- Ozzy WeekenderDumnezeu Tatal sau Isus? (stiu ca principial vorbesti de acelasi drum, dar cand te referi la Dumnezeu la cine te gandesti? La Isus?)
Am tot observat ca in orice religie este inclusa sau amintita notiunea de "infinit". Nu s-a dovedit ca infinitul exista. Noi vedem ca pleaca linia aia spre ce denumim infinit, dar poate ca se intoarce intr-un alt tip de fizica,alta decat percepe intelegerea noastra, si deodata parca se schimba tot, cum s-a schimbat atunci cand pamantul n-a mai fost plat , ci rotund, adica nu se intindea la infinit, ci doar se incaleca. Pe atunci oamenii nu intelegeau. Cum rotund? Si aia de dedesubt nu cad?
Aristotel a fost primul care a sustinut ca pamantul e rotund, prin 300 inainte de Hristos.Omenirii cred ca i-a luat mult timp sa accepte ca pamantul e rotund, chiar au considerat ca e o blasfemie si au ars pe rug pe cate unii. Milenii au avut convingerea ca pamantul este plat sau ca este centrul universului. Convingerea este un fel de credinta a fiecaruia. Daca un om are credinta ca ..... (aici poate fi trecut orice), unui altuia ii va fi imposibil sa-l convinga de contrariu.
Asa ca dumneata poti considera un "ceva adevar" ca "poate fi si o scuza pe care cineva si-o spune doar ca sa-si amane drumul spre Dumnezeu" fara a te insela din punctul tau de vedere, iar eu sa-l consider o parere personala fara a ma insela din punctul meu de vedere.
Dar te rog sa-mi raspunzi la prima intrebare, din curiozitate personala.- Manuela ScripcariuTatal este Dumnezeu doar El! Isus...Fiul lui Dumnezeu...care a spus "Nimeni nu ajunge la Tatal decat prin mine. Eu sunt Calea, Adevarul si Viata"...ce discutii se poarta aici si analize , cand lucrurile sunt clare si destul de simple...Ai cateva reguli pe care decizi sa le respecti sau nu....indiferent carei religii apartii....Dumnezeu este Unul....relatia noastra este strict personala....in final este vorba doar de tine si Dumnezeu...ca unul crede in existenta Lui...sau nu...Eu sunt responsabila in relatia cu El..nu celalat care nu crede...sau crede...Ce pierd daca eu cred in existenta lui Dumnezeu fara a avea o certitudine, fata de cel care nu crede....si se dovedeste ca am avut dreptate...eu pierd ceva
- Cosmin Stanescu @Manuela: nu stiu carui fel de crestinism apartii,dar in crestinismul ortodox (cat si catolic) Iisus este insusi Dumnezeu,nu mai prejos in dumnezeire decat Tatal.
- Manuela Scripcariu@ Cosmin....ia repede o biblie de care vrei tu ortodoxa, catolica ..sau ca sa-ti fie mai usor...citeste online...daca nu ai timp sa deschizi Biblia...cu siguranta am multe de invatat....insa nu citez de la mine stiinta...inca nu sunt in stare...
Vezi mai jos...
http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?cap=14&id=35 - Ozzy WeekenderRog raspuns la intrebare. Cand te rogi "Ajuta-ma, Doamne!" catre cine este adusa ruga?
M-am nascut in familie de musulmani. Am citit atat Noul Testament, cat si Vechiul Testament. Practic in 2000 m-am botezat ortodox, dar nu din credinta, ci din dragoste. Am urmat invataturile lui Buddha, inclusiv am experimentat viata de ascet. Intrebarea mea este sincera. Si pentru un credincios nu cred ca e greu sa raspunda. Sinceritatea este o virtutite apreciata.
Aha , vad ca mi-a raspuns altcineva. Deci toti se roaga la Dumnezeul Atotputernic. Iar crucea aia cu Isus rastignit e doar un idol, sa inteleg. Cand sta maicuta in chilia ei goala si se roaga la aceasta reprezentare a lui Isus, de fapt ea nu se roaga la el, ci la Dumnezeu. Ce e perete e pus la misto, sa inteleg.
Nu vreau sa fiu persiflativ, mai ales cu un subiect ca acesta. Dar confuzia pentru mine este atat de evidenta, cel mai mult ma deruteaza ca ceilalti oameni, cei credinciosi, nu vad nici o confuzie. Asa ca ajung sa ma intreb: daca toti ceilalti vad la fel si eu altfel, inseamna ca sunt nebun?
- Cosmin Stanescu@Manuela
asta e din Crezul ortodox :
"“Si intru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul – Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii: Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut”. - Ozzy Weekender adica Isus a fost avatarul lui Dumnezeu pe Pamant?
Cosmin Stanescu @Ozzy Weekender : icoana respectiva la care se roaga maicuta e doar un ajutor pentru mintea omeneasca care uneori are nevoie de astfel de reprezentari insa ea se foloseste de ea ca se roage Dumnezeului Viu
Ozzy WeekenderAcces la Biblii am avut si eu, am fost tare curios, chiar doream sa inteleg. Dar nu am inteles.
Pana acum am inteles ca Ei e doi, deci politeism. In cel mai bun caz exista o confuzie in Biblie, si adevarul e pe langa ce am spus eu: ca Isus ar fi fost un fel de avatar al lui Dumnezeu pe Pamant, doar ca avatarul stia el din cine se trage, doar ca fiind pe Pamant avea alta intelegere si atunci cand vorbea cu Tatal de fapt vorbea cu sine. Adica Tatal din El ii raspundea.
Alta curiozitate de a mea este: trebuie sa cred ce scrie acolo? E musai? Asa se manifesta credinta, sa cred ceva impus?
Ori oamenii au crezut in dovada mai mult decat in Dumnezeu?
Cu privire la icoana maicutei, parca Biblia spune sa nu ne rugam la idoli.
Sincer sa fiu, discutia asta se poate prelungi oricat. As fi preferat ca Biblia si restul sa fie in ajutorul oamenilor predispusi, adica sa fie pe intelesul lor. [...]
Iar pe plan psihologic, daca imi faceam un prieten imaginar pe care il chema Joe, care privea tot ce fac, ma judeca, imi facea galerie cand mi-era greu si aveam cu cine sta de vorba cand ma simteam singur, la prima confruntare cu oamenii in halate albe eram internat la nebuni. Dar daca ii schimb numele si spun ca-l cheama Isus, deja sunt apreciat.
Si mai amintim de Cioran sau Nietzsche ca au fost nebuni (unul la 80 ani, si celalalt a fost asa toata viata. Dar e urat, ca si cum ai acuza un bolnav de cancer ca e bolnav din cauza lui.)
Cosmin StanescuToata dogma bisericii vine din revelatia lui Dumnezeu si din experienta spirituala a oamenilor care au ajuns la sfintenie (care e practic o insanatosire a omului).Treaba aia cu "Crede si nu cerceta" e o prostie,ba dimpotriva ni se spune :
"Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.
10. Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide.
11. Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere peşte, oare îi va da, în loc de peşte, şarpe? "
Icoana maicutei nu e un idol fiindca ea nu se roaga propriu zis la lemnul acela si respectivul desen ci la Dumnezeu,icoana e doar o unealta pe care omul o foloseste ca sa se roage.
Dumnezeu e unul dar Dumnezeu e si trei :) Cam asta ar fi Dogma Sfintei Treimi pe scurt insa ti-as recomanda sa cauti un site ortodox care sa explice mai pe indelete de ce nu se poate vorbi de politeism in crestinism.
Corneliu Axente@Ozzy
Ai sa fii oare surprins ca in Biblie scrie ca pamantul este rotund inca cu cateva mii de ani inainte de Christos?
Uite versetele: "El stă în scaun deasupra cercului pământului; pe locuitori îi vede ca pe lăcuste; El întinde cerul ca un văl uşor şi îl desface ca un cort de locuit." - Isaia 40,22
"31. Dezmierdându-mă pe rotundul pământului Lui şi găsindu-mi plăcerea printre fiii oamenilor.", Pildele lui Solomon 8, 31.
Ozzy Weekender @Corneliu
Ehh, si matale. Cerc si plat zice acolo, altfel nu desface nici un cort. Adica 2D. Cand ma refeream rotund stii ca ma refeream la sfera, etc.
Ozzy Weekenderspun ca am citit... spun ca am stat de vorba cu parintele Galeriu vreo 8 ore, si dupa discutie ne-am dat mana cu mare consideratiune unul fata de celalalt, dar nu a vrut sa ma boteze pentru ca "nu cred". Asa ca am mintit preotii unei manastiri sa ma boteze, cand m-au intrebat "Crezi?" am raspuns ca "Da".
Dar inainte de actiunea de botez am citit tot ceea ce mi s-a dat sa citesc.
