Intoleranta - crima impotriva umanitatii

"Je n'aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu'à la mort pour que vous puissiez les exprimer"

"Nu-mi plac ideile Dumneavoastră, dar voi lupta până la moarte pentru ca Dumneavoastră să le puteţi exprima"

atribuita lui Voltaire, considerata deviza a tolerantei

„ Nu se poate asa ceva!!!

In tara mea? De ce sa scrie „Kenyer” in loc de „Paine”? De ce sa mi se vorbeasca ungureste? Si cand ii intreb ceva ... sa ridice umerii a neputinta ca nu stiu romaneste?! Ei nu traiesc in Romania? Nu ca nu stiu, NU VOR sa vorbeasca romaneste... Sa plece in Ungaria sau unde vor ei, daca vor sa vorbeasca ungureste.”

De cate ori am auzit asta? De prea multe ori si am inclinat sa le dau dreptate celor indignati, din prostie, din instinct si din imaturitate.

S-au nascut intr-o familie de unguri, este limba lor materna, asa au crescut. Toti ceilalti oameni cu care vin in contact sunt asemeni lor, le e mai usor sa comunice in limba materna. Cei de la oras iti vorbesc intr-o romaneasca cu accent, indeajuns sa te poti intelege cu ei. Dar cei din satele unguresti nu iau contact decat cu consatenii lor, nu au avut de ce sa invete limba romana.

Pentru ca s-au nascut in alta familie sa fie exilati? Tuturor ne sunt dragi locurile natale. Nu e drept sa fortezi un om sa-si paraseasca casa. Si sa-l maltratezi, sa-l ucizi pentru ca refuza asta. Doar pentru ca e altfel decat tine? *

...............................................................

Batai in usa l-au trezit intr-un spasm de atac de panica. Pe afara se auzea larma. Voci in limba rusa, pe un ton autoritar, le cereau sa deschida usa. Mama lui nu stia rusa, asa ca o deschide el. Doi soldati NKVD i-au spus ca au 30 minute sa-si adune lucrurile si ceva de mancare. „Tata e pe front, lupta alaturi de armata rusa.” – se ruga de ei. Toata lumea sa se adune afara, spusera ei, altfel vor fi repercursiuni. Unul din ei s-a uitat pe o lista si a completat: „Toti cinci, in 30 minute.”

Nu au luat multe, sa nu le fure cineva cand nu sunt atenti. Au fost impinsi spre un camion si urcati laolalta cu alti vecini si consateni. Majoritatea femei, batrani si copii, barbatii erau mai toti pe front. Era 3.00 dimineata, toti surprinsi in toiul noptii, inca nu se dezmeticeau. Au fost coborati intr-un punct de colectare, unde au asteptat 4 ore in ploaie, inconjurati de de o multime de soldati inarmati, in pozitie de tragere. Nu aveau voie sa fac nici cea mai mica miscare.

Auzisera de ce facusera nemtii evreilor, cum i-au adunat si i-au lichidat. Dupa cum s-au intamplat toate credeau ca vor pati la fel. Femeile plangeau in surdina, cu frica pentru copii. I-au urcat in alte camioane, de-a valma, despartind familiile. Mama il tinea strans de mana, nu stiau unde-i sunt fratii si surorile, in ingramadeala sperau sa fie in acelasi camion. Militarii nu-i lasau sa se strige pe nume, cateva rafale de automat trase in aer le-au impus tacerea. Se mai auzea cate o soapta tanguita dupa vreun membru al familiei, aproape mereu fara raspuns.

I-au dus la calea ferata unde ii asteptau doua garnituri de tren lungi, cu vagoane de marfa. Tot satul era acolo. Urcara docili cu speranta ca nu vor fi impuscati... Inghesuiti cate 70-80 in fiecare vagon. Refuzul rusilor de a le spune unde ii vor duce le sporea teama. Teroarea s-a accentuat cand au batut usile in cuie. Degeaba au strigat dupa apa, nimeni nu le-a raspuns. Dupa cateva ore cat un veac, trenul a oprit in camp. Intr-un alt vagon o femeie a nascut un copil mort, soldatii au intrat, au luat cadavrul si l-au aruncat pe camp, sub ochii ingroziti ai mamei si ai celorlalti.

In podeaua vagonului erau din loc in loc gauri, pentru a-ti face nevoile. Mici, cat sa nu poata trece nici macar un copil. Care mama si-ar fi lasat copilul in camp deschis? Caldura si teama erau de nesuportat, cadavre incepeau sa miroasa. Au murit sufocati, de sete, de foame; deznadejdea le lua sufletul unora. Din timp in timp, la cateva ore, cand nici soldatii nu mai puteau suporta mirosul, trenul facea o oprire si trupurile mortilor erau scoase si aruncate pe camp. Calvarul inghesuielii era atat de inuman, incat aproape ca se bucura cand murea cineva pentru ca se mai facea loc.

