Acest blog este personal, articolele sunt scrise dupa cum imi vine, in functie de starea mea. Fara a fi revizuite, fara a fi corectate gramatical sau ortografic.

miercuri, 17 februarie 2010

"La tatzi ni-i greu"

Ni se intampla tuturor. „La tatzi ni-i greu”- vorba culeasa de pe undeva.

Fiecare purtam un ceas care ticaie neincetat si nu se poate da pe pauza sau inapoi. Chiar si timpul in care scriu aceste randuri, clipele in care tu le citesti, nu se vor mai intoarce. Merita sa-ti pierzi timpul cu ce am scris? E mai bine decat sa-ti pierzi timpul pe nimic. Cand citim aflam informatii care sa ne ajute pe viitor, devenim mai eficienti; ori aflam ce ganduri au avut altii si confruntam cu ceea ce se intampla cu noi, aducandu-ne aminte de cine vrem sa fim. Important e ca mintea lucreaza si suntem contienti ca existam.

Ce am facut cu viata noastra? Intrebarea ne-o punem in situatiile grele, constienti de suisuri si coborasuri, cand lumea care era a noastra sufera modificari majore. Privim in urma si suntem multumiti, mai mult din asentiment ca nu se poate schimba nimic din trecut; si in ce urmeaza speram sa ne descurcam mai bine. Dar cand lumea ti se schimba, e dificil sa o iei de la inceput.

Este socant sa-ti dispara cineva din familie. Parinte, sot, sotie, copil. Este o tragedie, te simti neputincios si neintreg, lumea care o stii tu este schimbata. Apoi cu timpul uiti, persoanele care nu mai sunt langa tine devin amintiri. Te adaptezi. Alteori, in functie de ce insemnau pentru tine, e posibil sa nu-ti mai revii niciodata. Cauti o cale de a te vindeca, ai nevoie sa gasesti un scop pentru un viitor care pare ca nu-si mai are rostul.

Pierderea serviciului, carierei profesionale, se aseamana cu pierderea unui membru din familie. Ani, mii de zile din viata ta, le-ai petrecut alaturi de colegi, le cunosti viata mai bine decat ale unor rude. Si ei dispar deodata. Instabilitatea si nesiguranta se instaureaza ca o teama in sufletul tau, grija pentru viitor si pentru cei dragi te macina, iti blocheaza si ratiunea. Dar cel mai dureros este sentimentul de rusine, intai pentru ca nu ai mai fost dorit, si apoi fata de tine si cei dragi, te simti vinovat pentru ca ai destabilizat modul comun de viata. Aceasta vinovatie este si mai puternica cand iti dai demisia fara a avea o alternativa similara, doar pentru ca nu ai mai putut suporta, ori ca ai simtit si evitat o concediere, pastrandu-ti deminitatea.

In numele stabilitatii si a inlaturarii temerilor de viitor suntem capabili sa ne sacrificam. Nu conteaza ce ne-am fi dorit, fercirea se transforma in ceea ce e bine pentru binele comun, al partenerului de viata si al famliei. Uitam ca am fi fost fericiti sa facem ce ne place, este important sa asiguram viitorul.

Perioada de la atingerea majoratului si pana la casatorie este cea mai placuta. Avem ajutorul neconditionat al parintilor si in liniste ne alegem viitorul, ne pregatim pentru a trai. Cei care se casatoresc tarziu nu o fac pentru ca nu au gasit persoana potrivita, ci pentru ca aceasta stare de bine sa dureze mai mult. Oamenii obisnuiesc sa-si aleaga un profil, cine vor sa fie, cum vor sa fie. Reusesc sa aibe modul de viata propus, iar apoi fac compromisuri, fac sacrificii pentru a conserva acest statut. Daca viata il tavaleste si apare o schimbare majora, el insusi nu nu-si mai gaseste locul in propriul tablou imaginat.

Un concept motivational spunea ca: „Oamenii care au construit imperii s-au aflat la un moment dat intr-o astfel de situatie, au fost nevoiti sa ia hotarari cu privire la viitor”. Nu am retinut exact, e dintr-un film. Sa ne imaginam ca am ajuns politist, dar toata viata mi-am dorit sa am un restaurant. Cum as putea face o schimbare atat de majora? Nu ai curajul sa schimbi modul de viata al persoanelor care le iubesti, te sacrifici si continui. Dar daca ajungi intr-un astfel de moment, cand renunti la slujba pentru ca nu te mai regasesti in ea, sau ti-o pierzi pur si simplu, e de preferat sa vezi in asta o ocazie. O oportunitate de a-ti urma visul, de a fi fericit. Copilul ar trebui sa vada un model in parinte, sa il admire pentru curajul de a-si urma visul. Sa aibe eroul lui.