Biblia scrie ceva, in cea mai mare parte in contradictoriu. Ceea ce face posibil ca orice interpretare sa fie posibila, sa devina "made by Isus". Te rogi la Doamne-Doamne, se intampla bine si atunci mare e puterea lui. Te rogi si nu se intampla, asta e vrerea Domnului. Daca la prima vedere nu e bine, dar dupa aia se dovedeste ca devine: necunoscute sunt caile Domnului. Orice se intampla este "made by Isus". Sau Tatal Sau, depinde la cine te rogi.
"Dumnezeu e unul dar Dumnezeu e si trei"? De ce nu 4 sau 5? sau toti? Doar pentru ca in Biblie au intervenit 3 lucruri importante ca asa a vrut omul? Zice: Dumnezeu e Atotputernicul si etc. Dar stai ca si Fiul e divin, de fapt e diferit, dar nu e, este tot Dumnezeu. M-au pierdut aici. Si mai vine si Duhul Sfant care nu prea stiu ce treaba are, in afara ca violeaza virgine.
Musulmanii si evreii cred intr-un singur Dumnezeu. Crestinii au tinut mortis sa ma bage in ceata. Uite 1, uite 3... Nu e 3, de fapt e unul. Care e 3. Crestinismul e greu de priceput.
Corneliu Axente@ Ozzy
Prietene, bag de seama ca-ti place rau de tot sa aberezi. Spune-mi si mie unde anume in versetul urmatoar se intelege ca ar fi vorba de viol? Tu stii macar ce inseamna viol? Daca nu, iti recomand fie sa consulti DEX-ul, fie medicul.
"Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" Luca 1, 31-38
Ozzy WeekenderBine ca din tot ce scriu te iei de o gluma.
Este o manie a tuturor care vor sa-si sustina un punct de vedere sa se agate de o mica greseala sau o posibila interpretare pentru a se indeparta de problema de fond sau cazul in discutie. Scuzele mele, nu a fost vorba de viol, mai mult ca sigur daca a fost ceva - a fost consimtit. Din reflex am bagat ceva ca o ironie (de fapt cu rol de declansator de emotii, sa inteleg cat din ceea ce se scrie se face din automatism, ca ceva invatat, sau este gandit).
Deci, exceptand aberatiile mele, intentionate sau nu, vreau sa ne intoarcem la nedumerirea mea initiala:
Cand crestinii se roaga la Dumnezeu la cine se roaga? Au pe Isus in gand?
O fata Mihaela zicea ca exista un singur Dumnezeu. Cosmin zice ca si Isus este Dumnezeu. Apoi apare ideea ca este Unul si acelasi, si etc. Apoi cand eu imi aduc aminte ca pana si Isus se ruga la Dumnezeu: "Iarta-i, Doamne" , apare notiunea de Sfanta Treime care e una, dar e trei.
Inca nu m-am lamurit. Isus este Dumnezeu? Exista politeism in crestinism sau nu? La cine se roaga crestinii?
..................................................................................................
Ozzy WeekenderToti au povestit cum pe malul Marii Galileei (care e de fapt un lac mare), Isus a hranit 5 mii de oameni cu 3 paini si 2 pesti. Mi-am inchipuit astfel povestirea celui ce a fost de fata:
„Se facuse de amiaza. Ma simteam miscat de toate ce leauzisem si vazusem, incat nu mi-am dat seama ca mi s-a facut foame. Impreuna cu prietenul meu, stiind ca venim in desert, ne-am oprit la tarabile din Capernaum si am cumparat paine si peste afumat. Dar Isus mai inainte s-a urcat pe o stanca si a strigat multimii ca toti facem parte din aceeasi familie. Ma simteam onorat ca sunt neam cu Isus si cu toti dimprejurul meu, majoritatea saraci si nenorociti, dar asta ne facea intrucatva pe toti frati. Aveam sfiala sa scot merindele si sa mananc, caci trebuia sa impart cu toti. Nu mi-ar fi fost greu sa impart cu cei dimprejurul meu si oricum de-abia imi ajungea mie, dar asta insemna ca restul de flamanzi care vad sa rabde mai greu decat daca n-ar vedea pe nimeni mancand.
Ucenicii lui Isus il rugara sa dea drumul poporului, daca pleaca el vor pleca si ei, altfel poporul nu are ce manca. Isus spuse ca poporul va manca. Atunci, ca rasarit din pamant, un copil se apropie de el cu un cosulet de merinde, potrivit masurii lui. In el erau 3 paini si 2 pesti. Isus a luat cosul si l-a ridicat deasupra capului ca oamenii sa-l poata vedea. Apoi a spus ca baiatul acesta vrea sa-si imparta merindele cu toti ceilalti, ca intr-o familie. A ridicat ochii spre cer si a multumit lui Dumnezeu pentru darul baiatului. Imprejurul nostru se facuse liniste adanca, Isus franse painile intr-un cos, iar pestele l-a facut fasii in altul, si pe toate acestea le-a intins ucenicilor sai spunandu-le sa le imparta cu poporul.
Am pomenit adineauri ca imi fusese rusine sa scot merindea pe care o aveam, dar acum prinsesem curaj, asa ca am luat cosurile de la unul din ucenici, am luat o bucata din fiecare, scotand totodata painea si pestele din traista mea si punandu-le in cosuri. Asa se face ca ce am luat din cos era mai putin decat am pus la loc. Apoi am dat mai departe celui de langa mine, care a procedat si el la fel, caci avea merinde. In curand au mai trebuit aduse cosuri, caci cele doua se umplusera. Dar din cei de fata erau multi care nu adusesera nimic cu ei, l-au urmat pe Isus de acolo unde erau, de la camp sau de pe drumuri, de pe oriunde s-a auzit ca este in trecere. Ne-am adunat cu totul 5 mii de oameni si in ziua aceea Isus i-a hranit pe toti. Dupa ce au terminat de mancat au umplut 12 cosuri cu tot ce prisosise.
Acest barbat cu insusiri exceptionale a determinat pe oamenii aceia ajunsi zgarciti din cauza nevoilor sa se poarte frateste intre ei, chiar fiind atat de deosebiti unul de altul. S-a intamplat cu adevarat o minune, Isus a hranit 5 mii de oameni cu 3 paini si 2 pesti.”
Lamurindu-ma si cu povestea minunilor, cele ce-mi ofensasera inteligenta, am concluzionat ca minunile puteau exista, caci o minune este ceva de care te miri, dar in sens placut. Prefer sa le cred in versiunile acceptate de mine, asa gasesc in ele pilde de o profunda intelepciune, decat sa cred ca Isus a fost Pokemon.
Ozzy Weekender@Cristina:Legendele, povestile, etc.. pot fi interpretate, cum vrem si in ce directie vrem.
Pe mine ma uimeste acceptarea unei convingeri comune, ceea ce este credinta. Nevoia omului de a nu se simti singur (in orice conditii), de a crede la o continuare dincolo de moarte, etc... adica beneficiile psihice ale credintei.
Plus ca aceasta convingere comuna este atat de puternica ca atunci cand cineva nu o impartaseste celorlalti le pare rau de non-apartenenta lui, si inconstient chiar devine inamic. Cei mai multi se straduie sa-si impuna credinta, sau macar sa demonstreze ca au dreptate.
Eu daca eram un credincios nici nu discutam despre asta. Afirmam: Am o convingere puternica si nu putem discuta despre asta, este incorect sa te conving de ceva, la fel de incorect sa ma justific sau sa-mi dovedesc convingerea. Daca ai intrebari ce tin de rationament nu pot sa te ajut pentru ca ceea ce simt nu stiu daca este rational, tine de spirit, nu cred ca poate fi pus in cuvinte, ori daca da, nu ma pricep.
Corneliu Axente Ozzy, ma bucur ca ai versiune personala a acestei minuni pe care ai redus-o la stadiul de intamplare. Ia spune-mi care este versiunea ta personala pentru invierea din cea de-a treia zi?
Ozzy WeekenderSi bunicul meu a inviat. Asta nu il face divinitate. Stau de vorba cu el din cand in cand. Si nu numai eu, toti nepotii lui. Si cunostintele. In general toti pentru care a fost un om deosebit.
Marele Pescar Simon (devenit Sf. Petru) s-a uitat la romani si a spus: Isus are mai multa viata decat aveti in voi. Nu-i venea sa creada ca Isus a murit (asa cum oamenilor le e greu sa se obisnuiasca cand le moare cineva drag din familie, inca se mai asteapta sa intre pe usa), incat la fiecare rascruce de drumuri se uita si verifica daca nu cumva il intalneste pe Isus. Oamenii din jurul lui Simon si-au spus: "Deci traieste".
Chestiunea cu inviatul o crezi din spuse sau scrise, nu stii sigur, si chiar daca ai vedea personal asta, nu ar fi dovada caci nu stiu ce vor ochii tai sa vada.
Mai interesanta este invierea lui Lazar. Mie mi s-a intamplat urmatorul lucru: M-am iubit cu o femeie atat de puternic, dragostea noastra a fost atat de deosebita incat atunci cand ne-am despartit a ajuns neintentionat printr-o imprejurare in coma de nu stiu ce grad, dar grav. La spital m-am intins langa ea si i-am soptit incontinuu la ureche: Corina, dragostea mea, hai acasa! Te iubesec, sa mergem, etc... A deschis ochii si mi-a soptit: Ia-ma acasa!
