"Scrisori pentru fetita mea" (fragment)

Reiau un fragment din "Scrisori pentru fetita mea" /"186 pagini de durere"

pentru cineva special, sa culeaga ce este de inteles

Viitoarele mamici intra intr-un fel de sindrom pre-natal si post-natal. Cand a ramas insarcinata, datorita acestui sindrom, grija de viitor a Mihaelei s-a accentuat, intrebandu-ma in fiecare seara inainte de culcare: „Oare noi ce o sa-i oferim copilului?”. Acceasi grija o aveam si eu, dar la intrebarea ei ma simteam neputincios, era atat de inteligenta ca incurajarile de genul „Lasa, ca o sa fie bine” mai mult o demoralizau, ei ii trebuiau dovezi. Doar dovezile linistesc o femeie panicata. Daca veneam cu o valiza plina cu doua milioane de euro si ii depuneam la banca, atunci poate ca se linistea. Dar pana sa am eu cele doua milioane, incercam sa o linistesc povestindu-i tot feluri de planuri, din ce o sa facem si o sa traim, noi si copilul nostru.

Mi-am dat demisia. Dupa parerea ei era singura certitudine din viitor, siguranta locului meu de muca, salariul de la stat. Inversunat ca vreau sa am ce raspunde pe viitor cand voi fi intrebat ce voi oferi copilului, iar munca mea nu avea sanse sa ma scoata din acel stadiu, mi-am luat mai intai un concediu de doi ani, „de cresterea copilului”. Am decis ca mai intai sa fac o incercare, sa nu-mi dau demisia, sa las o portita pentru a ma intoarce. Ea nu a fost de acord, nascuse deja si am facut-o fara stirea ei, dornic sa-mi ofer o sansa de a creea un camin stabil fetitei noastre. Nu a vorbit cu mine doua luni de suparare. Orice incercare a mea de a o convinge ca e o sansa fara riscuri s-a soldat cu tacere. Era convinsa ca am gresit. Eu aveam nevoie de sustinere. Ea nu stia ca devenisem bolnav de panica, ca eu luam spaga acolo unde munceam, ca ma ajutasem in trecut cu acei bani, si de cand am aflat ca a ramas insarcinata am refuzat sa mai fac parte din jocurile de culise. Cand suna oricine la usa tresaream, cand suna ceasul desteptator saream brusc in picioare, eram spasmofilic si crispat de panica ca au venit sa ma aresteze, cum au facut cu cativa colegi. Eu nu eram manjit, nu eram hapsin sa ma bag in ilegalitati, dar ceea ce primeam ca recunostinta se numeste tot mita, asa cum recompensa catre un medic care ti-a salvat viata se numeste tot spaga.

M-am inversunat si mai tare, am dorit sa demonstrez ca am ales bine, am muncit si am fost preocupat de afacere, ca aceasta sa creasca indeajuns incat sa recunoasca, sa fie evident, ca am luat o decizie buna. Dar pana au trecut cei doi ani cate griji mi-am facut, cate spaime am tras, cate planuri mi-am facut. Am fost conectat non-stop la afacere, numai despre asta vorbeam, numai pentru asta respiram. Sa recastig increderea Mihaelei, ca am luat decizia corecta, sa-i asigur linistea ca vom oferi copilului ceea ce merita.

Si am reusit. Dar cu ce sacrificii... Dupa cei doi ani eram la un stadiu mai mult decat acceptabil, dintr-un S.R.L. in pragul falimentului am transformat afacerea intr-o companie cu acoperie nationala de distributie. Creasem brand-uri ce greu mai puteau fi uitate. Ne permiteam sa ducem angajatii la team building in strainatate, intalnirile companiei le tineam pe la Mariott sau Hilton.

Privind inapoi de unde am plecat si la ce am ajuns in cei doi ani, sotia mea nu a avut de ales decat sa recunoasca ca a fost o decizie buna. Dar intre timp cred ca ma schimbasem. Toata aceasta acuza-inversunare, nerostite, eu ranit in orgoliu si retras, muncind si strangand din dinti, pentru a astepta momentul cand fara vina pot ridica privirea asupra ei, ea pe partea cealalta la fel de lovita in orgoliu, cu increderea in mine zdruncinata, deoarece am facut ce am considerat eu si nu am stat la masa negocierii casnice, sa decidem impreuna ce este mai bine. Eu tanjeam dupa incurajari ca ma voi descurca, ea a avut griji ca pot da gres. Dar impreuna cu ea am reusit, a fost cu mine zi si noapte, fiecare secunda, m-a sustinut si m-a indrumat cand i se parea ca aleg o cale gresita.

Am invatat sa schimb scutece, am facut „avioane” cu fetita la fiecare masa, mi-am dedicat timp cu dragoste, uneori rabdator si lovit in orgoliu de parinte deoarece trebuia sa fac intocmai cum doreau socrii, pentru ca ei stiu mai bine ca au crescut doi copii. Nu doream decat sa ma lase sa-l cresc si eu pe al meu.

Te iubeam si te iubim toti, mama ta, „bunii” tai, si ... doamne, oh cat... si eu.

Cum am ajuns sa divortam nu stiu, am suferit atat de mult ca nu mai stiu.

Am hotarat candva sa ma arat mai rar, sa se creeze o stabilitate in viata copilului. Mi-am inchipuit ca Mihaela va iubi pe cineva si il va aduce in viata ta. Ca sa se refaca sentimentul unei familii, neintinata de vreo existenta, chiar si a mea, eu trebuie sa devin vizitator.

Cand am prevazut viitorul, ce urmeaza, mi-am pierdut ratiunea din cauza durerii pricinuita de suferinta.

Ma gandeam uneori, chiar si acum, ca cei ce dau de greu in viata se pot intoarce oricand acasa la parinti. Langa ei nu te mai simti pustiit, gasesti o liniste ce iti da ragaz. Pentru ca eu nu am am parte de asa ceva, doream sa fiu un astfel de parinte. Acela la care fetita mea se poate intoarce oricand i-e greu, pentru acel ragaz.

Scriam cand imi era greu:

„As fi vrut sa ma cunosti cum eram inainte, cand eram cel mai puternic om de pe planeta. Pentru tine as fi fost. Eram martor la fiecare zambet al tau, prezent cu raspunsul la fiecare intrebare, binecuvantand la fiecare imbratisare.”

Acesta este visul ce mi-a fost furat. Acestea este suferinta mea, din cauza careia nu imi mai revin. Pentru care sufar de cate ori vad un copil, pentru care imi vine sa ma prabusesc la pamant ori de cate ori te vad.

Denisa, fetita mea, te iubesc.

Tati

____________

pag.127

Fara titlu... inca

"La final omul nu ia nimic cu el, decat povestea sa.

Acela ce nu are o poveste sau e seaca,

a facut umbra pamantului fara folos si trece dincolo sarac.

Tu ce poveste ai?"

Am invatat in 3 ani cat nu am invatat restul vietii. As putea face o lista a evenimentelor si prin care am trecut, deoarece imi plac cicatricele mele (am observat), ma definesc si fac parte din individualitatea mea. Uneori ma gandesc ca mi-a placut sa sufar, sa martirizez, ca vai ce viata grea si nenorocire s-a abatut asupra mea... E posibil, victimizarea proprie a dat insemnatate vietii mele de dinainte.

Pe de alta parte, cand omul este deposedat de vointa toate necazurile se lipesc de el si sunt traite cu mai mare intensitate. In perioada aceasta mi-am rupt clavicula si un omoplat. Am stat imobilizat in casa mai mult de 2 luni, ca sa adorm trebuia sa iau pozitii chinuitoare, caci pe spate nu puteam, pe fata nici atat, iar intr-o parte treceam prin chinuri si riscam sa se sudeze oasele stramb. Singur in casa, fara nici un fel de ajutor, numaram secundele unui minut. Timpul - aceasta masura importanta omului - poate fi masurat diferit in functie de starea fiecaruia. Cinci minute de asteptare in fata telefonului pentru primirea unei vesti sunt mai lungi decat cinci minute de conversatie. Intr-un chin numai de mine stiut asteptam trecerea timpului, a celor 2 luni cat trebuia sa stau imobilizat. Cand ma treceau nevoile injuram de deznadejde, mai mult sa dau o noima vaietelor, si ma chinuiam prin diverse pozitii si schimonoseli sa ma ridic, sa ma asez la toaleta. O clavicula rupta presupune un ham de imobilizare, astfel ca nu-ti poti apropia mainile de corp. Sa faci treaba mare la toaleta poate deveni o actiune foarte umilitoare in astfel de conditii. Omul e adaptabil, inveti sa te descurci sau te obisnuiesti.

