Singur intre oameni

Am incercat orice Eram constient ca alcoolul sau drogurile, viciile ce-ti distorsioneaza realitatea, nu sunt o solutie pentru a-mi accepta nefericirea. Doream sa simt ca sunt impacat cu situatia, fara sa am acel regret continuu ce amarareste sufletul. Nu stiu cum sa denumesc aceasta suferinta. Tot am sperat ca intr-o zi ma voi obisnui si va fi doar un tabiet al zilei: sa ma trezesc din timp in timp ca simt o suparare, sa astept rabdator sa-mi treaca si apoi sa-mi vad de viata in continuare. Dar nu s-a manifestat astfel, a fost prezenta in fiecare clipa, am dus o lupta grea ce m-a tinut preocupat, iar viata mea a continuat din inertie, am stiut din ea atat cat am reusit sa privesc cu coada ochiului.

Atunci cand copilul se loveste si alearga in bratele mamei sa obtina alinare cunoaste un sentiment puternic, bun, se linisteste si durerea dispare, nu a intervenit nimic altceva, decat acest sentiment ca in bratele ei este in siguranta, este ocrotit. Ca printr-o magie spaima intamplarii dispare si ea.

Cautand acest sentiment doream sa cred in ceva, cautam o credinta care sa ma aline. M-am gandit ca atatia oameni sunt credinciosi in religiile lor, trebuie sa existe ceva, o binefacere psihica. Am citit despre viata lui Buddha si invataturile lui, am citit Biblia, am citit despre Coran. Am cautat intelepciune, am cautat mantuire in credinta oamenilor. Am cautat ceva mai presus decat propria nemultumire, ceva spiritual si admirativ incat sa intreaca individualitatea necazurilor mele. Imi dau seama cat de nefiresc suna, inteligenta mea nu poate accepta astfel de posibilitati, dar in acele momente eram atat de disperat, incat as fi fost de acord cu orice imi vindeca suferinta.

Chiar si boala – este o boala mentala dupa parerea mea – era de neinteles pentru mine. Cum sa ma simt atat de pierdut? Toate senzatiile si starile noi, atat de greu de suportat, nu erau pe intelesul meu, lipseau din ratiunea mea. Tulburarea mea psihica nu avea nici o logica, as fi fost de acord cu orice remediu, la fel de ilogic. Doream sa cred in ceva, eram in cautarea acelui sentiment, aveam atata nevoie de el ca eram in stare de orice.

Ca invataturile lui Buddha sa fie imbratisate de milioane de oameni trebuie sa fi fost ceva in ele. Nu intelegeam, ceea ce spunea el era atat de evident si atat de banal incat nu-i gaseam merite deosebite.Este adevarat ca am invatat despre compasiune, despre acceptare, despre toleranta, despre multumire interioara, despre tot ce te invata buddhismul prin pildele si invatamintele lui. Dar nu cuprinde tot, si nu este adevarat in fiecare situatie. Nu pot fi bucuros daca nu sunt, nu pot fi multumit daca nu sunt. Suferi din cauza dorintelor neimplinite, asa ca ai grija ce doresti.- spune el. Ma revoltam si replicam ca doresc ce-mi face bine, gandul este reconfortant cand imi inchipui ca ce-mi doresc deja s-a implinit, un sentiment bun ma cuprinde chiar daca stiu ca nu se va implini niciodata.

Cumva ne asemanam. Pana la varsta de 29 ani a trait in huzur, fara griji, avea o sotie si un copil, se simtea foarte fericit. Fusese protejat, nu vazuse niciodata un om batran, un bolnav sau un mort. Apoi intr-o serie de patru calatorii a luat la cunostinta de toate si s-a ingrozit.

„Aceasta este schimbarea.” – i s-a raspuns. „Nimeni nu ramane pururi si perfect. Chiar daca esti un print sa nu te gandesti ca nu vei imbatrani sau nu te vei imbolnavi. Tatal tau se va imbolnavi, mama ta se va imbolnavi, toti ai tai vor imbatrani, se vor imbolnavi si vor muri.”