Fiecare minune si fiecare poveste are rol de marketing, in acele vremuri erau necesare caci educatia poporului se limita la ce primea de acasa si ce se spunea in biserica.
Asa ca am lasat la o parte faptele si am incercat sa cuprind filozofia. Daca Einstein vine la mine si-mi spune ca o gaura neagra va absorbi galaxia noastra, il voi crede, chiar daca nu inteleg. In conditii de proprie judecata imi e greu sa-mi inchipui existenta antimateriei. Adica va absoarbe ca un aspirator si nu iese nimic prin alta parte? Asa ar putea absorbi tot universul. Dar savantii spun ca exista, si tind sa am incredere in ei incat mi-e usor s-o cred si eu, mai ales ca sunt naiv in problema. Cam asa a fost si in vremea lui Isus cu credinta in minunile lui, unele poate ca s-au intamplat. Altele poate ca nu. E posibil ca cel mai intelept dintre ei, adica preotul satului, sa sustina ca adevarate aceste minuni si toti ceilalti sa creada fara a cerceta.
Nu poti transforma in ceva divin ceea ce nu putem explica sau intelege. Este incorect sa ma intrebi cum pot explica cutare lucru si daca nu pot sa-l declari intamplare divina sau minune.
Uite ca daca imi pun mintea la contributie as putea sa explic, explicatiile nu cred ca te fac sa nu le mai crezi, prin urmare sa nu mai ai credinta.
Cristina Gazner Cristescu Superb Ozzy!
Ozzy Weekender@Corneliu
Mai intai semnul crestinilor a fost pestele. Apoi, din motive de marketing, s-a trecut la cruce.
"Pentru primii creştini, peştele era simbolul lui Hristos şi astfel al religiei lor, deoarece primele litere ale cuvintelor "Iisus Christos, Theou Uios Soter" ("Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul"), în litere greceşti alcătuiesc cuvântul grec "ichthus" ("peşte"). Desenul unui peşte era semnul secret al credinţei creştine în contextul politicii ostile ale împăraţilor romani."
Asta este explicatia care s-a acceptat, dar din punctul meu de vedere s-a raspandit de la Simon, zis si Marele Pescar, devenit Sf.Petru, care infiinteaza Ecclesia or ekklesia (in Greek) la Roma, adica un fel de Internat, unde toti renuntau la posesiunile materiale si traiau, mancau, traiau impreuna sub acelasi acoperis. Aceasta s-a desfiintat de catre romani, iar crestinii s-au refugiat in catacombele Romei, unde isi tineau adunarile.
Minunile si povestile despre puterile lui Isus, cat si Nemurirea lui, au fost raspandite de Simon, care dupa mine a fost cel ce a intemeiat religia crestina. Astfel se explica de ce in primii 50 ani dupa moartea lui Isus se aflau mai cu mult mai multi crestini la Roma decat in Ierusalim.
Dar nu vreau sa hulesc, asa ca discutiile principiale despre aparitia crestinismului nu le pot purta decat cu cei ce pot vorbi obiectiv despre asta.
Ozzy Weekender Dupa atata discutie m-am intors la problema de fond de la care am inceput:
La cine se roaga crestinii cu "Ajuta-ma, Doamne!"? La Isus?
Ioana Bursugiu OZZY W.http://www.pasi.ro/revista/rugaciunea-tatal-nostru.h tml
Corneliu AxenteOzzy, bine ca ai citit tot felul de scrieri care mai de care inventate de niste minti "luminate" dar mai ales "binevoitoare", insa nu te-ai incumetat macar o clipa sa citesti din Noul Testament din Faptele Apostolilor, sa vezi ca Christos aavut mai multi martori ai Invierii Sale, incepand de la Toma Necredinciosul, apostolii Cleopa si Ilie si terminand cu alti martori asa cum spune Sfantul Apostol Pavel in Corinteni I cap.15 versetul 6: "În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit."
Puneti mana fratilor si cititi Scripturile, documente istorice care nu au putut fi negate de doua milenii, nu niste carti scrise de toti ratacitii care nu sunt interesati decat sa provoace valva pentru profiturile lor personale.
Ozzy WeekenderIoana, cu toate cele pana la moartea lui Isus sunt lamurit.
Sunt lamurit ca rugaciunea "Tatal nostru..." este clara si are destinatar din moment ce a fost spusa de Isus, fiind de fapt o invatatura a lui la cum sa te rogi.
Stiu cui i s-a adresat cand era pe cruce cu "Iarta-i, Doamne, caci nu stiu ce fac." Isus a zis simplu si pe inteles, atata timp cat a fost om. S-a rugat la Dumnezeu.
Dar toate de dupa aceea m-au bagat in ceata. Articolul link-uit de tine se incheie cu un citat din Filipeni 4:6-7: “Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.”
Adica? Dupa divinizarea lui Isus toate nu mai au logica. Totul era clar si pe inteles pana la "gandurile", ca apoi sa apara fortat "in Hristos Isus", de parca cineva a dorit ca la fiecare rugaciune, fiecare text adulativ pentru Dumnezeu sa fie adaugat si Isus Hristos, de au facut ca textele sa nu se mai inteleaga, aparand inca un personaj divin. Unde este D., hop si I.
La asta ma refeream ca se face confuzie. Cand oamenii de rit vechi s-au inteles cu cei de rit nou, vechea religie a fost comasata cu noua religie, la propriu, in texte.
Isus Cristos a existat printre oameni. De aceea oamenii cred in el mai mult decat in ceva abstract. Tot instinctual, cand se roaga au in gand pe Isus, caci stiu cum sa si-l inchipuie.
Intrebarea mea nu este "Cum sa te rogi corect?" ci "La cine te gandesti cand te rogi?"
Este greu sa te rogi la Dumnezeu pentru ca nu stii cum sa te gandesti la el. Zicea bine Cosmin in povestea cu maicuta in chilie. Asa ca oamenii se roaga la Dumnezeu dar o fac prin imaginarea lui Isus, sau chiar la o icoana reprezentand pe Isus.
Este ceva normal daca intrebi un crestin.
Din punctul meu de vedere este ca si cum as vorbi cu Gheorghe dar fiind convins ca este Vasile. Si asta in mod constient. Imi inchipui cat efort spiritual se implica.
E atat de complicat cu religia asta...
Corneliu AxenteUite Ozzy ca sa scapi de nelamurire, iata raspunsul la intrebarea ce te framanta atat:
Ioan 14, 6-13
"6. Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.
7. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut.
8. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns.
9. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?
10. Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrările Lui.
11. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea.
12. Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.
13. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul."
Ozzy Weekender@Corneliu
Si ajungem ca e mai plauzibila varianta mea: Isus a fost avatarul lui Dumnezeu printre oameni...
Dar sincer iti spun, ceea ce se scrie la mult timp dupa moartea lui de catre cei ce devin apostoli nu pot fi considerate dovezi.
De ex. Sf. Apostol Pavel (stiu povestea, a fost un asupritor al crestinilor si undeva pe la anul 36 dupa moartea lui Isus se converteste) si prin 58 scrie ce scrie. Deci el nu a cunoscut pe Isus, in schimb a scris ce a auzit, iar altii imi dau citate din ce a scris considerand ca este adevarat, doar este apostol.
Paul nu l-a cunoscut „de visu” pe Iisus din Nazaret („după trup” cf. 2Cor 5,16) l-a întâlnit însă pe Christos. Cu foarte mare probabilitate aceasta se petrecea prin anul 36 e.c.. Pe drum însă a avut loc celebrul episod al convertirii sale instantanee ca urmare a vederii lui Iisus, care-i reproşa blând: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?" (în unele traduceri: "Saule, Saule, de ce mă cauţi" - vezi terminologie)” (Fap 9,3-9), iar Paul nu s-a mai îndoit niciodata, până la moarte, de realitatea acestei viziuni.
Greseala care o fac cei credinciosi in explicatii este ca dau punct de referinta ceea ce scrie in textele bisericesti, asumandu-si automat ca este adevarat. Pentru ei, dar pentru mine ceea ce scrie in Biblie si alte texte ce tin de biserica nu sunt axiome ce nu pot fi atacate. Aceste "adevaruri" nu au o referinta alta decat cea impusa a convingerii. Aceasta convingere este exact subiectul intrebarilor mele.
Pe romaneste: Evangheliile sunt adevarate?
"Evanghelia după Ioan este ultima evanghelie din canonul Noului Testament. În mod tradiţional îi este atribuită apostolului Ioan. În realitate ea este o scriere pseudonimă, fiind opera unui autor anonim.[1][2][3][4][5][6][7][8][9] Această evanghelie nu susţine că ar fi fost scrisă de martori direcţi la evenimentele relatate"
Sincer sa fiu aveam nelamuriri:
Denumit în Evanghelia după Ioan „apostolul cel mult iubit de Iisus”, martor ocular al crucificării lui Iisus.