Mult mai greu a fost cu nesomnul. Mult timp nu am gasit nici o pozitie sa ma lase sa dorm, durerea surda m-a tinut treaz cateva zile, pana cand m-am epuizat si la ivirea zorilor adormeam obosit. Ca apoi sa ma trezeasca crampe mult mai mari decat cele cu care adormisem. Cu timpul dilatat de suferinta fizica, cu un sentiment de pierdere a increderii in sine, cu o deznadejde fata de viitor si o vointa sugrumata de neputinta, am trait in cele 2 luni cel mai lung chin fizic, atat si psihic. O tortura de care imi voi aduce aminte toata viata.

stiu cum sa explic altfel, ce am simtit fizic in cele doua luni este la fel de impresionabil cu ce stare psihica am avut in cei trei ani.

Sunt persoane, mai ales de sex feminin - ce au tinut la mine candva, ori poate ca inca mai tin – ce ma cearta si imi reproseaza directia in care a luat-o viata mea. „Crezi ca esti singurul care a divortat, sau care trebuie sa o ia de la capat? Atat de barbat esti incat ai picat ca o balega la prima dezamagire?” – imi spun ele. Si cu fiecare astfel de vorba imi implanta in inima cate un pumnal. Cum poti sa explici cuiva ceea ce traiesti? Sunt convins ca din exterior pare un caz clasic si simplu, dar fiecare isi traieste propria realitate.

M-am convins pentru a nu stiu cata oara cat de importanta este starea psihica a unui om. Ratiunea mea poate judeca orice situatie, intamplare ori stare de fapt. Imi gaseam singur solutiile, dar eram inert, blocat pe o incapacitate de a actiona. Cred ca nu poti face ambele lucruri deodata: sa suferi si sa speri. Nu stiu de unde acest blocaj, dar se intampla si nici nu are rost sa inteleg acum de ce s-a intamplat.

Trebuia sa se intample... Este o lectie de viata, am studiat caderea mea dintr-o situatie sociala si exilul in izolare. Am experimentat stari noi, partea neagra a dezamagirii de sine si deznadejdii. Victimizarea nu este o alinare a celui ce sufera, cum ar crede unii, victimizarea proprie reprezinta dezgustul de propria persoana.

Am avut o tinerete plina de satisfactii, experiente placute si am fost incantat sa constat deseori ca sunt norocos. Am avut o evolutie influentata de parerea celorlalti despre mine. Presupun ca am fost un tanar plin de sine, cu mare incredere in fortele proprii si deranjant de fara griji. La 12 ani am devenit oluimpic pe tara la matematica, o varsta foarte delicata pentru formarea personalitatii. Orasul ma considera un baiat destept, colegii ma respectau, adultii ma priveau cu admiratie. Cand toti ceilalti te respecta este normal sa deprinzi o atitudine de parca toata lumea este a ta. Am incercat sa nu devin un infatuat, mai mult pentru ca mi se parea ca este un fals intelectual, credeam ca nu am ce cauta la masa bogatilor. Si totusi, asa am terminat liceul. Considerat cel mai destept copil din generatia mea. Mai tarziu, cand m-am dus voluntar in armata, parintii celorlalti copii ce se asteptau sa intru la o facultate de renume spuneau despre mine: „Degeaba destept daca nu-l duce capul”. Venisera evenimentele din 1989 si eram atat de derutat, tara avea atati de multi ingineri, asa ca am prevazut o decadere a acestei meserii si din alte motive personale am hotarat sa-mi satisfac stagiul militar. I-am dat ragaz Romaniei un an sa-si stabileasca cursul sa iau si eu o decizie.

Asa se face ca dupa armata am ajuns in Politia de Frontiera, angajat pe pile si pe renumele meu, ca sa fac apoi scoala la un fel de fara frecventa si ridicat in grade „la apelul bocancilor”. Asa ca la 19 ani si jumatate era „vames” la frontiera cu bulgarii, in perioada cand s-au eliberat granitele si la intrarea in tura ma asteptau kilometrii de autocare turcesti cu romani ce plecau dupa marfa in Turcia. Perioada de glorie a vamesilor romani. Pentru cei din orasul meu am devenit o persoana importanta, eram dintre ei, nu adus din tara. Eram „vecinul”. Am crescut in cartierul tiganesc de la „Gara”, asa ca cei cu micul trafic de Bulgaria ma cunosteau toti.

Practic la 19 ani si jumatate devenisem „cineva” in orasul meu. Fusesem „ceva” cand eram copil si devenisem „cineva” imediat dupa majorat. Banuiesc ca aceasta situatie trebuie sa fi avut o influenta asupra mea, a definirii mele ca barbat. „Oare am fost prea plin de mine?” – ma intreb acum. „Fata de cati oameni am gresit?”

Am cautat sa-i respect pe toti. In anturajul celor batrani nu ajungeam daca nu aveau incredere in mine, si ca sa multumesti un „batran” trebuie sa dai dovada de maturitate, sa gandesti ca el. Si am invatat meserie de la giganti.

Vedeam maifestarea unor colegi in relatiile cu „traficantii”, datorita meseriei si importantei ce o acordau ceilalti acesteia deveneau mai mult decat autoritari, de parca le-ar fi fost superiori. „Nene, lasa-ma si pe mine sa trec cu marfa asta, te rog. Am 5 copii si trebuie sa le dau de mancare.” – se tanguiau tigancile. Dar toti stiam ca este o afacere, nu ca n-ar fi avut ce le da copiilor de mancare. Si experienta te invata, genul acesta de oameni nu cunosc cumpatarea, sunt oportunisti si incearca sa te insele chiar si atunci cand le oferi ceva. Nu e vina lor, asa au trait, acesta este felul lor de a fi. Singurul mod in care ii poti controla este sa fii autoritar cu ei. Ei te considera „rau” oricum, face parte din legenda, si uite asa se da o lupta zilnica intre noi si romanii, turcii, machedonii si tiganii cu micul trafic. Prin „micul trafic” se intelege marfa adusa din Bulgaria, cumparata mai ieftin si vanduta mai scump, insirata pe trotuarele pietelor si strazilor aglomerate. Tigari, cafea, bautura, de cele mai multe ori falsuri, caci bulgarii falsificau de la CD-uri muzicale pana la vodka si concentrat de suc. Dar marea batalie se dadea pe whiskey si tigari din shop, fiecare calator avea voie cate 2 sticle si 1 carton de tigari pe zi, pentru a putea trece mai mult granita tigancile isi aduceau toata familia, cu batrani si copii.

Eu am trait printre ei, nu-i puteam vedea altfel decat ce erau. Colegii mei ii considerau „bisnitari”, eu le vedeam indeletnicirea ca pe ceva firesc, asa cum prostitutia si camataria sunt meserii vechi ce nu vor dispare prea curand. Pe vremea lui Ceausescu acesti oameni ne aduceau produsele occidentale, sapunuri, deodorante, casetofoane, jeansi, tigari, cafea, chiar si dulciuri, celebrele gume „Tipi-tip” si „Turbo”. Prin ei ne-am mai „indulcit” viata si ne-am culturalizat cat de putin gustul. Ce-ar fi fost viata comunista fara ei? Atunci apreciam ca au curajul sa treaca peste vama aceste produse.

Si de altfel, daca nu exista cerere nu exista nici oferta. Astazi cumparam tigarile cu timbru la valoarea de 3 eur. Ce ar insemna sa avem un loc de unde putem cumpara tigari de contrabanda la jumatate de pret?

Tura de dimineata era un spectacol. O gloata de 600-700 de persoane adunate la bariera asteptau sa treaca granita pentru a se urca in microbuzele de dincolo pentru Varna ca pe la ora 17.00-18.00 sa apara cu ele pline de marfa si incercandu-si norocul. Puteau trece cu marfa odata in functie de starea vamesului si fricii lui de raspundere, ori plecau o parte din ei si cealalta parte se campa in „zona nimanui”-„fasia verde”, cautand sa treaca pe tura de noapte. Ceilalti se intorceau si dupa ora 24, fiind o noua zi, aveau dreptul la alta marfa scutita de taxe vamale. Era un joc tampit, marfa oricum trecea legal pana la urma, dar si noi, si bisnitarii aveam batai de cap. Dar legea trebuia respectata.