Atunci a realizat: „Aceasta sa fie soarta mea? Si eu voi imbatrani, si eu ma voi imbolnavi si eu voi muri. Cum sa reactionez la lucrurile astea?” De atunci o mare suferinta a pus stapanire pe el, pana la urma isi va parasi sotia si copilul pentru a cauta leacul.

Cam in aceasta situatie m-am descoperit, dar cu alt tip de suferinta. Eu azi sufar pentru copilul meu, am dorit ca acesta sa aiba parte de afectiunea mea de parinte, sa nu se simta stingher in lume pentru ca stiu ce mult inseamna sa te poti sprijini pe un gand, pe acel sentiment despre care povesteam la inceput, cand fugi in bratele parintelui tau si te simti protejat, te simti in siguranta. Am anticipat fiecare regret al fetitei mele atunci cand vede alti copii ca sunt imbratisati de tatal lor; din maturitatea pe care o va capata prin insasi aceasta situatie va invata sa accepte si sa se impace cu soarta ei, dar regretul ramane acolo si macina sufletul, da o stare de dezamagire pe care o va simti cand va deveni adult, cand esti copil esti prea preocupat sa cresti. Anticipatia fiecarui viitor regret al ei are un ecou de suferinta in sufletul meu.* In plus, este amplificat de regretul propriu ca nu mai fac parte din viata ei, sunt doar un vizitator, un musafir. Cat de trist. Si cat ma doare...

Asa ca daca nu am inteles pe deplin suferinta lui Buddha, am inteles ca poate exista o suferinta ce iti poate schimba viata. Eram in cautarea unui remediu pentru durerile mele, la fel m-am intrebat si eu: „Aceasta sa fie soarta mea? O sa am incontinuu senzatia ca-mi lipseste ceva, ca nu ma simt intreg si din aceasta cauza o sa-mi caut in zadar increderea de sine. Atata timp cat parti din mine vor lipsi ma voi simti lipsit de dorinta, de determinare.” Pentru mine trecerea timpului nu mai inseamna nimic, viata care am avut-o de trait s-a consumat, de acum urmeaza doar cautarea impacarii de sine.

Omul duce o viata naiva si fericita pana cand acest adevar universal se strecoara in mintea lui: toti vom imbatrani, toti ne vom imbolnavi si toti vom muri. Modern au numit-o criza varstei, din acest moment devii constient de timpul care trece pe langa tine. Cu fiecare secunda regretul pentru viata noastra trecatoare se mareste si ne face atenti sa apreciem faptul ca traim. Precum Buddha vom invata sa ne bucuram de forma rotunda a cestii din care ne bem ceaiul, de lucratura portelanului, vom aprecia fiecare lucru de care ne folsim, fiecare vietate ce ne capteaza atentia prin existenta ei. Este descoperirea, este capitularea in fata realitatii care a fost mereu acolo: timpul se scurge, fiecare va muri.

Fiind intr-o stare de „om dus cu capul” nu am mai fost constient ce se intampla cu mine. Tot ce am avut material s-a risipit din nepasare, fie ca am fost furat sau am daruit. M-am trezit ca sunt sarac, dar nici ca a avut importanta, am fost prea inconstient sa-mi pese. Am remarcat ca oamenii nu pierd timpul, cand dai semne de slabiciune si te prind intr-o situatie in care nu poti riposta te vor deposeda de tot ce ai, bunuri materiale sau merite spirituale; iti vor delapida si trecutul. Toate realizarile tale vor deveni al lor, tot ce ai adunat tu isi vor insusi ei. Pe merit, caci vor considera ca este meritul lor daca au reusit sa-ti faca asta.

Asa ca am devenit ascet, de voie sau de nevoie. Am suferit de foame, mi-am invatat corpul cu o singura masa pe zi si aceea saracacioasa, in functie de ce aveam. Ma amuzam singur in fata ironiei vietii, am cautat sa-l inteleg pe Buddha si am ajuns sa experimentez cei sase ani de pribegie ca ascet, in urma carora a descoperit „Desteptarea”.