Exilat pe insula Patmos (Grecia), ar fi scris Apocalipsa lui Ioan în anul 95 d.Cr., iar după moartea împăratului Domițian (96 d.C.) s-ar fi întors la Efes, scriindu-și Evanghelia în jurul anului 100 d.Cr.
Dar a adormit în Domnul la vârstă foarte înaintată (88 ani).
Deci ceva nu e in regula, nu da socoteala.
Corneliu Axente Tie ce-ti spune faptul ca Evangheliile sunt aproape identice desi au fost scrise de oameni diferiti, in locuri diferite si in momente diferite de timp?
Ozzy WeekenderBasmul popular Fat-Frumos este spus in diferite zone ale tarilor romanesti aproximativ la fel.
an tan te
dize mane pe
dize mane compane
an tan te
Se zice la fel de catre copii in toata lumea si nu inseamna ceva. E doar un joc de fetite care sar o coarda. Nu s-a raspandit prin scriere. Nici prin tv ca un trend, nici prin internet. Si se va spune peste cativa zeci de ani la fel, daca vor mai avea unde sa se joace.
Tu stii ca Evanghelia lui Ioan si Apocalipsa lui Ioan au fost scrise de Ioan, dar in realitate nu, si asta a fost dovedit. Daca ai fost mintit de la inceput, de la titlu, mai poti lua de adevar netagaduit altceva?
Dar restul, care nu a interesat pe nimeni de veridicitate, orice altceva din scrieri trebuiesc considerate adevaruri de netagaduit doar pentru ca fac parte din credinta?
Eu ma lamuresc din ce in ce mai mult ca simbioza dintre vechea religie cu noua religie este cea care creeaza confuzii, nevoia de atunci de a-l diviniza pe Isus au dus la aparitia acestor Evanghelii venite ca o "Metodologie de credinta" ce te invata sa crezi asa cum a vrut biserica sa crezi.
Acestea au aparut revizuite in conformitate cu ce a dorit biserica.
Numai 8 din cele 27 de cărţi sunt în mod sigur scrise de autorii cărora le sunt atribuite,[3] şi anume şapte din epistolele pauline şi Apocalipsa lui Ioan (care e cert scrisă de cineva numit Ioan, deşi nu e clar cine era acel Ioan).
Împăratul roman Constantin cel Mare (272-337) a avut un impact foarte mare asupra creştinismului ortodox. Prin al său Edict de la Milano din 313, creştinii au primit mult mai multă libertate iar conducerea Bisericii a luat o atitudine publică mult mai agresivă. Ca urmare, controversele Bisericii au dus la schisme publice, uneori violente. Constantin a considerat stingerea acestor răscoale religioase ca o sarcină a împăratului de drept divin şi a convocat în 314 Sinodul din Arles împotriva donatiştilor şi apoi Primul Sinod Ecumenic pentru a fixa unele probleme dogmatice care năpăstuiau Creştinismul timpuriu. O mare parte dintre scrierile creştine au fost pierdute sau distruse în acele vremuri.
Si astfel a aparut Noul Testament cu toate textele revizuite.
Ce mai este adevarat din ele?
joi, 24 februarie 2011
Despre credinta
miercuri, 16 februarie 2011
Ecuatia casniciei
As fi vrut sa ma gandesc inainte de a incepe sa scriu, sa imi clarific mie intai, dar mi-e teama ca-mi dispare ideea.
Am sa incerc sa scriu altfel, sa urmaresc logica si apoi poate reusesc sa pun si in cuvinte.
Casnicia este una din putinele cazuri in care: 1 + 1 = 1
Sau o pun altfel ca sa se inteleaga mai bine:
1 + 1 = 1
Exista un echilibru intre puterea decizionala a ambelor parti, s-au obisnuit sa ia deciziile impreuna. Cu timpul responsabilitatile se impart de la sine. Din pacate 1 si 1 aproape ca se vor anula ca indivizi si casnicia 1capata importanta, tot ceea ce se intampla, tot ceea ce face oricare din cei doi, se face pentru si prin 1. Respiri, gandesti, traiesti doar prin prisma lui 1.
Cand functioneaza este cea mai placuta varianta a ecuatiei. Si totusi, oricat ajung sa se asemene, componentii 1 si 1sunt doi indivizi diferiti, nu pot deveni simbioti pe deplin. Mai mult, in timp vor evolua diferit. Dar fanatismul lui 1evolueaza si el.
In caz de despartire lumea lui 1se prabuseste. 1trebuie sa redevina 1. (Iar 1trebuie sa redevina 1.) Au fost atat de mult timp 1, incat nu mai stie fiecare cum sa fie ceea ce este. Din aceasta cauza apar si tulburarile psihice.
Sa presupunem ca 1 s-a simtit nefericit ca nu mai poate fi 1. Anxietatea, lipsa de incredere in sine, dezamagirea, toate celelalte sentimente care vin dupa anihilarea propriei persoane aduc nefericire, iar 1simte nevoia de a nu se pierde, de a se regasi.
Ambii, 1si1 , au investit tot in 1 .
1se asteapta ca 1sa se transforme total in 1, asa cum s-a transformat si el. Nu-si da seama ca personalitatea lui (1) mai iese la suprafata, pentru ca asta este, simbioza nu este totala. Nu o percepe, nu exista o oglinda sa i-o arate. Nu o vede decat pe cea a lui 1care e normal sa se arate din cand in cand. Si atunci capata un soi de dezamagire ca 1nu este in totalitate 1, o dezamagire ce se instaleaza ca o stare irascibila, nu e la suprafata, identificabila, ci ascunsa. Si astfel 1 devine critic, iritat, are o comunicare mecanica cu iz de dezamagire, toate acestea il fac pe 1 sa se inchida in sine, in sinea lui 1 , in care gaseste liniste.
Pentru 1, 1 devine disconfort, propria personalitate 1 este o oaza de liniste si reconsiderare.
Din pacate se uita ce era mai important, cum si de ce a aparut 1:
1<=love=>1 , este conditiunea ecuatiei, altfel nu este posibil 1.
1love=>1 pentru ca 1love=>1 . (Important!)
Concluzie: Atata timp cat 1<=love=>1 si se comporta ca atare, adica exact cum trebuie sa se comporte doua persoane care se iubesc, 1va fi ceva placut, frumos, bun, sigur, niciunul nu va cauta mai multa siguranta in propriul 1.
Cand esti dezamagit si critici pe 1in favoarea lui 1este similar egoismului, pentru ca din ecuatia de 3 culori ai scos pe 1 si au ramas doar 1si 1. Mare nedreptate si mare greseala. 1se simte pierdut, nesigur, se va cauta pe sine. Ca sa castige timp nu va mai avea rabdare sa se regaseasca, ci se va reinventa.
De fapt, intr-o prezentare geometrica ecuatia 1 + 1 = 1ar arata cam asa:
Este incorect sa vedem casnicia ca o transformare simbiotica. Prin transformare simbiotica ma refer ca 1=1 si 1=1.
Fiecare individ va avea in continuare personalitatea lui, doar ca in casnicie acestea ar trebui sa devina complementare. Sa nu ne asteptam ca celalalt sa fie identitic. De aici pornesc cele mai multe neintelegeri si se destrama cele mai multe casnicii, cand unul din relatie are asteptari instinctuale ca celalalt sa fie identic cu el. Sa gandeasca la fel, sa reactioneze la fel, sa simta la fel. Oamenii reactioneaza diferit la situatii, fiecare in felul lui, conform personalitatii lui. Daca nu o face ca tine nu inseamna ca este gresit, ci altfel. Trebuie sa iubesti "altfelul" partenerului tau, altminteri de ce ati mai plecat la drum?
Si nu uita, 1 reprezinta complementaritate, cercul, rezultatul adunarii... hmm, mai corect spus este "rezultatul asocierii a doi indivizi diferiti".
1<=love=>1 !!!
miercuri, 9 februarie 2011
Noul el
Era excesiv de extaziata, isi considera hotararea ca fiind cea mai buna si cea mai importanta luata vreodata. S-a hotarat sa-l iubeasca si restul lumii nu a mai contat pentru ea, simte fericire in decizia ei de schimbare. O vreme s-a gandit ca doar s-a trezit plictisita si nemultumita de rutina din viata ei, iar din refuzul si revolta ei de a capitula s-a nascut aceasta foame si dorinta de emotii. Este constienta ca dorea aceasta rutina si l-a determinat si pe sotul ei sa se potriveasca in tabloul impus de ea; cand a inteles ca i-e dor sa traiasca, dupa ce i-a impus aceasta letargie - speculand dragostea pentru ea – l-a sacrificat. Nu e nimeni vinovat ca s-a lasat sa-si urasca viata si ca apoi a vrut o schimbare. Ii face bine ca acum iubeste cu voluptatea noului. Pe noul el.
El nu era la fel de entuziasmat, lui i se mai intamplasera astfel de lucuri. Sa doresti pe cineva si sa-l obtii era un lucru obisnuit oamenilor celibati. Dar pentru ea, care fusese incorsetata intr-un mariaj, era un lucru nou sau de mult uitat, mai ales ca acesta casnicie venise inainte ca ea sa cunoasca astfel de satisfactii.