Posibil ca multi dintre ei sa ma considere un infumurat, ca m-am uitat originile si mai ales ca eram de aceeasi religie. La inceput auzeam: „ Te stim noi, esti baiatul lui Trifoi, ai crescut cu noi, te stim de cand erai mic si slab, ca te strigam „Sakat” (Scheletul). Apoi te-ai apucat de karate si i-ai batut pe Rafet, pe alde Raim si te-ai ajuns acum, ca esti vames... Ii spun eu lui taica-tau ca nu ne-ai lasat sa trecem cu marfa.” Stiau si ei deosebirea intre vames si politist de frontiera. Dar ne luau la comun, ca se rugau de noi si le explicam ca e treaba vamii, iar vemesii le spuneau ca nu-i lasa politistii, ca „ei sunt sefii echipei de control”. Apoi cu timpul am capatat respect din partea lor. Mai intai au incercat sa ma domine datorita varstei si ca ma cunosteau. Unii au devenit chiar violenti, incercand si varianta asta, dar mi-am lipit de cateva ori pistolul de genunchiul lor si foarte serios si rece le-am strecurat printre dinti: „Misca si te las olog pe viata. Stiti ca am destule pile de am ajuns aici, asa ca zambind te las fara genunchi si nu o sa patesc nimic, de o sa stai la mila lui tanti Negip, doamna mata. Si nu din cauza de vama, mi se rupe mie de marfa ta, ci pentru ca m-ai jignit pe mine si familia mea. Cred ca tii minte ca nu am crescut pe balcon. Chiar nu te duce capul ca ma cunosti si s-ar putea sa-ti fiu de ajutor la ceva important, decat sa ma sictiresti cu sticla ta de vodka si sa ma satur de voi si sa nu misc un deget atunci cand trebuie?”

Apoi cu timpul s-au convins. Dimineata cand dam drumul la bariera, ii comunicam soldatului „B1, da drumul la persoanele cu micul trafic!”. „La toti?” – se mirau granicerii la inceput. „Da, la toti.” Un vuiet si un tropot ca de o turma de bivoli se auzea dinspre bariera. Colegii mei si toti angajatii din incinta vamii ieseau afara speriati de cutremur sau altceva. Gloata venea in fuga, tropaind asfaltul de parca pamantul fierbea sa dea pe afara, era haos. Copii si batrani, oameni de toate varstele. Si atunci le-am vorbit, un tanar de 20 ani incerca sa-i controleze: „Oameni buni, faceti liniste sa ma auziti. Toate microbuzele de dincolo pleaca la ora 9. Este ora 7. Daca stati in rand pastrand liniste promit ca treceti toti in jumatate de ora. Altfel ne jucam toata ziua, va dau drumul pe rand de la bariera cate 10-20 si mut imbulzeala acolo. Oricum ajungeti dincolo prea devreme si veti sta in frig sau in soare, la adapostul chioscurilor. Am vorbit cu Veliev de dincolo si va da drumul cum ajungeti, important este sa pastrati aceeasi ordine. Haideti sa ne facem toti painea fara nervi de pomana, si-asa e asa cum e.”

Apoi le vorbeam pe limba lor si numai din acest lucru ma ascultau, prindeau incredere. Apoi cu timpul m-au respectat. Eram doi oameni in toata vama care puteau sa controleze gloata de sute de persoane: eu si colonelul Manea.

(voi continua...)

.

"Sfantul Andrei" din cimitir

Unui om indestulat ii este greu sa inteleaga ca exista pe lume oameni care sufera de foame. Realmente. Si cine nu a avut aceasta experienta nu va intelege niciodata umilinta la care este supus un astfel de om, cum il schimba si il face auto-protectiv, reactioneaza nefiresc cu cei din jurul sau. Ar trebui sa fiu multumit cu faptul ca am satisfacut stagiul militar intr-o perioada de haos, imediat dupa 1989, perioada in care am experimentat ce inseamna foamea.

.................................

Pe vremea cand aveam restaurantul s-a intamplat un fapt bizar pentru unii, dar deloc iesit din comun pentru mine. Un ospatar m-a prins in calea lui si mi-a dat cu tifla: „Ferea, sefule, ca am o comanda serioasa!”. Nu era nesimtit, ci dorea sa ma atentioneze asupra unui lucru si dupa ce i-am citit fata am dedus ca ar fi vrut sa vad cu ochii mei, decat sa-mi povesteasca. I-am luat urma si am inteles imediat de ce dorea ca eu sa cunosc ce client avem. La o masa pe terasa se afla un om masiv, spatos, cu umeri lati, o barba alba gen Nicolae Iorga si parul lung, dezlanat, carunt si cret. Hainele nu erau zdrente, dar foarte murdare si el insusi era imputit.

Ospatarul meu era un tanar venit din alte restaurante unde prinsese apucaturi ciudate, pe la inceputurile lui la mine servea cu promptitudine clientii de soi, iar celorlalti le oferea un serviciu vadit rece si toate gesturile lui transmiteau: „pe voi cine v-a adus aici?”. Mi-a trebuit ceva timp sa-l invat si sa inteleaga ce fel de local am facut, degeaba le povestesti si le impui, mai degraba trebuie sa se convinga ei. „Il vezi pe omul acela de colo? Este ministrul mediului, a fost la pescuit la balta si este imbracat cu cele mai vechi haine, ori specifice activitatii, este murdar de noroi si dupa ce s-a recreeat a venit direct la noi. Ce-ti spune asta? Este genul de om care nici gunoiul nu-l duce la ghena fara a se aranja, dar la noi si-a permis sa vina in tinuta asta. Trebuie sa pricepi familiaritatea ce o au clientii cand vin aici. O halba buna de bere o bea si ministrul, si muncitorul de rand, caci si-o permite fiecare. Au un lucru in comun, ii apreciaza gustul. Munictorul se simte si el ministru, ministrul se simte si el de-al oamenilor de rand.”

Numai ca acest deosebit client era o dilema pentru ospatar intrucat ar fi alungat orice persoana de la masa alaturata. Nu-l putea refuza sa-l serveasca, nu de frica legilor, tanarul ospatar nu cunostea despre acestea, ci pentru ca-mi cunostea principiile si ma respecta mai mult decat ii era teama. Asa ca a facut ceea ce ar trebui sa faca un om inteligent, cand situatia il depaseste, o plaseaza celui in masura sa o judece.

Am studiat omul de la masa, din instinct profesional al meseriei ce am avut-o, si am citit pe fata lui o mare suferinta. Nici nu stiu cum sa explic aceasta stiinta, daca este stiinta. Sa-i spun obicei profesional, experienta in lucrul cu oamenii...? Emotiile oamenilor nu se afiseaza incontinuu, expresia fetei lor se schimba in functie de ce gandesc. Pe de alta parte un om suferind isi schimba fizionomia fetei intr-un mod aparte. Datorita durerii launtrice si deznadejdii se dezvolta anumiti muschi faciali ce devin vizibili daca emotia persista timp indelungat. In vremurile moderne oamenii isi vorbesc fara sa se priveasca, lipsa de curtoazie le da ocazia sa spuna ce gandesc pe de-a dreptul, fara a se sinchisi ca pot rani prin cuvinte ori ca isi fac cunocuta judecata proprie, drept ce nu-l are inca nimeni, de a judeca sentimentele altora. Sa nu se creada ca ma uit la cineva si imediat imi dau seama ce gandeste, pentru asta este nevoie de a surprinde subiectul cand este concentrat pe ceea ce ma intereseaza sau de aplicarea unor „declansatoare de emotie”. Din instinct, cand ma duceam la piata urmaream aceste „microexpresii” ale fetei in timpul negocierilor, cum afiseaza gospodina expresia deceptiei cand negustorul ii strecoara printre rosii si una „impuscata”, ori mimica de o fractiune de secunda a vanzatorului cand simte ca a prins clientul. Aceeasi oameni daca ii intalnesc pe strada , fata lor nu-mi va spune prea multe cu privire la un subiect, fiecare va fi adancit in propriile ganduri. In functie de cum ii zboara gandurile va aborda cu inconstienta mimica specifica. Pentru a afla ce gandeste cu privire la un lucru e necesar sa-l introduci intr-o atmosfera specifica si sa-i aplici un „declansator de emotie” ce poate fi o intrebare, un gest ca o aluzie ori altceva sa-l surprinda.