Intai am plans. Cand mi-a fost foame am plans pentru rusinea mea. Chiar ca m-am „desteptat”, dar altfel. Cum am ajuns in situatia aceea? Cat de bolnav sunt? Si am venit la realitate, nu stiam pentru ce sa-mi para rau mai intai: pentru starea mea din lumea reala sau starea mea psihica? Acum suferam pentru doua feluri de rusini. Mi-am asumat rolul si m-am impacat cu situatia, voi muri de foame la propriu decat ma voi face bine mental ca sa ma scot singur din aceasta situatie. Am cautat sa muncesc, dar am fost prea destept pentru o munca necalificata si prea necalificat pentru un job pe masura inteligentei. CV-ul meu e prea sarac sa ma ajute, spune doar ca sunt expert in descoperirea de documente false ori falsificate, ca stiu sa trag cu arma bine si cam atat. Mai am pe cartea de munca vreo 2 ani ca Marketing Manager si s-a incheiat. Nu scrie nicaieri ca am inventat si condus afaceri. Asa ca pana sa realizez ce-i cu mine m-am obisnuit sa traiesc in saracie.

Intr-o zi am fost in vizita la prietenii mei si fetita lor m-a servit cu o portocala. M-am bucurat atat de mult, i-am simtit aroma ca niciodata, cand am ajuns acasa am plans iar. Era singurul lucru ce il mancam de trei zile, in ultima saptamana supravietuisem cu malaiul si faina gasite prin dulapurile din bucatarie. Mi-a fost rusine sa cersesc ceva cuiva si nimeni nu-si poate inchipui starea in care am ajuns, astfel incat sa-mi ofere ceva. Foamea m-a invatat sa apreciez un colt de paine veche, o leguma uscata cu care incerci sa faci o zeama si cum sa imparti jumatate de kilogram de zahar pe doua saptamani pentru a indulci ceaiul. Foamea m-a invatat sa ador o portocala. Mi-am facut singur paine si lipie dramuind faina, pentru ca a fost mai ieftin decat sa cumpar paine. In vizite la cunoscuti mi-a fost jena sa mananc pe saturate, mi-a fost teama sa nu mi se faca rau sau ca imi va fi dor pe viitor de aceasta satietate, in ultimele luni am mancat o data pe zi sau la doua zile, fara a ma satura, in rest am citit carti ca mintea sa-mi ramana activa. Ascet fara voie am ajuns sa inteleg pe Buddha.

Dar nu a fost de ajuns. Nu mi-a ameliorat suferinta, nu eram in cartile lui. Mi s-a parut o filozofie pentru adolescenti. Este povestea din bancul cu evreul care se duce la rabin sa se planga ca nu are si el o casa spatioasa si cere un sfat in privinta aceasta. Rabinul il indeamna sa bage pe rand cate un animal in casa, si cand acestuia nu i s-a mai parut suportabil l-a sfatuit la fiecare intrevedere sa mai scoata cate un animal, pana a golit casa de ele. „Hei, acum cum este? E mai bine?” – a intrebat rabinul. „Mult mai bine, acum imi dau seama ca am o casa tocmai buna de locuit.

Pentru a se „ilumina”, pentru a se „destepta”, pentru Nirvana, unii buddhisti urmeaza procesul prin care Buddha a ajuns sa se aseze la adapostul copacului si si-a gasit solutia pentru problema de suflet a omenirii: cum sa faci sa nu mai suferi din cauza faptului ca vei imbatrani si, inevitabil, vei muri. Asa ca acestia duc o viata asceta, mananca putin, cat sa nu moara, isi pedepsesc corpul si traiesc la limita supravietuirii, practicand austeritatea si meditatia pentru a iesi din ciclul mortii si al renasterii. Cand considera ca au atins Nirvana se intorc la vietile lor de dinainte, mai intelepti si mai profunzi.

Cu mine nu a mers, nu era ce cautam. Faptul ca sufar de foame m-a facut sa apreciez viata mai mult ca inainte, dar atunci cand ma chirceam in pat cu deznadejde nu-mi doream sa supravietuiesc decat cu o singura idee: sa „exist” in continuare pentru fetita mea. Nu puteam sa fiu mort. Daca traiesc undeva pe lume are alt sentiment, poate da vina pe oameni. Daca mor o va perepe ca pe o fatalitate, va avea amaraciune in suflet pentru ca se simte napastuita de soarta si va avea un dor neostoit ce o va urmari toata viata, un regret ce-i va macina sentimentul de siguranta, va cauta in altii fara sa stie ce cauta de fapt, si se va dezamagi de fiecare data, suferind. Trebuia sa „exist”.