La ea satisfactia nu diminuase pasiunea, ci mai curand satisfactia fiind la ea un lucru atat de nou, atat de organic zguduitor, i-o intetise. Dar ceea ce daduse impuls pasiunii ei o diminuase pe a lui. El obtinuse ceea ce dorise: dorinta lui nascuta din piedicile de a o avea fusese implinita. Ea nu mai insemna pentru el ceva ce dorea si nu putea sa obtina, ci ceva posedat, cunoscut. Cedandu-i, se coborase la nivelul tuturor celorlalte femei cu care facuse el dragoste; nu mai era decat un punct in palmaresul bogat al sportivului.
Atitudinea lui fata de ea suferi o schimbare. Familiaritatea incepu sa-i toace politetea; comportarea sa deveni deodata conjugala. Cand o revedea dupa o oarecare absenta ii spunea: „Esti bine?” pe un ton degajat, lipsit de romantism, o mangaia pe brat, asa cum mangai un cal. Nu se mai oferea sa-i cumpere tigari sau alte lucruri necesare, chiar o trimitea pe ea sa-i cumpere lui. Si o lasa sa faca diverse treburi pentru care inainte se oferea galant. Ea era fericita sa-l slujeasca; dragostea ei aparea - cel putin dintr-un aspect - aproape umilitoare.
El gasea adoratia ei foarte placuta atata timp cat se exprima prin beneficii, prin acceptarea sugestiilor lui si prin cadourile pe care le primea. Dar devotamentul ei se exprima si in alte feluri, dorea atat de multe: inima lui, prezenta fizica, dezmierdarile, confidentele, timpul lui, fidelitatea lui. Era tiranica in adoratia ei umilitoare. Il otravea cu devotamentul, era plictisit si iritat de iubirea ei excesiva.
Pretextand ca are de lucru si diverse obligatii sociale, isi reduse numarul vizitelor. Ce usurare sa scape de insistenta ei sacaitoare! Intr-o zi, cand ea insista sa ramana, el justifica ca are alta chestiune importanta de rezolvat. Chestiunea importanta era sa iasa la club. Il privi in tacere, citindu-i in ochi o oboseala care seamana cu dezgustul.
Astfel ea ajunse sa-si petreaca zilele intr-o suferinta care alterna intre neliniste si apatie.
________________________________
Happy Valentine's Day,... bitch! :)
Singur intre oameni
Am incercat orice Eram constient ca alcoolul sau drogurile, viciile ce-ti distorsioneaza realitatea, nu sunt o solutie pentru a-mi accepta nefericirea. Doream sa simt ca sunt impacat cu situatia, fara sa am acel regret continuu ce amarareste sufletul. Nu stiu cum sa denumesc aceasta suferinta. Tot am sperat ca intr-o zi ma voi obisnui si va fi doar un tabiet al zilei: sa ma trezesc din timp in timp ca simt o suparare, sa astept rabdator sa-mi treaca si apoi sa-mi vad de viata in continuare. Dar nu s-a manifestat astfel, a fost prezenta in fiecare clipa, am dus o lupta grea ce m-a tinut preocupat, iar viata mea a continuat din inertie, am stiut din ea atat cat am reusit sa privesc cu coada ochiului.
Atunci cand copilul se loveste si alearga in bratele mamei sa obtina alinare cunoaste un sentiment puternic, bun, se linisteste si durerea dispare, nu a intervenit nimic altceva, decat acest sentiment ca in bratele ei este in siguranta, este ocrotit. Ca printr-o magie spaima intamplarii dispare si ea.
Cautand acest sentiment doream sa cred in ceva, cautam o credinta care sa ma aline. M-am gandit ca atatia oameni sunt credinciosi in religiile lor, trebuie sa existe ceva, o binefacere psihica. Am citit despre viata lui Buddha si invataturile lui, am citit Biblia, am citit despre Coran. Am cautat intelepciune, am cautat mantuire in credinta oamenilor. Am cautat ceva mai presus decat propria nemultumire, ceva spiritual si admirativ incat sa intreaca individualitatea necazurilor mele. Imi dau seama cat de nefiresc suna, inteligenta mea nu poate accepta astfel de posibilitati, dar in acele momente eram atat de disperat, incat as fi fost de acord cu orice imi vindeca suferinta.
Chiar si boala – este o boala mentala dupa parerea mea – era de neinteles pentru mine. Cum sa ma simt atat de pierdut? Toate senzatiile si starile noi, atat de greu de suportat, nu erau pe intelesul meu, lipseau din ratiunea mea. Tulburarea mea psihica nu avea nici o logica, as fi fost de acord cu orice remediu, la fel de ilogic. Doream sa cred in ceva, eram in cautarea acelui sentiment, aveam atata nevoie de el ca eram in stare de orice.
Ca invataturile lui Buddha sa fie imbratisate de milioane de oameni trebuie sa fi fost ceva in ele. Nu intelegeam, ceea ce spunea el era atat de evident si atat de banal incat nu-i gaseam merite deosebite.Este adevarat ca am invatat despre compasiune, despre acceptare, despre toleranta, despre multumire interioara, despre tot ce te invata buddhismul prin pildele si invatamintele lui. Dar nu cuprinde tot, si nu este adevarat in fiecare situatie. Nu pot fi bucuros daca nu sunt, nu pot fi multumit daca nu sunt. Suferi din cauza dorintelor neimplinite, asa ca ai grija ce doresti.- spune el. Ma revoltam si replicam ca doresc ce-mi face bine, gandul este reconfortant cand imi inchipui ca ce-mi doresc deja s-a implinit, un sentiment bun ma cuprinde chiar daca stiu ca nu se va implini niciodata.
Cumva ne asemanam. Pana la varsta de 29 ani a trait in huzur, fara griji, avea o sotie si un copil, se simtea foarte fericit. Fusese protejat, nu vazuse niciodata un om batran, un bolnav sau un mort. Apoi intr-o serie de patru calatorii a luat la cunostinta de toate si s-a ingrozit.
„Aceasta este schimbarea.” – i s-a raspuns. „Nimeni nu ramane pururi si perfect. Chiar daca esti un print sa nu te gandesti ca nu vei imbatrani sau nu te vei imbolnavi. Tatal tau se va imbolnavi, mama ta se va imbolnavi, toti ai tai vor imbatrani, se vor imbolnavi si vor muri.”
Atunci a realizat: „Aceasta sa fie soarta mea? Si eu voi imbatrani, si eu ma voi imbolnavi si eu voi muri. Cum sa reactionez la lucrurile astea?” De atunci o mare suferinta a pus stapanire pe el, pana la urma isi va parasi sotia si copilul pentru a cauta leacul.
Cam in aceasta situatie m-am descoperit, dar cu alt tip de suferinta. Eu azi sufar pentru copilul meu, am dorit ca acesta sa aiba parte de afectiunea mea de parinte, sa nu se simta stingher in lume pentru ca stiu ce mult inseamna sa te poti sprijini pe un gand, pe acel sentiment despre care povesteam la inceput, cand fugi in bratele parintelui tau si te simti protejat, te simti in siguranta. Am anticipat fiecare regret al fetitei mele atunci cand vede alti copii ca sunt imbratisati de tatal lor; din maturitatea pe care o va capata prin insasi aceasta situatie va invata sa accepte si sa se impace cu soarta ei, dar regretul ramane acolo si macina sufletul, da o stare de dezamagire pe care o va simti cand va deveni adult, cand esti copil esti prea preocupat sa cresti. Anticipatia fiecarui viitor regret al ei are un ecou de suferinta in sufletul meu.* In plus, este amplificat de regretul propriu ca nu mai fac parte din viata ei, sunt doar un vizitator, un musafir. Cat de trist. Si cat ma doare...
Asa ca daca nu am inteles pe deplin suferinta lui Buddha, am inteles ca poate exista o suferinta ce iti poate schimba viata. Eram in cautarea unui remediu pentru durerile mele, la fel m-am intrebat si eu: „Aceasta sa fie soarta mea? O sa am incontinuu senzatia ca-mi lipseste ceva, ca nu ma simt intreg si din aceasta cauza o sa-mi caut in zadar increderea de sine. Atata timp cat parti din mine vor lipsi ma voi simti lipsit de dorinta, de determinare.” Pentru mine trecerea timpului nu mai inseamna nimic, viata care am avut-o de trait s-a consumat, de acum urmeaza doar cautarea impacarii de sine.
Omul duce o viata naiva si fericita pana cand acest adevar universal se strecoara in mintea lui: toti vom imbatrani, toti ne vom imbolnavi si toti vom muri. Modern au numit-o criza varstei, din acest moment devii constient de timpul care trece pe langa tine. Cu fiecare secunda regretul pentru viata noastra trecatoare se mareste si ne face atenti sa apreciem faptul ca traim. Precum Buddha vom invata sa ne bucuram de forma rotunda a cestii din care ne bem ceaiul, de lucratura portelanului, vom aprecia fiecare lucru de care ne folsim, fiecare vietate ce ne capteaza atentia prin existenta ei. Este descoperirea, este capitularea in fata realitatii care a fost mereu acolo: timpul se scurge, fiecare va muri.