- Buna ziua, sper ca nu va deranjez. As dori sa-mi acordati placerea de a lua masa cu mine,... domnule sculptor. – ma adresez cu respectul cuvenit.

Il voi numi „Sfantul Andrei” deoarece asa l-au poreclit ospatarii mei pe „distins”, de fiecare data eram anuntat: „Sefule, te cauta Sfantul Andrei.” Acesta se face alb ca varul si ma priveste incercand sa-si aduca aminte daca m-a mai vazut candva. Intradevar, omul asta a suferit cumplit. Era vizibil ca se simte nelalocul, ca e cuprins de satisfactie si un regret in acelasi timp. Satisfactie pentru ca-si permite astazi orgoliul de a bea o bere nefiltrata, si regret pentru anumite vremuri in care si-ar fi permis orice, iar acum nu este in stare.

- De unde ai dedus dumneata ca as fi sculptor?

I-am aratat geanta veche de piele, cu dalti si ciocane in ea, de toate marimile si toate intrebuintarile.

- Nu ma lua drept ce nu sunt.- continua. Sculptez cruci.

- Chiar si-asa, mi-ar face placere sa luam masa impreuna, daca nu va deranjeaza. Eu mananc singur, dumneavoastra singur. Am placere sa va fac cinste cu o bere pentru ca sunt convins de calitatea omului cu mainile batatorite.

Si asa l-am intalnit pe „Sfantul Andrei”, un om cult, educat, murdar si cu privirea ratacita. Am remarcat ca toate povestirile acestui om sunt de prin anii 90, a facut cunostinta cu oameni destui de importanti in acea perioada. Un om blocat in timp. Nu l-am intrebat nimic, l-am lasat sa-mi spuna ce a considerat ca e cazul sa stiu. In drumul lui spre cimitir se uita cu jiind la restaurant dorind sa simta gustul berii nefiltrate germane, o amintire veche si un moft ce nu si-l poate permite. Dar astazi are ceva bani din urma unei lucrari si a dorit cu tot dinadinsul sa manance un weisswurst si sa deguste un weissbier.

Cel mai gustos carnat din meniu este traditionalul ghiudem tataresc, proaspat, inainte de a fi uscat. Il serveam aruncat pe jar si crestat sa se incolaceasca ca un cercel si sa se patrunda. I-am comandat si varza mea calita, reteta mea. Tai varza subtire si arunc prin ea un cartof fiert pisat si cubulete de mar. Fac un rantas de ceapa prajita cu bulion si il amestec in varza. Tava cu varza o acopar cu feliute subtiri de piept de porc dat prin boia, toata scurgerea din carne da savoare verzei calite. Iar carnatii tataresti i-au adus alaturi de un piure specific retetelor mele, pe principiul „roasted garlic smashed patato”, adica cartofi si usturoi copti in cuptor, batuti cu ulei de masline, sare si piper. Gustul de usturoi copt patrunde in piureul de cartofi.

Astazi am puterea de a intelege ce au insemnat aceste bunatati gastronomice pentru bietul om. Astazi am puterea de a intelege ca probabil am fost dintre putinii care l-au tratat ca pe un om, la fel de important ca si mine, ca orisicare. La sfarsit a vrut sa plateasca, i-am ghicit mandria, dar inainte de a refuza cinstirea mea am adus argumente ca-mi face placere, si daca nu s-a simtit bine la mine, as merge cu el oriunde in alta parte si cinstea ar ramane aceeasi. De altfel, cand cineva iti ofera ceva cu mare placere este urat sa refuzi, dovedeste ca nu apreciezi si desconsideri pe acel om, te feresti de orice vine din partea-i.

Apoi a ajuns un obicei de care Sfantul Andrei nu a profitat, ceea ce a dovedit ca are simtul bunului simt. Suna ciudat – simtul bunului simt – dar nu este acelasi lucru cu cineva care are bun simt. La intervale de doua saptamani trecea pe la local sa ma intrebe de sanatate. Uneori chiar ma refuza, justificand ca este in trecere, cu mare treaba, dar imi promitea o data ulterioara cand sa ne vedem. Acest om a produs o adanca impresie in sufletul meu, un om lovit, inteles de mine, un om ce s-a luptat cu soarta lui si inca se lupta.

Astazi inteleg. Cand eram instarit nu puteam intelege cum unii oameni se pierd si nu pot trece o trauma personala. Ma gandeam la situatia lor pret de o secunda, concluzionam si dupa ce ii etichetam imi mutam gandul la ale mele, fara a intelege ceea ce traiesc ei. Ii comptatimeam, dar nu-i respectam. Ii consideram slabi. Si daca mi s-ar fi cerut sa le acord incredere, evitam. Ma simteam superior lor. Nu stiam nimic despre viata.

De curand imi pierd timpul pe la tipografia unui prieten. Se face ca aici fac cunostinta cu un renumit sculptor in lemn, in varsta de 70 ani, ce venise pentru tiparirea unor afise la expozitia lucrarilor sale intr-un anumit muzeu. Din vorba in vorba, discutand despre artistii contemporani, imi spune un lucru ce mi-a inghetat sangele in vine:

- In toata viata mea am cunoscut multi sculptori si pictori, dar un mare talent ce se naste precum Brancusi la intervale mari de timp era un tanar ce a facut valva cu lucrarile sale. Pe langa ca avea un talent innascut, se slefuise prin studii si avea si un simt al vanzarii propriului nume, marketing cum ii spune acum. Din pacate, ca sa vezi cum e viata, acum 20 de ani ii moare sotia si dansul a iubit-o atat de mult incat dupa inmormantare s-a inchis in atelier si i-a cioplit singur crucea in marmora, dintr-o singura bucata. De atunci si-a pierdut mintile, sta in cimitir si sculpteaza cruci. Cei de la pompe funebre speculeaza starea lui si il pun la munca pe 2 sticle de rachiu iar ei incaseaza milioane. In fiecare noapte se imbata si, fie iarna sau vara, imbratiseaza crucea sotiei lui pana dimineata. Daca nu era bautura intepenea demult. Pacat ca evenimente neplacute distrug viata unui om.

Foarte multi oameni s-au simtit indreptatiti sa se considere superiori fata de „Sfantul Andrei”, datorita aspectului sau. Pentru mine este un om ce a avut o putere extraordinara de a iubi, a iubit cu toata fiinta lui, iar cand aceasta dragoste a disparut, insasi fiinta lui nu a mai existat. Constienta lui s-a dus cu ea. Ce a ramas este un strigoi printre cei vii si cruci. Celor ce gandesc ca a avut mintea slaba si nu a avut puterea de a trece peste o greutate a vietii, am sa le spun ca nu au cunoscut niciodata puterea de a iubi cu toata fiinta. Numai un sfant o are.

Razbunari cu destinatii gresite

Vorbeam de curand cu o mama singura, care imi reprosa comportamentul tatalui. Au avut o relatie si s-au despartit. Numai ca ea a ramas insarcinata. S-a hotarat sa pastreze copilul. Am discutat si atunci, i-am explicat ca va fi greu, pentru ea cat si pentru copil mai tarziu, asa ca sa gandeasca bine la ce hotareste.

A hotarat sa pastreze copilul. Tatal a incercat continuarea relatiei de dragul copilului, dar nu a mers si s-a destramat. Acum amandoi sufera pentru copil, ea si mai mult caci este panicata de cum se va descurca pe viitor.

Dar mi-a atras atentia o expresie ce mi-a dezvaluit gandul ei: "O sa regrete. O sa vrea sa vada copilul si o sa regrete."

In urma deznadejdii si dezamagirii iti vin astfel de ganduri, de razbunare.

Dar as vrea sa le spun tuturor mamelor singure din lumea intreaga, tuturor parasitelor, divortatelor, independentelor, ca oricat v-ati justifica razbunarea asupra barbatului prin a-i ingradi accesul la copil, nu asupra lui va razbunati, ci asupra copilului.

Chiar si atunci cand denigrati tatal, pe buna dreptate sau nu, denigrati obirsia lui si din punct de vedere psihic il aruncati intr-o nesiguranta de sine.

Scriu repede si am nervi. Voi aborda subiectul in detaliu.