M-am dus la hypermarket si am furat un pachet de unt. Sa-l mananc cu paine. Nu mi-a fost teama ca suferinta fizica a foamei va fi mai puternica decat bunul simt, ori ca succesul unui mic furt imi va da curaj sa devin inconstient si sa ma transform intr-un hot. Deliberat am furat pentru a simti o vina imediata, sa vad daca poate acoperi o alta vina ce ma urmarea in fiecare moment, vina ca am dat gres fata de mine. Trebuie facuta o diferenta: nu ma simt vinovat pentru situatie caci nu este din cauza mea, ma simt vinovat ca situatia exista. Cu cat capat mai multa intelepciune si experienta, cu atat sufletul meu este mai zbuciumat.

In 2000 m-am botezat ortodox, nu din credinta ci pentru a o face fericita pe viitoatrea mea sotie, pentru fericirea mea de a o vedea in rochie de mireasa, sa ne putem cununa conform religiei ei. Pentru mine singura religie era iubirea, iar ea era icoana la care ma inchinam.

Tineam minte ca povestile minunilor infaptuite de Isus imi ofensau inteligenta. Erau povesti pentru copii, nici macar demne de seria cartilor fantastice. Astazi daca ii povesti unui copil de 12 ani ca a existat cu adevarat un superman care a facut o serie de minuni, ca avea superputeri si a vindecat bolnavi, ca a facut pe cei orbiti din nastere sa vada, ca a transformat apa in vin, ca a hranit cu cativa pesti 5 mii de oameni, ca a inviat morti si s-a inviat si pe sine, acest copil iti va raspunde ca a trecut de perioada Pokemon. Dar va recunoaste din descrierea minunilor despre cine este vorba si stiind ca toti oamenii cred in asta, isi va spune ca e ceva mai mult in povestea asta si el nu stie, altfel nu se poate ca atatia oameni sa creada.

Am cautat sa inteleg oamenii din acele vremuri, ce gandeau si cat de inteligenti erau. Oameni pentru care singura educatie erau deprinderile de acasa si ceea ce i se recita din religie (fie monoteista-iudaica, fie politeista).Oamenii simpli sunt superstitiosi. Pentru mine erau de admirat Sofocle, Platon, Aristotel, Euclid, Pitagora, filozofii si toti matematicienii greci cu teoremele si geometria lor care si azi ne dau de gandit, acesti oameni mi se par veniti de pe alta planeta. Cand eram adolescent suspectam ca se trag dintr-un neam cu o civilizatie foarte avansata, ca filozofiile si matematica lor sunt mosteniri dintr-o cunoastere mult mai vasta. Pe atunci spuneam: „In vremea cand oamenii simpli erau fermecati cu povestiri fantastice naive, matematicienii si filozofii greci aveau o gandire mai superioara decat a geniilor din prezent. Este o diferenta prea mare, nu numai fata de oamenii din vremurile lor, ci fata de toti oamenii din orice vremuri.” Astazi le pricepem teoremele, dar atunci, in antichitate, legionarul roman l-a strapuns cu sabia pe matematician cand acesta s-a rastit la el revoltat ca i-a stricat cercurile desenate pe pamantul nisipos. Legionarul, fara a le intelege, a presupus ca este vorba de un cult religios. (Arhimede**)

Citind Biblia am inteles ca gresesc. Eu confundam cartea cu credinta, ma asteptam sa scot ceva adevaruri din ea si sa-mi dea mantuirea ce o caut, raspunsul la nefericirile mele. Biblia e doar o carte cu povesti, chiar prost ticluita, cine are de gand sa devina ateu nu trebuie decat sa o citeasca, alte convingeri nu-i mai trebuiesc. Am lasat deoparte minunile lui Isus, ele sunt povestite, asa ca povestitorul o spune asa cum a perceput-o el. Cateodata o ajusteaza astfel ca sa fie bine primita de ascultatorii vremurilor lui. Cat despre minuni, ele nu sunt importante decat pentru a atrage atentia oamenilor simpli si a da importanta lui Isus, asa ca nu aveam de ce sa ma simt ofensat, nu mi se adresau mie. Credinta nu se afla intr-o carte. Dar de fapt ce este credinta?

