gandesc la cei admirati de mine, la Asimov, la Lloyd, la Simone de Beauvoir, la oricare dintre intelectualii mari din trecut sau contemporani, am o mare admiratie pentru ei. Dar nu-i iubesc. Iubesc Micul Print al lui Antoine de Saint-Exupery. Bunicul meu nu este Hamlet al lui Will, el este Micul Print al lui Antoine.

Simplu si cu inima, cu o mare intelegere a situatiilor in detaliul lor, omul care cu doua vorbe iti atingea sufletul si dintr-o data simteai ca nu mai esti singur, ca cineva traieste cu tine prin ce treci. Fie strain sau apropiat. Rostea cuvinte cheie, putine, ce nu le pricepeai pe moment, dar dupa o lunga gandire descopereai ca sunt cele potrivite sa declanseze o usurare in tine, fiind si moralizatoare/motivante in acelasi timp.

Bunicul meu a murit. Am primit vestea si nu am simtit nimic. Nici regret, nici dor. Mi-am spus, ca pe un fapt constatat, ca toti oamenii sunt muritori. Nu am reusit sa ajung la inmormantarea lui din lipsa de bani, nu am dorit sa merg, dar stiam ca trebuie, ca asa se face. Mi-as fi intalnit parintii, sora, neamurile, ar fi fost pentru mine doar niste cunostinte. Nu stiu de cati ani nu i-am mai vazut, probabil de dinainte de divortul meu, dar nu are nici o importanta daca de ieri sau de o suta de ani.

Eu, cel cu bunic, cel cu parinti, cu sora, cu rude si vechi prieteni, eu - cel care am fost inainte - am murit. Nu-mi pare rau pentru durerea lor, pentru dorul lor, ei sunt liberi sa ma deplanga caci am murit.

Reactia la aceasta veste cu bunicul este cea mai coplesitoare dovada. Ce a mai ramas din mine este o fiinta rationala, capabila sa iubeasca, cu propria tragedie a unui trecut renegat. Nu sunt un om renascut, venit nou pe lume, care am plecat iar de la un zero. Nu am tras linie sa ma pun pe plus. Sunt ca un om nascut batran, care si-a pierdut copilaria si tineretea, resemnat ca a fost deposedat de ele.

Nu sunt un nebun. Sigur ca imi aduc aminte de copilaria mea, de viata mea. Din ce in ce mai vag, incep sa dispara asa cum organismul elimina instinctual toxinele. De aceea m-am apucat sa scriu, am simtit ca sentimentele despre trecutul meu se deterioreaza. Nu amintirea dispare, nu sunt amnezic, ci sentimentele bune ce le am la amintiri frumoase. Au ajuns sa ma doara atat de mult incat am urat existenta lor. Am luptat cu ele si le-am ucis. Si pe mine, cel de odinioara, odata cu ele.

Memoria imi functioneaza, pot povesti despre bunicul meu, asa cum va pot povesti despre un film, despre o carte. Sentimental e totuna. La fel de lucid si rece pot povesti despre trauma care a facut posibila toate astea. Sau ca pot face comparatie, cine am fost in trecut si ce sunt acum. Imi convine ca toata aceasta calatorie a deznadejdii m-a facut mai intelept, mai realistic, ca acum stiu cum se traieste bine viata, stiu sa apreciez emotiile, stiu... stiu mult mai multe.

Dar daca este sa vorbim despre sentimentele mele fata de trecut, ele nu mai exista. Cum nu mai exista nici acel om care le-a trait.

Bunicule, esti un om minunat, mergi cu bine.