Drumul din Iad in Rai e mai departe decat invers.

Duminica dimineata m-am trezit binedispus, este ziua cand ma intalnesc cu Fericirea.

M-am aranjat, m-am pregatit sufleteste, o stare exceptionala ... n-am mai simtit de mult. Nu m-am mai gandit la mine, imi era dor de Fericire. Cu o zi in urma imi doream sa fie frumos afara, cand am vazut vremea m-am bucurat, am iesit la balcon si am multumit soarelui. Puteam sa-mi duc Fericirea in parc.

Din pacate eu nu pot s-o sun, nu pot sa intreb: Fericire, la ce ora ai planuit sa ne vedem? Am asteptat vesti de la ea. Pana la pranz nu am fost nerabdator, am facut ce face orice om duminica. N-am mai simtit demult diferenta dintre zile, ca e luni, marti sau duminica.

Dupa pranz am pazit telefonul. Fericirea nu mi-a dat nici un semn de viata. Am sperat ca prefera sa ma viziteze seara.

Dar cand s-a intunecat m-am dezbracat de hainele frumoase, am mancat o cina rece si am plans in intuneric. Nu mi-a fost dat sa intalnesc duminica asta Fericirea.

Am aflat un lucru: Ca sa ajungi din Iad in Rai este departe... Dar ca sa cazi din Rai in Iad dureaza o secunda.

Definitia suferintei. Remedii?

Am trait in interiorul meu tot timpul asta, in lumea inchisa din mine. Am retrait toate experientele importante, disecandu-le si studiind dintr-un punct extern, precum un spectator. Mi-am trait inca o data viata, am savurat-o si i-am dus dorul. Am regretat-o ca pe un lucru pierdut, precum imbatranesti si nu te impaci cu ideea ca vine vremea cand viata se termina cu adevarat.

Un om esuat pe o insula va innebuni de singuratate. Am fost singur in lumea mea. Inca mai sunt. Dar daca inainte ma simteam in siguranta pe insula, acum caut cu disperare sa plec de pe ea.

Am ajuns sa privesc oamenii cu alti ochii, daca ar stii ce gandesc eu s-ar speria. Le vad lumea. Este normal ca in baza informatiilor obtinute prin instruire, educatie sau pur si simplu intamplator, gen media sau experiente proprii, oamenii sa-si imagineze o realitate. Nu stiu s-o denumesc, poate ca propria viziune, perceptie a realitatii, etc. Rezultatul este ca fiecare isi contureaza in minte realitatea proprie. Unii discuta cu tine dar de fapt au ochii pierduti, privesc undeva in gol, in acel moment ei construiesc realitatea lor, cea pe care o povestesc. Altii si-au format aceasta realitate in minte dinainte, o tin minte si vorbesc despre ea, se uita in ochii tai sa verifice daca intelegi si crezi ce spun. Sau ce impact are are asupra ta ceea ce spun ei.

Zic ca acum ii privesc si le vad lumea. Unul e suparat, altul este iritat...nemultumit...cativa ii vezi fericiti... Alte persoane isi impun stari, cine stie pentru ce motiv, sau fara nici un motiv. Ca sa devina credibili, precum un actor isi impun stari. Toate acestea se vad, eforturile lor de a impresiona, dar mai intai de a se impresiona pe sine. Incep a-si construi realitatea personala, din ganduri, din sentimente, din ceea ce cred... chiar si predictii. Mintea face automat un calcul al probabilitatilor si cele cu sanse mai multe de a se intampla devin convingeri. Dar au ca material de lucru numai ceea ce cunosc.

Nu exista o realitate universala, un adevar comun pentru toti. Decat ceea ce interactioneaza cu noi. Sigur, pamantul poate fi lovit de un meteorit si viata de pe planeta sa dispara (viata inteligenta, caci cea moleculara poate continua nestingherita). Dar aceasta realitate exista pentru noi pamantenii, pentru galaxie este un fapt ca celelalte. Pe o alta planeta a cazut un alt meteorit acum 100 milioane de ani, pentru galaxie nu conteaza ca a fost acum 1 secunda sau in urma cu mult timp, cat o eternitate. Eternitate pentru noi, ce masuram timpul pentru ca imbatranim.

Maine printr-un accident poate sfarsi existenta mea. Pentru galaxie, pentru omenire nu reprezinta nimic. Suntem un fir de iarba, un praf de nisip de pe plaja. Realitatea care o cunosc eu se incheie. Nu-mi mai foloseste la nimic.

Dar emotia este o traire. Am sa numesc ceea ce simt, starea care o am, ca fiind emotie.

Am sa dau exemplul hazului. Ma uitam la un serial de comedie si am ras cu pofta la ceva hazliu. M-am ridicat sa ma duc la baie si mi-am adus aminte de prezent, de mine. Mi-a inghetat zambetul be buze si din suflet, constientizarea realitatii mele triste mi-a readus starea de regret pentru lucrurile ce ma fac nefericit.

Cand te simti bine traiesti emotii. Cand te distrezi cu prietenii, cand dansezi, cand ai aventura, chiar cand faci sport, realitatea ta nu mai exista, mintea nu mai este concentrata pe realitatea stiuta de tine...

Acestea sunt emotii primare. Insotesc activitatea care o faci. Dar mai exista si stari. Ceva nu se potriveste in realitatea ta, ceva ce te nemultumeste si creeaza suferinta, o stare negativa. Sau poate fi o stare pozitiva cum este indragostirea.

De exemplu, realizarea profesionala te poate alimenta cu incredere de sine, auto-multumire, siguranta zilei de maine. Daca dupa un timp te obisnuiesti cu aceste stari si te gandesti ca de fapt doreai sa faci altceva cu viata ta, sa stai pe langa copii sau sa faci arta in schimb, regretul iti provoaca suferinta, emotii negative. Din cateva ganduri ai schimbat realitatea ta.

Exista un truc psihologic numit "pozitivism" ce este imbratisat de cat mai multa lume in defavoarea religiei. Religia este forma antica ale aceleasi unelte psihologice. Omul cavernelor si-a folosit imaginatia, si-a conturat o lume mistica in minte cu privire la fulgere si tunete, altfel ar fi murit crispat de frica in pestera lui. Povestea spusa copiilor pentru a-i linisti functioneaza in acelasi mod.

Pozitivismul este o auto-sugestie, un fel de inlaturare din minte a ceea ce-mi produce nemultumire. Face bine psihicului. Nu intru in subiectul asta, sunt multe de spus.

Incerc sa explic ca nefericirea este un efect a ceea ce construieste mintea noastra. Sigur, cand mi-e frig imi doresc sa fiu la mare, la soare. Imaginarea acestei alternative, a lucrurlui ce-mi face bine, ma face sa-mi fie dor de un astfel de moment. Cand mi-e foame imi imaginez ceva pentru care mi-e pofta, din amintiri. Amintindu-mi, are loc efectul Pavlov. Corpul se pregateste pentru a primi acele gusturi, acele mirosuri. Salivarea este o manifestare vizibila a efectului Pavlov, dar ceea ce nu se vede este transformarea starii omului. Imi imaginez o situatie ce m-ar face fericit, ceea ce-mi da o anumita stare pentru o perioada foarte scurta, atata timp cat poate ratiunea mea sa se lase in voia imaginatiei. Pentru declicul unei stari nu este nevoie decat de o secunda, o fractiune de secunda, caci mintea rationeaza rapid. Cand faci un exercitiu la matematica si deodata iti vine ideea cum s-o rezolvi, acea idee apare brusc. Nasterea unei stari are loc imediat dupa conturarea unei situatii fericite. Apoi apare constientizarea, ce face comparatie cu realitatea existenta si apare regretul, suferinta pentru lipsa acelui bine. Efectul pavlovian in materie de stare este o deceptie. Precum gustul, imaginarea unei situatii favorabile amageste sufletul pentru o clipa si iti da o stare euforica pentru o fractiune de secunda, doar pentru a-ti aminti ce ai pierdut.

Nu se poate evita, face parte din natura umana. Astfel progresam, ne instruim, ne educam... Puterea noastra de a ne imagina, de a construi propria realitate conform perceptiei personale, face ca omul sa fie inteligent.

Si in plus, omenirii ii este util ca omul sufera. Daca nu ar suferi ar fi haos pe pamant - din punct de vedere uman. Daca nu mi-ar fi teama ca mai tarziu voi suferi, in acest momant as face ceva irational, as actiona instinctual. De suparare as tranti calculatorul la pamant, daca nu mi-as imagina ce rau este sa nu mai am calculator.