Fiind intr-o stare de „om dus cu capul” nu am mai fost constient ce se intampla cu mine. Tot ce am avut material s-a risipit din nepasare, fie ca am fost furat sau am daruit. M-am trezit ca sunt sarac, dar nici ca a avut importanta, am fost prea inconstient sa-mi pese. Am remarcat ca oamenii nu pierd timpul, cand dai semne de slabiciune si te prind intr-o situatie in care nu poti riposta te vor deposeda de tot ce ai, bunuri materiale sau merite spirituale; iti vor delapida si trecutul. Toate realizarile tale vor deveni al lor, tot ce ai adunat tu isi vor insusi ei. Pe merit, caci vor considera ca este meritul lor daca au reusit sa-ti faca asta.
Asa ca am devenit ascet, de voie sau de nevoie. Am suferit de foame, mi-am invatat corpul cu o singura masa pe zi si aceea saracacioasa, in functie de ce aveam. Ma amuzam singur in fata ironiei vietii, am cautat sa-l inteleg pe Buddha si am ajuns sa experimentez cei sase ani de pribegie ca ascet, in urma carora a descoperit „Desteptarea”.
Intai am plans. Cand mi-a fost foame am plans pentru rusinea mea. Chiar ca m-am „desteptat”, dar altfel. Cum am ajuns in situatia aceea? Cat de bolnav sunt? Si am venit la realitate, nu stiam pentru ce sa-mi para rau mai intai: pentru starea mea din lumea reala sau starea mea psihica? Acum suferam pentru doua feluri de rusini. Mi-am asumat rolul si m-am impacat cu situatia, voi muri de foame la propriu decat ma voi face bine mental ca sa ma scot singur din aceasta situatie. Am cautat sa muncesc, dar am fost prea destept pentru o munca necalificata si prea necalificat pentru un job pe masura inteligentei. CV-ul meu e prea sarac sa ma ajute, spune doar ca sunt expert in descoperirea de documente false ori falsificate, ca stiu sa trag cu arma bine si cam atat. Mai am pe cartea de munca vreo 2 ani ca Marketing Manager si s-a incheiat. Nu scrie nicaieri ca am inventat si condus afaceri. Asa ca pana sa realizez ce-i cu mine m-am obisnuit sa traiesc in saracie.
Intr-o zi am fost in vizita la prietenii mei si fetita lor m-a servit cu o portocala. M-am bucurat atat de mult, i-am simtit aroma ca niciodata, cand am ajuns acasa am plans iar. Era singurul lucru ce il mancam de trei zile, in ultima saptamana supravietuisem cu malaiul si faina gasite prin dulapurile din bucatarie. Mi-a fost rusine sa cersesc ceva cuiva si nimeni nu-si poate inchipui starea in care am ajuns, astfel incat sa-mi ofere ceva. Foamea m-a invatat sa apreciez un colt de paine veche, o leguma uscata cu care incerci sa faci o zeama si cum sa imparti jumatate de kilogram de zahar pe doua saptamani pentru a indulci ceaiul. Foamea m-a invatat sa ador o portocala. Mi-am facut singur paine si lipie dramuind faina, pentru ca a fost mai ieftin decat sa cumpar paine. In vizite la cunoscuti mi-a fost jena sa mananc pe saturate, mi-a fost teama sa nu mi se faca rau sau ca imi va fi dor pe viitor de aceasta satietate, in ultimele luni am mancat o data pe zi sau la doua zile, fara a ma satura, in rest am citit carti ca mintea sa-mi ramana activa. Ascet fara voie am ajuns sa inteleg pe Buddha.
Dar nu a fost de ajuns. Nu mi-a ameliorat suferinta, nu eram in cartile lui. Mi s-a parut o filozofie pentru adolescenti. Este povestea din bancul cu evreul care se duce la rabin sa se planga ca nu are si el o casa spatioasa si cere un sfat in privinta aceasta. Rabinul il indeamna sa bage pe rand cate un animal in casa, si cand acestuia nu i s-a mai parut suportabil l-a sfatuit la fiecare intrevedere sa mai scoata cate un animal, pana a golit casa de ele. „Hei, acum cum este? E mai bine?” – a intrebat rabinul. „Mult mai bine, acum imi dau seama ca am o casa tocmai buna de locuit.
Pentru a se „ilumina”, pentru a se „destepta”, pentru Nirvana, unii buddhisti urmeaza procesul prin care Buddha a ajuns sa se aseze la adapostul copacului si si-a gasit solutia pentru problema de suflet a omenirii: cum sa faci sa nu mai suferi din cauza faptului ca vei imbatrani si, inevitabil, vei muri. Asa ca acestia duc o viata asceta, mananca putin, cat sa nu moara, isi pedepsesc corpul si traiesc la limita supravietuirii, practicand austeritatea si meditatia pentru a iesi din ciclul mortii si al renasterii. Cand considera ca au atins Nirvana se intorc la vietile lor de dinainte, mai intelepti si mai profunzi.
Cu mine nu a mers, nu era ce cautam. Faptul ca sufar de foame m-a facut sa apreciez viata mai mult ca inainte, dar atunci cand ma chirceam in pat cu deznadejde nu-mi doream sa supravietuiesc decat cu o singura idee: sa „exist” in continuare pentru fetita mea. Nu puteam sa fiu mort. Daca traiesc undeva pe lume are alt sentiment, poate da vina pe oameni. Daca mor o va perepe ca pe o fatalitate, va avea amaraciune in suflet pentru ca se simte napastuita de soarta si va avea un dor neostoit ce o va urmari toata viata, un regret ce-i va macina sentimentul de siguranta, va cauta in altii fara sa stie ce cauta de fapt, si se va dezamagi de fiecare data, suferind. Trebuia sa „exist”.
M-am dus la hypermarket si am furat un pachet de unt. Sa-l mananc cu paine. Nu mi-a fost teama ca suferinta fizica a foamei va fi mai puternica decat bunul simt, ori ca succesul unui mic furt imi va da curaj sa devin inconstient si sa ma transform intr-un hot. Deliberat am furat pentru a simti o vina imediata, sa vad daca poate acoperi o alta vina ce ma urmarea in fiecare moment, vina ca am dat gres fata de mine. Trebuie facuta o diferenta: nu ma simt vinovat pentru situatie caci nu este din cauza mea, ma simt vinovat ca situatia exista. Cu cat capat mai multa intelepciune si experienta, cu atat sufletul meu este mai zbuciumat.
In 2000 m-am botezat ortodox, nu din credinta ci pentru a o face fericita pe viitoatrea mea sotie, pentru fericirea mea de a o vedea in rochie de mireasa, sa ne putem cununa conform religiei ei. Pentru mine singura religie era iubirea, iar ea era icoana la care ma inchinam.
Tineam minte ca povestile minunilor infaptuite de Isus imi ofensau inteligenta. Erau povesti pentru copii, nici macar demne de seria cartilor fantastice. Astazi daca ii povesti unui copil de 12 ani ca a existat cu adevarat un superman care a facut o serie de minuni, ca avea superputeri si a vindecat bolnavi, ca a facut pe cei orbiti din nastere sa vada, ca a transformat apa in vin, ca a hranit cu cativa pesti 5 mii de oameni, ca a inviat morti si s-a inviat si pe sine, acest copil iti va raspunde ca a trecut de perioada Pokemon. Dar va recunoaste din descrierea minunilor despre cine este vorba si stiind ca toti oamenii cred in asta, isi va spune ca e ceva mai mult in povestea asta si el nu stie, altfel nu se poate ca atatia oameni sa creada.
Am cautat sa inteleg oamenii din acele vremuri, ce gandeau si cat de inteligenti erau. Oameni pentru care singura educatie erau deprinderile de acasa si ceea ce i se recita din religie (fie monoteista-iudaica, fie politeista).Oamenii simpli sunt superstitiosi. Pentru mine erau de admirat Sofocle, Platon, Aristotel, Euclid, Pitagora, filozofii si toti matematicienii greci cu teoremele si geometria lor care si azi ne dau de gandit, acesti oameni mi se par veniti de pe alta planeta. Cand eram adolescent suspectam ca se trag dintr-un neam cu o civilizatie foarte avansata, ca filozofiile si matematica lor sunt mosteniri dintr-o cunoastere mult mai vasta. Pe atunci spuneam: „In vremea cand oamenii simpli erau fermecati cu povestiri fantastice naive, matematicienii si filozofii greci aveau o gandire mai superioara decat a geniilor din prezent. Este o diferenta prea mare, nu numai fata de oamenii din vremurile lor, ci fata de toti oamenii din orice vremuri.” Astazi le pricepem teoremele, dar atunci, in antichitate, legionarul roman l-a strapuns cu sabia pe matematician cand acesta s-a rastit la el revoltat ca i-a stricat cercurile desenate pe pamantul nisipos. Legionarul, fara a le intelege, a presupus ca este vorba de un cult religios. (Arhimede**)
Citind Biblia am inteles ca gresesc. Eu confundam cartea cu credinta, ma asteptam sa scot ceva adevaruri din ea si sa-mi dea mantuirea ce o caut, raspunsul la nefericirile mele. Biblia e doar o carte cu povesti, chiar prost ticluita, cine are de gand sa devina ateu nu trebuie decat sa o citeasca, alte convingeri nu-i mai trebuiesc. Am lasat deoparte minunile lui Isus, ele sunt povestite, asa ca povestitorul o spune asa cum a perceput-o el. Cateodata o ajusteaza astfel ca sa fie bine primita de ascultatorii vremurilor lui. Cat despre minuni, ele nu sunt importante decat pentru a atrage atentia oamenilor simpli si a da importanta lui Isus, asa ca nu aveam de ce sa ma simt ofensat, nu mi se adresau mie. Credinta nu se afla intr-o carte. Dar de fapt ce este credinta?