Multi crestini ar spune ca esti credincios daca esti de acord cu existenta unei divinitati care ar fi Dumnezeu, Creatorul a toate cele si Atotputernicul. Apoi vine treaba cu Isus Cristos care ar fi Fiul Sau, care a aparut candva printre oameni pentru a demonstra ca aceasta divinitate exista. Este divin si el, doar e Fiul si a facut destule minuni si, lucru foarte important, a luat asupra lui pacatele omenirii. Sa se creeze momentul zero, la momentul dovezii pacatele tuturor se sterg prin sacrificiul lui, dar de acum fiecare va raspunde pentru ale lui cand ajunge in imparatia cerurilor. Aici lucrurile se cam complica. Care este zeul pana la urma? Dumnezeu cu siguranta. Si Isus ce este? Este divin si el. [...] Inca nu mi-am dat seama pe cine proslavesc cu „Doamne” crestinii, pe Isus sau pe Dumnezeu? E clar ca nu e unul si acelasi.

Oricum, superstarul e Isus Cristos. El e zugravit, Dumnezeu nu apare nicaieri caci nu poate fi zugravit. A fost pomenit in conversatiile galileanului: „Faca-se voia ta...” ,”Iarta-i, Doamne!”, etc. Majoritatea credinciosilor nu se mai roaga la Dumnezeul la care se ruga Isus, ori cand o fac il confunda cu supereroul lor. Zic: „Dumnezeule, da-mi intelepciune sa inteleg!” si de fapt se adreseaza lui Isus. Fiecare ruga si fiecare cainta catre Dumnezeu - in mintea crestinului de azi - e catre Isus de fapt. Cred ca ridicarea lui la rangul de divinitate a facut posibila aceasta confuzie. Daca Isus din Nazareth ramanea un simplu om atins de har si gratie divina, un Che Guevara al saracilor si napastuitilor, aveam mai multa admiratie pentru el, asa cum am pentru matematicienii greci. Acel Dumnezeu, Tatal, a existat si pana la Isus vreo 35 de secole, dar nu a avut succes. A aparut dovada existentei divine prin Isus, cu tot „marketingul” minunilor, si oamenii au ajuns sa creada mai mult in dovada decat in cel ce l-a trimis. Mai ales ca Isus vorbea cu Tatal din postura avocatului, se ruga de el pentru oameni si avea semnificatie caci era Fiul, „Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!”. Adica tinea cu noi, si-a primit soarta pentru a lua asupra lui pacatele oamenilor, asa ca oamenii au avut dragoste pentru el si reticienta pentru un Dumnezeu care pedepsea oamenii daca nu ne lua parte Fiul Sau. Tagma religioasa l-au ridicat la rang de divinitate, caci oamenii erau mai apropiati de aceasta prezenta ce a fost printre ei, l-au atins, l-au ascultat. Astfel ca eu nu mai inteleg nimic, cand crestinul se roaga: „Ajuta-ma, Doamne!” cui se roaga de fapt? Lui Dumnezeu sau Isus?

Daca mi s-ar spus ca acest Isus este atat de destept incat a prevazut o asemenea situatie in care ma aflu eu si a lasat in urma lui un leac sufletesc pentru cei ca mine, ar fi devenit mult mai interesant.

Iar strategia cu „necunoscute sunt caile Domnului” mi se pare o mostenire jidoveasca, o schema de prostit. Adica un fel de asta e karma ta .Daca printr-o imprejurare se intampla ceva benefic, crestinul spune ca a fost vrerea Domnului. Daca se intampla invers, tot vrerea lui a fost, asa ca trebuie sa fii impacat. La fel ca in bancul ala cu avionul, dupa ce cateva natiuni se straduie sa faca un avion superperformant vine romanul si scrie pe el „made in Romania”. Vine crestinul si pune pe orice fapta, fie buna sau rea, „made by Isus”.