Dar cei ce sufera mai mult decat obicei au o stare continua de nemultumire, le lipseste ceva. Iar mintea lor este concentrata pe aceasta realitate, pe lipsa acelei situatii ce i-ar face fericiti. Daca au trait acele momente fericite, acum duc un dor pentru starea respectiva. Amintirile devin un drog, constientizarea nefericirii aduce aminte de starea fericita, cum era, si pentru acel moment, numit de mine efectul Pavlov asupra starii omului, cei tristi vor fi blocati de stari negative, le vor dori, doar pentru acea clipa cand constientizeaza nefericirea lor prin amintirea starii de bine. Acea amintire a starii de bine este drogul ce-l blocheaza, nu poate merge mai departe, distrugandu-l.

Amintirea unei stari nu este rationala, tine de suflet. Nu functioneaza cognitiv. Este o ridicare si prabusire a sufletului ca sa zic asa. Declicul constientizarii realitatii aminteste si situatia fericita, la care sufletul tresare si se inalta, ca imediat cand iti aduci aminte de prezent sa se prabuseasca. Cel nefericit are o continua senzatie de prabusire in gol.

Logica imi spune ca remediu pentru nefericire este sa-ti distragi atentia de la trecut, traind emotiile primare. Socializarea te face atent la prezent, sportul, distractia, aventura... Evitarea traiului in singuratate.

..................................................

(va urma)

- fragmente de corespondenta 16 Aprilie 2011

PS: Ma grabesc, asa ca voi continua altadata

Tema de casa: Ea 43, El 33.

Stimate Domn,

m-ai impresionat cu absolut toate postarile - marturisiri, povesti de viata, concluzii bine punctate.

As vrea sa-ti propun un subiect care ma macina de mai multa vreme: relatia intre un barbat si o femeie in care ea este cu 10 ani mai mare, pentru un interval intre 33 si 43 de ani. Cum trebuie sa simta si sa cunoasca barbatul o astfel de intamplare?

Multumesc. Cu bine,

mm

Stimata doamna mai mare cu 10 ani decat El,

Habar nu am. Nu am avut o relatie cu o femeie mai mare decat mine, poate doar cand aveam intre 15-22 ani, ceea ce nu cred ca este subiectul nostru.

Sincer sa fiu mie mi-a fost greu intr-o relatie cu mine la 36 ani si o fata de 22 ani. Mie imi statea bine, probabil eram vazut intr-un anume fel de restul, cu intrebari si raspunsuri. Raspunsurile pe ghicite. Dar nu m-a deranjat o perioada. Perioada 1 din etapele relatiei de iubire.

Se zice ca iubirea are mai multe etape:

1. Indragostirea, starea de euforie datorita unor hormoni, cand persoana de care te-ai indragostit este vazuta idealizat.

2. Prima constientizare, cand cei doi realizeaza ca sunt indivizi diferiti, vad deosebirile, invata sa traiasca cu ele. Sau nu.

3. Rutina, cand cei doi devin atat de familiari incat relatia se rutineaza, apar primele nemultumiri, stari de anxietate, pretentia ca celalalt sa gandeasca si sa actioneze identic. Si cand nu o face, traiesti un sentiment ca o dezamgire.

4. A doua constientizare, practic o a doua indragostire, cand capeti incredere in celalalt, te-ai hotarat ca va veti petrece viata impreuna.

(Nu mi-am dat seama ca am scris intr-un psot precedent, dar reamintesc sa-i dau plus valoare)

Asa ca dupa perioada de euforie, a indragostirii, vine o perioada cand cei doi iubiti realizeaza diferentele dintre ei. Traiul in comun devine adaptabil la celalalt. Daca exista tabieturi si obisnuinte total diferite de ale tale, partenerul nu-si da seama de efortul tau pentru a te adapta. Nici tu nu-ti dai seama de efortul lui. Cel ce este obisnuit sa preia controlul relatiei va impune propriile tabieturi, propriul mod de viata fara a lua seama la cum a fost obisnuit celalalt. Daca intri in viata celuilalt ca o furtuna si-i schimbi radical modul de viata se numeste ca impui ceea ce crezi tu ca este bine, cum crezi tu ca este bine sa traiesti viata. Poate fi corect ceea ce vrei, dar impunerea este o constrangere psihica, transmite "daca nu faci ca mine ma pierzi". Santajul sentimental roade, mai tarziu se adauga inconstient la starile de iritare. Din punctul tau de vedere poate fi corect, dar celalalt va obosi candva sa-i fie anihilata vointa. Ceea ce doresti poate deveni vointa lui.

Copilul capata o educatie in timp, prin repetitie. Daca ii spui o singura data ca inainte de masa trebuie sa se spele pe maini, nu o va face de fiecare data, asa cum constitutia odata legiferata face un adult sa se conformeze ei. Ca sa devina o obisnuinta trebuie sa repete la fiecare masa, astfel sa devina automatism. Nu este indicat sa-l certi cand uita. "Ce ti-am spus eu?! Ti-am spus sa te speli pe maini inainte de masa. Fugi la baie!" - este o cearta, care nu face altceva decat sa creeze aversiune fata de spalatul pe maini si invata copilul sa fie certaret. Este o cearta gratuita. Daca repeti sa spui: "Te rog sa te speli pe maini inainte de masa." fara sa dai ochii peste cap de indignare, copilul va invata sa fie politicos si sigur vei primi "Ah da, am uitat, scuze." Sigur in timp automatismul de a se spala pe maini va intra in comportament.

Traiul in comun a doi indragostiti este un efort de adaptare. Sa presupunem ca eu obisnuiesc ca dupa ce am mancat sa-mi fac siesta cu un pahar de vin bun, o tigara si ceva sa-mi delecteze inteligenta. Iubita este obisnuita altfel, doreste sa-ti speli vasele, sa faci curatenie in bucatarie si abia apoi sa-ti faci siesta fara un stres in cap ca a ramas bucataria nearanjata. Nici sa o las singura nu ma simt bine, ca nu mi-am luat menajera (cu toate ca mai tarziu devine normal). Din constiinta ma alatur obiceiului ei, dar pentru mine este un deranj de confort. In sinea mea ma enerveaza, ma irita disconfortul. Este doar un exemplu de obisnuinte diferite. Cu timpul nu-ti mai este teama de o destramare a relatiei si izbucnesti: "Mai lasa-le naibii de vase murdare, acum vreau sa beau un pahar de vin. Acum am starea ca m-as delecta cu el. Sa ma apuc sa spal vasele si apoi sa ma delectez cu paharul de vin pentru mine este ca si cum dupa ce te dezbrac cu pasiune tu zici "Piua" sa asezi cu grija hainele pe umeras. Ori exact cand sa am orgasmul ma ridici de pe pat sa netezesti cearsaful, ca sta sifonat."

Fiecare si-a format propriul mod de viata, impunerea propriilor tabieturi este un disconfort pentru partener. Nu trebuie sa explodezi ca pare nefiresc conform punctului tau de vedere, ci sa ai rabdare, prin repetitie ajunge sa devina obisnuinta. Sa te obisnuiesti tu, ori el. E posibil sa apara un obicei nou, agreat in comun.

Revin la subiect. El 33, ea 43. Va veni o vreme cand el va simti diferenta de varsta. Eu personal simt diferenta de varsta intre femei de varsta cu mine si cele mai tinere. Mi se pare mai greu de trait cu cele de-o varsta cumine. Bineinteles ca exista mai multa toleranta si mai multa intelegere, iti accepta si defectele. Dar regreta schimbarile pe care le aduce varsta si insista sa-ti verifice sentimentele cu tot felul de teste. Daca nu primesc raspunsul dorit vor razbunare, fac ceva sa-ti amarasca viata, sa te simti si tu la randul tau execrabil. Cu toate ca nu esti de vina tu pentru regretele lor.

Sincer? Nu cred in sansele unei astfel de relatii. Dar ce sanse are orice relatie? La fel ca aceasta. Fiecare dragoste isi are vremea ei. In rest se traieste din amintirea ei si din obisnuinta. Maine daca intalnesc o persoana de care ma indragostesc si hotarasc ca viata alaturi de ea imi aduce fericire nu o sa refuz pentru cine stie ce motive. Poate chiar sa-mi arate viitorul ca pe un film si sa vad ca ne vom desparti dupa un timp, eu voi continua pentru momentul acela, pentru fericirea aceea.