Fratii si surorile lui erau in alt vagon. Probabil mai speriati ca el. Avea sa afle mai tarziu ca toti au murit unul dupa altul. **

...........................................................

„Deportarea a fost practic o «călătorie a morţii», de 3-4 săptămâni, în vagoane de marfă sau pentru vite, înghesuiţi la maximum, întocmai ca în camerele de gazare hitleriste. Pentru foarte mulţi «călătoria» spre locurile de deportare a fost şi ultima. Aceştia au murit pe drum, epuizaţi de arsiţa din stepele Asiei Centrale. Printre tătarii deportaţi se numărau inclusiv partizani bolşevici din Crimeea, luptători din rezistenţa antihitleristă şi activişti ai PCUS.De asemenea, foarte mulţi erau femei, copii, invalizi şi oameni în vârstă. Deportarea s-a făcut fără să se mai aştepte sfârşitul războiului. Moartea i-a doborât în primul rând pe bătrîni, pe bolnavi şi pe copii. Mulţi au murit de sete sau sufocaţi în vagoane, datorită lungilor etape, fără opriri pentru aprovizionare cu hrană şi apă. Cadavrele lor intrau în descompunere în vagoanele supraaglomerate. La opririle în gări, morţii erau abandonaţi pe câmp sau pe marginea căii ferate, fără a fi îngropaţi. În scurtele şi rarele halte, hrana şi apa repartizate erau total insuficiente. Faţă de predecesorii săi, ţarii Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a, Stalin a fost mult mai direct în ceea ce priveşte mijloacele de deportare a tătarilor din Crimeea. Ordinul său era foarte clar : «Să nu mai văd picior de tătar în Crimeea» ” ***

.............................................................

Un număr mare de participanţi sovietici la această « operaţie de succes », cum au numit autorităţile sovietice acţiunea de deportare a tătarilor crimeeni din mai 1944, au fost decoraţi cu ordine şi medalii, la 19 iulie 1944 (circa 23.000 de soldaţi si ofiţeri şi cir- ca 9.000 de agenţi NKVD). În timpul banchetului organizat în cinstea acestei « victorii », B. Kobulov si-a amintit: «Noi am uitat să deportăm pe acei tătari din localităţile din fâşia Arabat». Aceştia erau în principal pescari şi lucrători la minele de sare şi trăiau într-o regiune îngustă ce separa Sivas de Marea Azov. Mulţi dintre bărbaţii originari din această regiune luptau pe front. Cei rămaşi acasă erau în majoritate invalizi, femei, copii şi bătrâni.

B. Kobulov a ordonat atunci sec, ingrijorat de ordinul clar al lui Stalin: «dacă un singur tătar va rămâne în Arabat, peste două ore, capetele voastre vor cădea». Călăii NKVD-ului lui Beria au încercat să-i explice lui Kobulov că în două ore practic este imposibil să-i adune pe toţi tătarii dintr-o regiune ce se întindea pe o fâşie de circa 100 de km. În cele din urmă, ei au primit un termen de 24 de ore pentru îndeplinirea misiunii. Pentru ca garniturile deja plecasera, au folosit un vas vechi ancorat în portul Genicsek şi au încărcat în el tătarii crimeeni din regiunea Arabat. Când au ajuns într-o zonă adâncă din largul Mării Azov, agenţii NKVD au deschis supapele de la fundul navei. Aceasta a început încet, încet să se scufunde. În tot acest timp, unităţile NKVD aşteptau cu armele încărcate să dechidă focul asupra eventualilor supravieţuitori de la înec.”

L P Beria, Comisarul poporului al URSS pentru Afaceri Interne, primea, pe 20 mai 1944, o telegramă de la deputatul crimeean sovietic, Bogdan Kabulov. Citez :

„Vă anunţăm că operaţia de deportare a tătarilor crimeeni care a început pe 18 mai, aşa cum aţi cerut dvs, este practic încheiată, astăzi, 20 mai 1944, orele 16.00.” ****

...........................................................

Nici macar Vestul nu a faut cunoscuta niciodata aceasta istorie a genocidului practicat de Stalin. Pana la uitare. Nu doreau sa supere „aliatul” rus. Trecutul istoric trebuie restituit, aceste evenimente dureroase nu mai sunt cunoscute nici de cei care predau istoria.

La 66 de ani după « Surgun », supravieţuitorii şi urmaşii victimelor acelor timpuri se luptă şi astăzi pentru recunoaştere morală şi pentru calificarea acelor fapte abominabile drept un genocid la adresa etniei tătare şi în fapt drept crime împotriva întregii umanităţi.

Cifre oficiale, in realitate? Nu se stie....

Nu implica nimic din partea dumneavoastra, dorim sa va aducem la cunostinta.

_________________________________

* by Weekender

** by Weekender

*** by Cetin Anefi, ing. chim., drd. în istorie, Universitatea Laval, Québec ( Canada )

**** by Cetin Anefi