Cand tineam scoala de arte martiale am plecat cu copiii in cantonament la munte. Ne-am inchiriat o cabana in varful Muntelui Mic, in perioada de vara cand totul era pustiu in jur. Cea mai apropiata asezare era la 30 kilometri distanta, eram singuri pe munte. Aveam 18 ani, copii erau intre 9 si 14 ani, mai erau printre ei vreo 2-3 instructori de 16 ani. Intr-o seara i-am tinut inchisi in cabana pentru ca dadea ursul tarcoale. Cum e firesc intre copii de aceste varste, au inceput glumele si l-au luat in atentie pe cel mai tematr dintre ei. „Ce te faci, Ciprian, daca ursul sparge usa si vine dupa tine? Ursul simte cui ii este mai frica si pe acela il prinde primul. Poate se satura cu tine si nu mai vine dupa noi. Cat crezi ca poate sa manance? Noroc cu tine ca stam si noi mai linistiti, o sa-i spunem mamei tale ca te-ai sacrificat pentru noi, poate o sa-ti facem o statuie in fata Casei Tineretului, sa se vada din dojo”. Tocmai vroiam sa intervin cand mi s-a parut ca gluma s-a intins si bietul baiat era ingrozit, sa le mut gandul pe alta idee si sa lase copilul in pace. Dar in acel moment ochii baiatului sclipira deodata si incepu mai intai cu suspine, ca apoi sa termine curajos si triumfator in gaselnita lui. „Sa stiti...sa stiti...” – si aici facu o pauza pentru a trage aer in piept ca sa spuna restul dintr-o suflare – „Sa stiti ca sensei are cutitul ala mare cu zimti si e atat de bun ca se bate si cu ursul.” Pe toti ne-a pufnit rasul, mai mult amuzati de fericirea si curajul din ochii lui. „Si il invinge.” – declara ca o concluzie. Acest copil chiar ma credea in stare sa ma lupt cu ursul. Nu eram ingrijorat ca la o adica chiar sunt obligat dupa o asemenea declaratie, ci pentru ca am realizat imensa responsabilitate ce o am fata de acesti copii; eram constient de ea, niciodata nu mi se dovedise concret. Pentru ei eram un model si trebuia sa fiu atent la tot ce fac sau spun. Acest copil credea cu toata convingerea lui un fapt prea indraznet, si anume ca ma voi bate cu ursul.

Astazi, gandindu-ma la cum a fost posibil ca povestile despre minunile lui Isus sa fie credibile, mi-a venit in minte imaginea copilului cel plin de curaj si usurare ca eu ma voi bate cu ursul. Dar daca aceste povesti au fost rastalmacite sau intentionat nu au mai fost spuse corect? Preotii lui au vrut sa-l urce la rang de divinitate, incat micimea lor l-au despuiat de toata maretia lui ca om. Toti au povestit cum pe malul Marii Galileei (care e de fapt un lac mare), Isus a hranit 5 mii de oameni cu 3 paini si 2 pesti. Mi-am inchipuit astfel povestirea celui ce a fost de fata:

„Se facuse de amiaza. Ma simteam miscat de toate ce le auzisem si vazusem, incat nu mi-am dat seama ca mi s-a facut foame. Impreuna cu prietenul meu, stiind ca venim in desert, ne-am oprit la tarabile din Capernaum si am cumparat paine si peste afumat. Dar Isus mai inainte s-a urcat pe o stanca si a strigat multimii ca toti facem parte din aceeasi familie. Ma simteam onorat ca sunt neam cu Isus si cu toti dimprejurul meu, majoritatea saraci si nenorociti, dar asta ne facea intrucatva pe toti frati. Aveam sfiala sa scot merindele si sa mananc, caci trebuia sa impart cu toti. Nu mi-ar fi fost greu sa impart cu cei dimprejurul meu si oricum de-abia imi ajungea mie, dar asta insemna ca restul de flamanzi care vad sa rabde mai greu decat daca n-ar vedea pe nimeni mancand.

Ucenicii lui Isus il rugara sa dea drumul poporului, daca pleaca el vor pleca si ei, altfel poporul nu are ce manca. Isus spuse ca poporul va manca. Atunci, ca rasarit din pamant, un copil se apropie de el cu un cosulet de merinde, potrivit masurii lui. In el erau 3 paini si 2 pesti. Isus a luat cosul si l-a ridicat deasupra capului ca oamenii sa-l poata vedea. Apoi a spus ca baiatul acesta vrea sa-si imparta merindele cu toti ceilalti, ca intr-o familie. A ridicat ochii spre cer si a multumit lui Dumnezeu pentru darul baiatului. Imprejurul nostru se facuse liniste adanca, Isus franse painile intr-un cos, iar pestele l-a facut fasii in altul, si pe toate acestea le-a intins ucenicilor sai spunandu-le sa le imparta cu poporul.