Eu in relatia cu fata de 22 ani m-am gandit bine si am ajuns singur la concluzia ca daca tin la ea sa o las sa-si traiasca viata in etapele normale. Am consumat partea frumoasa a unei relatii, inceputul ei, am asteptat perioada de familiarizare cand incepe sa simta diferentele si apar primele intrebari, apoi m-am comportat in asa fel incat despartirea sa nu mai fie atat de dureroasa pentru ea si asta a fost. Dar a fost alegerea mea, din experienta avuta. Fata de ea nu a fost corect, e posibil ca experienta in sine sa-i dauneze alegerilor pe viitor, e posibil ca urmatorul sa fie unul care o va schimba in timp si o va face sa accepte o viata nefericita. Dar aceleasi sanse le avea si daca nu ma intalnea.

Dar cum spuneam, nu am avut experienta unei relatii cu o femeie mai mare cu 10 ani decat mine, iar presupunerea este mama ipocriziei.

PS : Voi corecta articolul cand e timp.

Confortul psihic al celui dominat

Am sa-ti dau un exemplu. Tendinta oamenilor mai educati este sa trateaze propriul copil ca pe o persoana matura. Adica il intreaba despre ce doreste sa faca, il pun in situatia de a lua decizii, ii incurajeaza gandirea si discernamantul. Dar pe un copiil il apasa aceasta libertate decizionala, nu are experienta pentru a judeca ce este bine sau rau, si astfel ca fiecare decizie care o ia, sau orice spune, este cu semnul intrebarii. Devine nesigur, ii este teama ca nu alege binele corect. Copilul este in perioada imitationala pana la adolescenta, invata despre viata executand. Pentru el este un efort spiritual foarte mare pentru a lua o decizie corecta, astfel ca prefera ca parintii sa-l oblige a face lucrul corect, devine experienta si in minte i se configureaza notiunea de bine-drept-corect. Daca parintii au o notiune gresita despre corect si bine, vor educa copilul in aceasta directie. Eu consider ca cei ce lasa la decizia copilului orice activitate a lui, de fapt acei parinti nu sunt siguri pe ei despre ce e bine sau nu. Nu au fost invatati cu un bine universal, social, ci notiunea de bine este puternic individualizata de persoana lor, comportament ce il transmit si copilului atunci cand il lasa sa ia decizii asupra sa, il invata ca "binele" este atunci cand iti este tie bine fara a contura vreo conduita.

Este un exemplu de cum aplicatia a doua principii corecte au un rezultat daunator. Logic si democratic este ca fiecare persoana, chiar si copilul, sa fie lasat sa aibe propria vointa. Dar omul nu e masina, are suflet, adica "stari", sentimente, etc. Copilul este o fiinta umana fara experienta, omul evoulueaza prin experientele sale, prin informatiile ce devin experienta. Pana capata aceasta experienta, numita educatie in cazul asta, va trebui intai sa o aibe si pentru aceasta sunt parintii responsabili.

Revin la intrebarea justa "de ce un barbat trebuie sa domine o femeie?". Din acelasi motiv pentru care un barbat ofera o floare femeii, si nu invers. Ca un barbat sa domine o femeie inseamna ca aceasta il admira si are incredere in el. Nu ma refer la dominatia prin teama ori constrangere morala. De fapt nu barbatul s-a hotarat sa o domine, ci ea s-a hotarat a fi dominata, ea are increderea asta. Pentru femeie este un confort psihic ravnit, sa stie ca exista cineva care ia deciziile ca ea sau mai bine ca ea, sa fie de acord cu ele dar responsabilitatea lor sa fie asumata de altcineva. Este o viata mai placuta. Este diferenta dintre a fi patron sau angajat la o multinationala. Sa zicem ca patronul unei mici afaceri castiga 2k eur/luna, cu toate responsabilitatile ce le are, cu grija angajatiilor, a taxelor, cu ingrijorarile ce le duce cu el peste tot... si la polul opus ai corporatistul care castiga 3k-4k eur pe luna, ale carui griji se incheie odata cu terminarea programului. In caz de esec nu intra in panica, are un CV impresionant si ultimul job (esuat de altfel) i-a ridicat nivelul de experienta si pretentiile salariale. Cine este profesionistul, cine este cel curajos si de admirat? Cel ce duce responsabilitatea in spinare sau corporatistul fara grija, ce stie ca in fiecare luna isi ia salariul, ca un drept indubitabil?

Spuneam, deci, ca femeia prefera a fi dominata, are un sentiment de siguranta cand gaseste un barbat asupra caruia s-a hotarat ca are deplina incredere. Este un sentiment foarte placut si magulitor cand cineva are grija de tine. Cand esti copil si ai racit, grija mamei este un sentiment divin. Sa stii ca barbatul tau te iubeste atat de mult si ca doreste, vegheaza, actioneaza ca tie sa-ti fie bine este un sentiment la fel de divin.

- fragment din discutiile pe facebook

Victima victimizarii

De 4 luni mi-e foame. Este un chin fizic ce a fost in tandem cu starea mea generala. N-am simtit pana de curand, am fost la limita supravietuirii si nici macar nu stiam. Mancam cand mi-era foarte greu si aveam ce sa mananc. Simteam o durere surda si o senzatie de lesin ce imi placea pentru ca era ca o betie, imi amortea simturile si greutatea apasatoare pe pieptul meu nu mai era atat de grea. Foamea a facut parte din peisaj. O data pe saptamana mananc la un prieten, dar mi-e teama sa mananc pe saturate ca sa nu-mi fie rau. Si mi-e rusine.

Inca mi-e foame, dar s-a schimbat ceva. Acum simt. Pe de o parte ma bucur ca reusesc sa simt, dar e greu, e foarte dureros. Incerc sa adorm seara, trebuie sa adorm la ore normale sa ma invat cu un program normal, dar foamea ma tine treaz. Ma strange pe dinauntru si mi se innegreste inima de neputinta. Am observat ca este diferit fata de atunci cand iti este foame pentru ca ai sarit peste o masa sau doua. Atunci cand ti-e foame timp indelungat iti pierzi gustul si ai o pofta continua, dar nu stii pentru ce. Este foarte rau sa-ti fie foame, te inraieste si te izoleaza de oameni caci ti-e rusine de neputinta ta. Si este o durere, te doare sa-ti fie foame.

Am invatat sa ma dau in carusel. Mal de Debarquament or "MDD" is a type of vertigo. - zice manualul. Se stiu putine despre asta si inca se mai cearta. <> Pana se hotaresc ei, eu am reusit "sa ametesc cu calm", fara a mai intra in panica, acum ca stiu despre ce este vorba. Nu este ceva grav, nu o mai vad ca pe ceva grav. E o boala boiereasca, daca este boala. Daca inca mai eram rege era chiar bine, imi amintea sa-mi traiesc viata intr-un mod cat mai placut. Acum nu mai imi permit, sufar de lipsuri si foame.

In fiecare zi visez la o pofta. Uneori la un vin bun, un spumant roze daca tot e pe visate, alteori la ceva simplu, cum ar fi saleuri. Azi la o ciocolata, as manca ciocolata pana mi s-ar face rau. Mi-e pofta de lucruri simple si m-ar face fericit. Cred ca suna nefiresc pentru multe persoane, va rog sa ma credeti pe cuvant ca nu poftele acestea deranjeaza, iti imaginezi, iti amintesti gustul si te autosugestionezi ca simti zenzatia ca atunci cand mananci. Ce nu poti controla este sa nu te mai roada stomacul. Te oboseste. Sa fiti multumiti pentru ce aveti, au fost zile cand am poftit la paine, la simpla paine.

Cum am ajuns in situatia asta? Probabil ca singurele momente cand am fost mai lucid cu privire la viata mea a fost cand am scris. Am avut nevoie de acest lucru, ca si astazi, sa-mi distrag atentia de la gandurile mele si sa ma concentrez pe scris, mai ales atunci cand nu mai pot si nu mai suport. Am suferit foarte mult... Nu stiu de restul lucrurilor daca sunt asa cum am judecat eu, dar am suferit mult, altfel nu m-ar fi durut atat, si nu as fi plans atat de mult. Asta m-a distrus, regretul si suferinta, anxietatea venita din schimbarea drastica a vietii mele concomitent cu ce am simtit fizic, sindrom ce il numesc acum "mal de debarquament". Ca sa inteleaga altii le spun sindrom vestibular central.