Multi crestini ar spune ca esti credincios daca esti de acord cu existenta unei divinitati care ar fi Dumnezeu, Creatorul a toate cele si Atotputernicul. Apoi vine treaba cu Isus Cristos care ar fi Fiul Sau, care a aparut candva printre oameni pentru a demonstra ca aceasta divinitate exista. Este divin si el, doar e Fiul si a facut destule minuni si, lucru foarte important, a luat asupra lui pacatele omenirii. Sa se creeze momentul zero, la momentul dovezii pacatele tuturor se sterg prin sacrificiul lui, dar de acum fiecare va raspunde pentru ale lui cand ajunge in imparatia cerurilor. Aici lucrurile se cam complica. Care este zeul pana la urma? Dumnezeu cu siguranta. Si Isus ce este? Este divin si el. [...] Inca nu mi-am dat seama pe cine proslavesc cu „Doamne” crestinii, pe Isus sau pe Dumnezeu? E clar ca nu e unul si acelasi.
Oricum, superstarul e Isus Cristos. El e zugravit, Dumnezeu nu apare nicaieri caci nu poate fi zugravit. A fost pomenit in conversatiile galileanului: „Faca-se voia ta...” ,”Iarta-i, Doamne!”, etc. Majoritatea credinciosilor nu se mai roaga la Dumnezeul la care se ruga Isus, ori cand o fac il confunda cu supereroul lor. Zic: „Dumnezeule, da-mi intelepciune sa inteleg!” si de fapt se adreseaza lui Isus. Fiecare ruga si fiecare cainta catre Dumnezeu - in mintea crestinului de azi - e catre Isus de fapt. Cred ca ridicarea lui la rangul de divinitate a facut posibila aceasta confuzie. Daca Isus din Nazareth ramanea un simplu om atins de har si gratie divina, un Che Guevara al saracilor si napastuitilor, aveam mai multa admiratie pentru el, asa cum am pentru matematicienii greci. Acel Dumnezeu, Tatal, a existat si pana la Isus vreo 35 de secole, dar nu a avut succes. A aparut dovada existentei divine prin Isus, cu tot „marketingul” minunilor, si oamenii au ajuns sa creada mai mult in dovada decat in cel ce l-a trimis. Mai ales ca Isus vorbea cu Tatal din postura avocatului, se ruga de el pentru oameni si avea semnificatie caci era Fiul, „Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac!”. Adica tinea cu noi, si-a primit soarta pentru a lua asupra lui pacatele oamenilor, asa ca oamenii au avut dragoste pentru el si reticienta pentru un Dumnezeu care pedepsea oamenii daca nu ne lua parte Fiul Sau. Tagma religioasa l-au ridicat la rang de divinitate, caci oamenii erau mai apropiati de aceasta prezenta ce a fost printre ei, l-au atins, l-au ascultat. Astfel ca eu nu mai inteleg nimic, cand crestinul se roaga: „Ajuta-ma, Doamne!” cui se roaga de fapt? Lui Dumnezeu sau Isus?
Daca mi s-ar spus ca acest Isus este atat de destept incat a prevazut o asemenea situatie in care ma aflu eu si a lasat in urma lui un leac sufletesc pentru cei ca mine, ar fi devenit mult mai interesant.
Iar strategia cu „necunoscute sunt caile Domnului” mi se pare o mostenire jidoveasca, o schema de prostit. Adica un fel de asta e karma ta .Daca printr-o imprejurare se intampla ceva benefic, crestinul spune ca a fost vrerea Domnului. Daca se intampla invers, tot vrerea lui a fost, asa ca trebuie sa fii impacat. La fel ca in bancul ala cu avionul, dupa ce cateva natiuni se straduie sa faca un avion superperformant vine romanul si scrie pe el „made in Romania”. Vine crestinul si pune pe orice fapta, fie buna sau rea, „made by Isus”.
Cand tineam scoala de arte martiale am plecat cu copiii in cantonament la munte. Ne-am inchiriat o cabana in varful Muntelui Mic, in perioada de vara cand totul era pustiu in jur. Cea mai apropiata asezare era la 30 kilometri distanta, eram singuri pe munte. Aveam 18 ani, copii erau intre 9 si 14 ani, mai erau printre ei vreo 2-3 instructori de 16 ani. Intr-o seara i-am tinut inchisi in cabana pentru ca dadea ursul tarcoale. Cum e firesc intre copii de aceste varste, au inceput glumele si l-au luat in atentie pe cel mai tematr dintre ei. „Ce te faci, Ciprian, daca ursul sparge usa si vine dupa tine? Ursul simte cui ii este mai frica si pe acela il prinde primul. Poate se satura cu tine si nu mai vine dupa noi. Cat crezi ca poate sa manance? Noroc cu tine ca stam si noi mai linistiti, o sa-i spunem mamei tale ca te-ai sacrificat pentru noi, poate o sa-ti facem o statuie in fata Casei Tineretului, sa se vada din dojo”. Tocmai vroiam sa intervin cand mi s-a parut ca gluma s-a intins si bietul baiat era ingrozit, sa le mut gandul pe alta idee si sa lase copilul in pace. Dar in acel moment ochii baiatului sclipira deodata si incepu mai intai cu suspine, ca apoi sa termine curajos si triumfator in gaselnita lui. „Sa stiti...sa stiti...” – si aici facu o pauza pentru a trage aer in piept ca sa spuna restul dintr-o suflare – „Sa stiti ca sensei are cutitul ala mare cu zimti si e atat de bun ca se bate si cu ursul.” Pe toti ne-a pufnit rasul, mai mult amuzati de fericirea si curajul din ochii lui. „Si il invinge.” – declara ca o concluzie. Acest copil chiar ma credea in stare sa ma lupt cu ursul. Nu eram ingrijorat ca la o adica chiar sunt obligat dupa o asemenea declaratie, ci pentru ca am realizat imensa responsabilitate ce o am fata de acesti copii; eram constient de ea, niciodata nu mi se dovedise concret. Pentru ei eram un model si trebuia sa fiu atent la tot ce fac sau spun. Acest copil credea cu toata convingerea lui un fapt prea indraznet, si anume ca ma voi bate cu ursul.
Astazi, gandindu-ma la cum a fost posibil ca povestile despre minunile lui Isus sa fie credibile, mi-a venit in minte imaginea copilului cel plin de curaj si usurare ca eu ma voi bate cu ursul. Dar daca aceste povesti au fost rastalmacite sau intentionat nu au mai fost spuse corect? Preotii lui au vrut sa-l urce la rang de divinitate, incat micimea lor l-au despuiat de toata maretia lui ca om. Toti au povestit cum pe malul Marii Galileei (care e de fapt un lac mare), Isus a hranit 5 mii de oameni cu 3 paini si 2 pesti. Mi-am inchipuit astfel povestirea celui ce a fost de fata:
„Se facuse de amiaza. Ma simteam miscat de toate ce le auzisem si vazusem, incat nu mi-am dat seama ca mi s-a facut foame. Impreuna cu prietenul meu, stiind ca venim in desert, ne-am oprit la tarabile din Capernaum si am cumparat paine si peste afumat. Dar Isus mai inainte s-a urcat pe o stanca si a strigat multimii ca toti facem parte din aceeasi familie. Ma simteam onorat ca sunt neam cu Isus si cu toti dimprejurul meu, majoritatea saraci si nenorociti, dar asta ne facea intrucatva pe toti frati. Aveam sfiala sa scot merindele si sa mananc, caci trebuia sa impart cu toti. Nu mi-ar fi fost greu sa impart cu cei dimprejurul meu si oricum de-abia imi ajungea mie, dar asta insemna ca restul de flamanzi care vad sa rabde mai greu decat daca n-ar vedea pe nimeni mancand.