Am pomenit adineauri ca imi fusese rusine sa scot merindea pe care o aveam, dar acum prinsesem curaj, asa ca am luat cosurile de la unul din ucenici, am luat o bucata din fiecare, scotand totodata painea si pestele din traista mea si punandu-le in cosuri. Asa se face ca ce am luat din cos era mai putin decat am pus la loc. Apoi am dat mai departe celui de langa mine, care a procedat si el la fel, caci avea merinde. In curand au mai trebuit aduse cosuri, caci cele doua se umplusera. Dar din cei de fata erau multi care nu adusesera nimic cu ei, l-au urmat pe Isus de acolo unde erau, de la camp sau de pe drumuri, de pe oriunde s-a auzit ca este in trecere. Ne-am adunat cu totul 5 mii de oameni si in ziua aceea Isus i-a hranit pe toti. Dupa ce au terminat de mancat au umplut 12 cosuri cu tot ce prisosise.

Acest barbat cu insusiri exceptionale a determinat pe oamenii aceia ajunsi zgarciti din cauza nevoilor sa se poarte frateste intre ei, chiar fiind atat de deosebiti unul de altul. S-a intamplat cu adevarat o minune, Isus a hranit 5 mii de oameni cu 3 paini si 2 pesti.”

Lamurindu-ma si cu povestea minunilor, cele ce-mi ofensasera inteligenta, am concluzionat ca minunile puteau exista, caci o minune este ceva de care te miri, dar in sens placut. Prefer sa le cred in versiunile acceptate de mine, asa gasesc in ele pilde de o profunda intelepciune, decat sa cred ca Isus a fost Pokemon. Fiecare intamplare considerata minune are talcul ei, dar povestitorul sau cel ce a scris Biblia a pierdut-o pe drum, fiind prea absorbit de fanatismul lui.

Asa ca am lasat la o parte faptele si am incercat sa cuprind filozofia. Daca Einstein vine la mine si-mi spune ca o gaura neagra va absorbi galaxia noastra, il voi crede, chiar daca nu inteleg. In conditii de proprie judecata imi e greu sa-mi inchipui existenta antimateriei. Adica va absoarbe ca un aspirator si nu iese nimic prin alta parte? Asa ar putea absorbi tot universul. Dar savantii spun ca exista, si tind sa am incredere in ei incat mi-e usor s-o cred si eu, mai ales ca sunt naiv in problema. Cam asa a fost si in vremea lui Isus cu credinta in minunile lui, unele poate ca s-au intamplat. Altele poate ca nu. E posibil ca cel mai intelept dintre ei, adica preotul satului, sa sustina ca adevarate aceste minuni si toti ceilalti sa creada fara a cerceta.

Dar acum suntem evoluati ca tehnologie si educatie, va fi imposibil ca cineva sa-mi gaseasca calea spre credinta. Credinta este o convingere personala, nu un fapt dovedit. Nu poate dovedi nimeni ca exista divinitate si nici altul ca nu exista. Altfel si unul, si celalalt, vor sustine un adevar care nu se cunoaste. Asa ca fiecare este liber sa aibe in sinea sa ce convingere doreste, ca exista Dumnezeu sau nu.

Filozofia lui Isus este cea a caintei, a cumpatarii, a saracilor si napastuitilor, a asteptarii Imparatiei Lui (Cerurilor) si pregatirii pentru viata de apoi. Din punctul meu de vedere este o religie ce a facilitat exploatarea saracilor si asupritilor, i-a tinut rabdatori, caci „cei din urma vor fi cei dintai”, dar a pastrat bunatatea in oameni. Sa ne amintim lumea diferita a aztecilor, unde aduceau jertfe umane si erau canibali. Sa ne amintim de Egipt si sclavii lor, de cum au fost construite piramidele. De marele imperiu roman ce cucerea tari si le jefuia pentru bogatia Republicii, luand sclavi pe cei invinsi si constituind o civilizatie bazata pe sclavagism, sa ne amintim de ororile din arenele romane unde poporul gasea placere in a vedea oameni sfasiati de animale. Au existat sclavi, iobagi, serbi, robi si in prezenta crestinismului. Asta nu inseamna ca nu e mai bun crestinismul, ci ca cei care au asuprit sclavii nu erau buni crestini, drept dovada au fost obligati sa aboleasca sclavia.