Ma bucur ca trece. Am iesit din casa de cateva zile. Am inceput sa ma obisnuiesc sa vad lume, sa le vorbesc. Caci trebuie sa reinvat sa vorbesc cu oamenii. Dupa atata izolare am uitat cum e comunicarea, am tendinta de a vorbi asa cum scriu. Cateodata ma pierd in detalii cand mi se par interesante, alteori dau prea putine informatii presupunand ca interlocutorul "vede" la fel ca mine si din doua cuvinte ideea mea este evidenta. Merg in fiecare zi la firma unui prieten si incerc sa-mi fac o obisnuinta din asta. N-o duce nici el mai bine, dar e un loc unde ma duc sa plec de acasa si sper sa reusesc sa-l ajut. Sa-mi revina obisnuinta de a avea idei bune pentru progresul unui business, acel "Evrika" care in matematica se numeste artificiu de calcul.

Artificiu de calcul = procedeu prin care se ajunge la rezolvarea unui calcul pe o cale mai scurtă și mai ingenioasă decâtcalea obișnuită.

Trecutul a devenit trecut, imi asum cine sunt acum si incerc sa gasesc o cale de a supravietui, vreau sa traiesc. Doar ca e greu, ca la inceput, dar e mai complicat. Nu mai ai entuziasmul de la iesirea din adoloescenta si ai standarde conturate. Sunt singur, atat de singur, dar nu ma mai sperie, sunt singur de prea mult timp. Iesind pe afara am constatat ca inca mi-a ramas sarmul, pot seduce o femeie ce-mi place, sau macar sa-i fac impresie buna. Le place cand esti destept. Dar se tem. Pana la urma invinge curiozitatea la care se adauga sentimentul aventurii, dar nu vor avea incredere totala in barbatii inteligenti. Isi inchipuie ca daca ai fost in stare sa o impresionezi pe ea, iti este usor si cu celelalte. Panica femeiasa, mereu acolo sa-ti dea mai mult de lucru, sa te stradui mai mult sa o cuceresti, sa se convinga. Pana la urma asta este placerea ei, se simte magulita si apreciata. Ceea ce inseamna ca nu am murit, inca mai stiu jocul.

Am vrut sa evit sa scriu despre femei si supararile mele, de cateva saptamani ma tot framanta gandul ca fata mea stie sa citeasca si ajunge cumva pe blogul asta, e prea mica sa citeasca trairile mele. Mai ales ca m-a sunat mama ei sa ma certe. Probabil a citit ultimele posturi cand mi-am permis sa scriu despre ea si nu i-au placut gandurile mele. Cand tipa la mine in telefon nu ma gandeam decat ca este nedrept, eu am suferit atat de mult si ea ma acuza pentru gandurile mele, de parca acestea ar fi fost ale unui om ce mai stia sa discearna ce-i face ei bine si ce nu. Sincer, in momentul ala am stiut ca nu-i va place, am preferat sa fiu sincer. Nu vreau sa ma deposedeze si de ganduri. Din pacate inca ma domina, mi-a parut rau ca am suparat-o, fara sa ma gandesc ca acele ganduri exprimate mi-au facut mie bine. Am vrut sa parolez blogul dar nu am stiut cum.

Nu mi se pare drept, sunt gandurile mele... Mi s-a reprosat ca sunt jumatati de adevaruri, probabil intamplarile au fost asa, dar interpretarea mea asupra lor este gresita. Sunt intr-o mare contradictie, vreau sa nu o supar, nu are vreo noima sa o supar intentionat, dar nici nu vreau sa fiu deposedat de gandurile mele. E normal sa nu fie de acord, poate avea un alt punct de vedere, dar si eu am dreptul sa-l am pe al meu. Nu e drept sa ma acuze pentru ca am un punct de vedere.

Asta a fost pana saptamana trecuta, acum aceste nemultumiri nu mai exista. Pentru ca eu nu mai sunt cel de acum o saptamana. Mi s-a urat de atatea ganduri, propriile suferinti si trairea continua a unei stari depresive. Nu are de ce sa-mi fie rusine, eu am iubit cum putini sunt in stare. Mi-am iubit familia. Cursul vietii a facut sa nu o mai am. Tragic. Mi-am asumat vina pentru aceasta, am fost dispus sa mi-o asum fara sa stiu daca sunt vinovat, daca are cineva vreo vina. Ea a dat vina pe mine, si eu mi-am asunat-o. Atat. Fara sa gandesc. Nici nu vreau sa ma gandesc. Oricum nu conteaza.

Si-a pastrat constiinta impacata. Cand nu e de acord ca ma victimizez inseamna ca nu-mi da dreptate si are alta opinie, ca de fapt ea este victima. Eu am fost ... cum sa spun... ce-l care am dezamagit si ea a fost o victima, neavand incontro decat sa divorteze de mine. Ca macar ea sa supravietuiasca, ca eu vad ca m-am poticnit.

Este usor, fosta mea doamna, ce-mi porti inca numele pentru ca asa ai dorit. Este mai usor ca ai fata langa tine, este mai usor ca la "partaj" am lasat si prietenii, cunostintele, si am disparut pentru a face totul mai usor. Stii ca tot ce am avut am investit in firma aia, de fapt in mintea mea a fost ca eu nu am nimic, familia noastra are. Familia noastra, noi doi si cu fata trei. Cand ai hotarat sa divortezi nu am destramat o familie, m-ai alungat pe mine din familie. Toti anii munciti pentru fericirea familiei au ramas la tine, toate visele realizate sau infrante. Muncind si ridicand visul nostru am capatat amandoi experienta. Eram experimentati in visul nostru. Tu ai ramas sa-l traiesti in continuare, eu am fost deposedat de el, si odata cu el toti anii de munca, griji si dorinta de a construi ceva. Din peisajul tau, din viata ce o duceai nu s-a modificat nimic, in afara de faptul ca am disparut eu, pentru ca asa ai dorit, nu ma mai incadram in tablou. Ca apoi sa ma lovesti si sa-mi spui ca inclusiv prietenii mei se simt mai apropiati de tine, altfel erau cu mine. Sincer pe mine nu m-a mai interesat de ei si de nimic altceva pe lume, nici de parintii mei, nici de Dumnezeu, de nimic si de nimeni altcineva, nu am stiut decat durerea din sufletul meu. Nici macar persoana mea nu m-a mai interesat. Am judecat lucid, am predictionat viitorul (din pacate s-a dovedit ca ma pricep) si am murit. Nu o sa-ti inchipui niciodata cat de greu este sa te pregatesti psihic pentru asta, sa pleci fara regrete si multumit stiind ca este cel mai bun lucru. Capacitatea de intelegere a oamenilor este limitata la subiectul asta, teama lor de moarte nu-i lasa sa inteleaga cum poate cineva sa renunte la viata. Daca gestul este disperat, omul respectiv nu judeca, traieste o trauma sau este intr-o transa a deznadejdii. Nu stie ce face. Dar cei ce iau decizia in mod rational parcurg un drum greu pentru a ajunge la concluzia asta. Apoi urmeaza un efort psihic imens sa te impaci cu ideea, sa ajungi sa vezi ca este evident. In ultima clipa, cand deja eram cu un pas dincolo, un gand razlet m-a intors pe dos si a declansat in mine vointa de a trai. Faptul ca daca mor, fetita mea va da vina pe fatalitate si se va simti nesigura in viata, o va marca ca are ghinion, ca destinul are ceva cu ea. Daca traiesc undeva pe lume va da vina pe mine, pe noi, pe esecul a unor oameni si va dori ca in viata sa nu faca greselile parintilor.

Am suferit si am plans atatia ani, zi de zi, in fiecare noapte am jelit, ca sa vii sa ma deposedezi de gandurile mele? ma victimizez, zici? eu pe mine? Daca e sa iti dau crezare, totul ar fi o minciuna, de fapt mi-a placut mie sa sufar. Nu, n-am sa te las sa ma deposedezi de gandurile mele si suferintele mele. Voi scrie ce voi simti, pentru ca imi face bine. Fara nici un sentiment. Fara iubire, fara ura.

Mi-a ajuns despre tine. Am de lucru cu mine.