Apatia, nu ura, este polul opus iubirii

Nu am scris de mult pe blog. Probabil perioada asta nu am ce.

Polul opus al iubirii nu este ura, ci apatia. Candva, cineva m-a intrebat de ce nu-mi gasesc iubirea, de ce nu sunt in stare mai mult de cateva valsuri, si de ce dansez printre ele (ca sa nu folosesc expresia urbana „a face balet”) si nu cu ele. De ce nu-mi pot gasi iubirea...

Gresit. Mi-am gasit iubirea. Tare demult. Atunci cand ne gasim iubirea se umple un gol in noi. Eu am pierdut-o, lasandu-mi in mine un si mai mare gol. Tot dansul ala de dupa a fost sa-mi umple timpul, sa uit mai usor. Am cautat sa fiu la granita dintre atractie si placere, sa nu sufere nimeni altcineva. La cel mai mic semn ca incep sa fiu iubit ma distantam pentru ca semnele de intrebare sa diminueze acest sentiment.

M-am simtit tare singur in acea perioada. In astfel de cazuri prietenii nu intervin, nu stiu ce sa faca, se simt neputinciosi. Suferinta se consuma doar in tine. Timpul s-a scurs si m-am obisnuit cu golul. Acum caut sa-l umplu iar.

Mi-am dorit sa pot privi iar soarele. Sa pot ridica fruntea si sa las razele soarelui sa-mi inunde fata, sa nu-mi fie rusine sa mi-o arat. Cand esti fericit poti privi soarele si te cuprinde o liniste ca o multumire. Cand nu esti, iti lacrimeza ochii de atata lumina.

In doi ani am imbatranit mai mult decat in ceilalti ani. In sensul ca m-am maturizat, am invatat ce este cu adevarat important: sa traiesti. Sa nu te opresti in a obtine ce-ti doresti fara a uita sa te bucuri de ceea ce ai. Sa nu te gandesti imediat ce-ti lipseste. Nu vei fi niciodata fericit asa, intotdeauna lipseste ceva. Daca iubesti opreste-te din cursul vietii un moment si uita-te la dragostea ta, vei simti ca te umpli de iubire si te va simti, chiar daca nu schitezi vreun gest, dragostea se simte. Si adu-ti aminte de momentul asta de fiecare data cand nimicurile vietii ve acapareaza si creeaza disensiuni. Nimic nu este mai mai important.

Umatorul post o sa continui subiectul „Sotii, colegi de camera?”