Ucenicii lui Isus il rugara sa dea drumul poporului, daca pleaca el vor pleca si ei, altfel poporul nu are ce manca. Isus spuse ca poporul va manca. Atunci, ca rasarit din pamant, un copil se apropie de el cu un cosulet de merinde, potrivit masurii lui. In el erau 3 paini si 2 pesti. Isus a luat cosul si l-a ridicat deasupra capului ca oamenii sa-l poata vedea. Apoi a spus ca baiatul acesta vrea sa-si imparta merindele cu toti ceilalti, ca intr-o familie. A ridicat ochii spre cer si a multumit lui Dumnezeu pentru darul baiatului. Imprejurul nostru se facuse liniste adanca, Isus franse painile intr-un cos, iar pestele l-a facut fasii in altul, si pe toate acestea le-a intins ucenicilor sai spunandu-le sa le imparta cu poporul.
Am pomenit adineauri ca imi fusese rusine sa scot merindea pe care o aveam, dar acum prinsesem curaj, asa ca am luat cosurile de la unul din ucenici, am luat o bucata din fiecare, scotand totodata painea si pestele din traista mea si punandu-le in cosuri. Asa se face ca ce am luat din cos era mai putin decat am pus la loc. Apoi am dat mai departe celui de langa mine, care a procedat si el la fel, caci avea merinde. In curand au mai trebuit aduse cosuri, caci cele doua se umplusera. Dar din cei de fata erau multi care nu adusesera nimic cu ei, l-au urmat pe Isus de acolo unde erau, de la camp sau de pe drumuri, de pe oriunde s-a auzit ca este in trecere. Ne-am adunat cu totul 5 mii de oameni si in ziua aceea Isus i-a hranit pe toti. Dupa ce au terminat de mancat au umplut 12 cosuri cu tot ce prisosise.
Acest barbat cu insusiri exceptionale a determinat pe oamenii aceia ajunsi zgarciti din cauza nevoilor sa se poarte frateste intre ei, chiar fiind atat de deosebiti unul de altul. S-a intamplat cu adevarat o minune, Isus a hranit 5 mii de oameni cu 3 paini si 2 pesti.”
Lamurindu-ma si cu povestea minunilor, cele ce-mi ofensasera inteligenta, am concluzionat ca minunile puteau exista, caci o minune este ceva de care te miri, dar in sens placut. Prefer sa le cred in versiunile acceptate de mine, asa gasesc in ele pilde de o profunda intelepciune, decat sa cred ca Isus a fost Pokemon. Fiecare intamplare considerata minune are talcul ei, dar povestitorul sau cel ce a scris Biblia a pierdut-o pe drum, fiind prea absorbit de fanatismul lui.
Asa ca am lasat la o parte faptele si am incercat sa cuprind filozofia. Daca Einstein vine la mine si-mi spune ca o gaura neagra va absorbi galaxia noastra, il voi crede, chiar daca nu inteleg. In conditii de proprie judecata imi e greu sa-mi inchipui existenta antimateriei. Adica va absoarbe ca un aspirator si nu iese nimic prin alta parte? Asa ar putea absorbi tot universul. Dar savantii spun ca exista, si tind sa am incredere in ei incat mi-e usor s-o cred si eu, mai ales ca sunt naiv in problema. Cam asa a fost si in vremea lui Isus cu credinta in minunile lui, unele poate ca s-au intamplat. Altele poate ca nu. E posibil ca cel mai intelept dintre ei, adica preotul satului, sa sustina ca adevarate aceste minuni si toti ceilalti sa creada fara a cerceta.
Dar acum suntem evoluati ca tehnologie si educatie, va fi imposibil ca cineva sa-mi gaseasca calea spre credinta. Credinta este o convingere personala, nu un fapt dovedit. Nu poate dovedi nimeni ca exista divinitate si nici altul ca nu exista. Altfel si unul, si celalalt, vor sustine un adevar care nu se cunoaste. Asa ca fiecare este liber sa aibe in sinea sa ce convingere doreste, ca exista Dumnezeu sau nu.
Filozofia lui Isus este cea a caintei, a cumpatarii, a saracilor si napastuitilor, a asteptarii Imparatiei Lui (Cerurilor) si pregatirii pentru viata de apoi. Din punctul meu de vedere este o religie ce a facilitat exploatarea saracilor si asupritilor, i-a tinut rabdatori, caci „cei din urma vor fi cei dintai”, dar a pastrat bunatatea in oameni. Sa ne amintim lumea diferita a aztecilor, unde aduceau jertfe umane si erau canibali. Sa ne amintim de Egipt si sclavii lor, de cum au fost construite piramidele. De marele imperiu roman ce cucerea tari si le jefuia pentru bogatia Republicii, luand sclavi pe cei invinsi si constituind o civilizatie bazata pe sclavagism, sa ne amintim de ororile din arenele romane unde poporul gasea placere in a vedea oameni sfasiati de animale. Au existat sclavi, iobagi, serbi, robi si in prezenta crestinismului. Asta nu inseamna ca nu e mai bun crestinismul, ci ca cei care au asuprit sclavii nu erau buni crestini, drept dovada au fost obligati sa aboleasca sclavia.
In schimb cred apartenenta la o religie iti sa sentimentul apartenentei la o mare familie unita. Crestinismul si Islamismul se aseamana, diferenta o face starul. Mohammed a fost pamantean, Isus a fost declarat divinitate dupa moartea sa.
Daca de la Buddha am invatat sa primesc si sa ma bucur de ceea ce primesc, de la Isus am invatat despre bunatate si despre puterea celui ce crede, despre senitatatea si calmarea celui ce crede, eu pot crede in invatamintele si filozofia lui, numai ca nu si in existenta unei divinitati. Conteaza? Conteaza atat de mult ca eu sa cred in divinitate? Nu este de ajuns ca traiesc in buna intelegere cu oamenii si ca toate sentimentele ce l-au patruns pe Isus cu privire la ei ma cuprind si pe mine? Nu este de ajuns ca iubesc oamenii?
Dar se pare ca nu este o credinta intreaga si se pierde chiar esenta ei. Crezul intr-o divinitate te face sa-i simti prezenta in fiecare moment, sa-ti controleze faptele caci Dumnezeu te vede si, cel mai important, sa simti si sa crezi ca atunci cand ti-e greu si suferi nu esti singur.
M-am gandit vreme indelungata cum sa fac sa nu ma mai simt singur. Daca cel credincios in Dumnezeul lui se simte mai alinat , cum pot gasi eu o astfel de alinare? Mi-a fost ciuda ca am o gandire atat de tehnica si de matematica incat ma priveaza de acest beneficiu al credintei, de linistea de care mi-e atat de dor. Chiar si atunci cand sunt inconjurat de oameni ma simt singur. Cum sa fac?
Si am inteles. Si am zambit. Am inteles de ce am facut blogul, de ce scriu in el. Acest surogat tehnic ce inlocuieste sentimentul ca nu sunt singur, ca exista cel putin un cineva mi-a citit gandurile ce nu le spun nimanui. Si, totusi, am avut curajul sa le insir pe un blog, in disperarea mea dupa alinare si impartasire a suferintei. Poate sa nu ma citeasca nimeni, dar accesibilitatea la el imi da senzatia ca toti stiu, toti sunt prezenti la ce am sa le dezvalui, deci constiinta mea trebuie sa se poarte adecvat, nobil, si simt si eu putin din sentimentul pe care il au cei credinciosi, cand simt ca nu sunt singuri atunci cand le e greu. Pare metaforizat, dar este un adevar simplu. Atat de simplu incat nu l-am vazut, nu l-am inteles de la inceput, cand ma intrebau persoane cum pot sa ma dezbrac atat de intim, cum de am curajul sa scriu sincer ce simt. Nu mi-e rusine sa-mi arat slabiciunile, nu suntem perfecti, iar eu sunt uman.
Iar suferinta pentru fetita mea, pentru regretele si parerile ei de rau, vor ramane acolo si nu se vor mantui caci este o realitate, este soarta ei sa regrete si a mea sa sufar pentru regretele ei.
Ironic pentru trecutul meu, acum lupt pentru supravietuirea mea, la propriu. Deh, am entertainment.
________________________
* "Cel ce anticipeaza traieste anticipatia mai intens decat intamplarea anticipata"- "Vizionarul" de Weekender
** Când generalul roman Marcellus a cucerit în anul 212 î.e.n. Siracusa din Sicilia, orasul lui Arhimede, un soldat roman a dat peste acest geniu contemplându-si cercurile pe care le desenase pe nisip. "Nolite turbare circulos meos!" (nu-mi strica cercurile) i-a strigat Arhimede soldatului; dar romanul, iritat, l-a înjunghiat cu spada, omorându-l.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
Corneliu Axente
A nu fii smerit, inseamna a fii mandru. Adica a-ti pune speranta exagerata in tine insuti. Cam cum fac ateii care-si pun ultima speranta in stiinta si ratiune. Nu-si dau seama ca de fapt au inventat dumnezeii lor personali. Credinta oarba in ratiune, aduce un zbucium interior de neegalat si o viata traita in nestire culminand cu nebunie sau schizofrenie. Aici avem cazuri precum Cioran sau Nietzsche.