In schimb cred apartenenta la o religie iti sa sentimentul apartenentei la o mare familie unita. Crestinismul si Islamismul se aseamana, diferenta o face starul. Mohammed a fost pamantean, Isus a fost declarat divinitate dupa moartea sa.

Daca de la Buddha am invatat sa primesc si sa ma bucur de ceea ce primesc, de la Isus am invatat despre bunatate si despre puterea celui ce crede, despre senitatatea si calmarea celui ce crede, eu pot crede in invatamintele si filozofia lui, numai ca nu si in existenta unei divinitati. Conteaza? Conteaza atat de mult ca eu sa cred in divinitate? Nu este de ajuns ca traiesc in buna intelegere cu oamenii si ca toate sentimentele ce l-au patruns pe Isus cu privire la ei ma cuprind si pe mine? Nu este de ajuns ca iubesc oamenii?

Dar se pare ca nu este o credinta intreaga si se pierde chiar esenta ei. Crezul intr-o divinitate te face sa-i simti prezenta in fiecare moment, sa-ti controleze faptele caci Dumnezeu te vede si, cel mai important, sa simti si sa crezi ca atunci cand ti-e greu si suferi nu esti singur.

M-am gandit vreme indelungata cum sa fac sa nu ma mai simt singur. Daca cel credincios in Dumnezeul lui se simte mai alinat , cum pot gasi eu o astfel de alinare? Mi-a fost ciuda ca am o gandire atat de tehnica si de matematica incat ma priveaza de acest beneficiu al credintei, de linistea de care mi-e atat de dor. Chiar si atunci cand sunt inconjurat de oameni ma simt singur. Cum sa fac?

Si am inteles. Si am zambit. Am inteles de ce am facut blogul, de ce scriu in el. Acest surogat tehnic ce inlocuieste sentimentul ca nu sunt singur, ca exista cel putin un cineva mi-a citit gandurile ce nu le spun nimanui. Si, totusi, am avut curajul sa le insir pe un blog, in disperarea mea dupa alinare si impartasire a suferintei. Poate sa nu ma citeasca nimeni, dar accesibilitatea la el imi da senzatia ca toti stiu, toti sunt prezenti la ce am sa le dezvalui, deci constiinta mea trebuie sa se poarte adecvat, nobil, si simt si eu putin din sentimentul pe care il au cei credinciosi, cand simt ca nu sunt singuri atunci cand le e greu. Pare metaforizat, dar este un adevar simplu. Atat de simplu incat nu l-am vazut, nu l-am inteles de la inceput, cand ma intrebau persoane cum pot sa ma dezbrac atat de intim, cum de am curajul sa scriu sincer ce simt. Nu mi-e rusine sa-mi arat slabiciunile, nu suntem perfecti, iar eu sunt uman.

Iar suferinta pentru fetita mea, pentru regretele si parerile ei de rau, vor ramane acolo si nu se vor mantui caci este o realitate, este soarta ei sa regrete si a mea sa sufar pentru regretele ei.

Ironic pentru trecutul meu, acum lupt pentru supravietuirea mea, la propriu. Deh, am entertainment.

________________________

* "Cel ce anticipeaza traieste anticipatia mai intens decat intamplarea anticipata"- "Vizionarul" de Weekender

** Când generalul roman Marcellus a cucerit în anul 212 î.e.n. Siracusa din Sicilia, orasul lui Arhimede, un soldat roman a dat peste acest geniu contemplându-si cercurile pe care le desenase pe nisip. "Nolite turbare circulos meos!" (nu-mi strica cercurile) i-a strigat Arhimede soldatului; dar romanul, iritat, l-a înjunghiat cu spada, omorându-l.