Sunt constient ca nu pot spune asta oamenilor disperati, carora le e rusine de copiii lor pentru ca nu au ce pune pe masa. Ai invatat copilul cu un mod de trai si acum te doare cand esti nevoit sa-i refuzi un lucru ce inainte parea obisnuit. Criza economica a schimbat multe vieti. Chiar de ai incredere in copilul tau si stii ca va intelege daca ii explici, pe tine tot te doare. Gaseste un scop, explica-i ca sunt necesare sacrificii, fa-l mandru de ele.

Eram falosi cu realizari ipocrite. Statul nostru social era reprezentat de marca si categoria masinii care o conducem, de casa care o detinem. Am schimbat caldura unui camin pe lux. Acest lux cere sacrificii, o munca mai asidua si griji mai multe, indepartandu-ne de adevarata calitate a vietii: timpul petrecut cu cei dragi. Cand esti ingandurat esti absent langa ei, uiti sa te bucuri si sa fi cu sufletul aproape de ei. Uita-te la ei, lasa iubirea sa te copleseasca, vei simti un fel de fericire si nimic altceva pe lume nu conteaza atat de mult.

Concediile petrecute in locuri scumpe au devenit o dovada de potenta, nu o placere. Muncesti ca un robot tot anul, amani alte distractii si bucurii, asteptand acest concediu care trece ca o clipa. Ca apoi sa-ti hranesti rabdarea pana la urmatorul concediu, privind fotografiile ce ar trebui sa dovedeasca ca nu ai trait degeaba. Dar tu stii ca nu e asa, ai facut troc cu viata pentru acele cateva momente de orgoliu cand arati cunostintelor fotografiile din concediu.

Am cunoscut oameni care devin nervosi si nelinistiti daca nu se duc sau ies undeva in weekend. Indiferent daca se distreaza sau nu, ei trebuie sa faca ceva, sa-si spuna ca nu au pierdut timp din viata. Sa aibe ce povesti. Parca a devenit mai important sa povestesti decat sa traiesti. Pot sa stau cu prietenii in spatele casei si sa bem un vin ieftin, dar sa socializam, sa glumim, sa radem, sa ne distram. Sa privim copii cum se joaca pe langa noi si sa ne bucuram de distractia lor. Este mult mai important decat sa stau la o masa simandicoasa si sa n-am cu cine schimba o vorba, sau sa ascult baliverne spuse cu o importanta exagerata, numai ca sa pot povesti in ce loc minunat am fost, ce lume am vazut. Nu conteaza locul, conteaza cu cine iti petreci timpul. E placut sa calatoresti, sa vizitezi, sa iesi din cotidian. Dar avid de cunoastere, pentru tine, nu pentru a dovedi altora. Daca ceilalti sunt invidiosi nu inseamna ca te admira sau te respecta. Doar prostii se ploconesc in fata avutiei.

Mi-a fost greu sa regasesc placerile simple, care coloreaza viata. Am pierdut sau renuntat la tot: „statut social”, parinti, familie, prieteni si colegi. Nu stiu de unde am gasit puterea sa continui. In cele mai placute amintiri ale lui, omul nu e singur. Am inceput prin a face ce mi-am dorit, chiar daca parea ca nu mai are rost. E placut sa ai realizari, doar ca le am singur. Dar nu disper, sunt increzator. E ca si cum as astepta metroul, ma uit la tunel si nu-i vad luminile ca vine, dar sunt convins ca va apare. Eu doar trebuie sa stau acolo si sa-l astept.

Mi-am regasit sufletul. Si il deschid tuturor, e atat de placut. Oamenii sunt la inceput nedumeriti de cum pot fi atat de sincer si deschis, dar apoi ma simt si ii simt aproape. Nu imi ascund slabiciunile, nu pozez intr-un personaj anume, iar ei imi raspund cu acelasi bun simt si sinceritate. Am pus la masa mea bogati si saraci, s-au simtit la fel de bine. Pana la urma toti suntem oameni. „La tatzi ni-i greu!”

11 comentarii:

Filthy spunea...

Atunci ar trebui sa ma bucur de ceea ce am acum. "Foamea si saracia" iti ofera uneori avantajul de a te bucura de acele placeri simple iar alteori nu. E greu sa-ti amintesti in clipele de bine, de ceea ce ai fost si esti cu adevarat. Insa, tocmai aceste momente profunde de ratacire si dezechilibrare a mediului propriu, te readuc la linia de plutire si te impaca cu tine insuti.

Ana spunea...

Eu nu uit niciodata de unde am plecat, si unde am ajuns, daca e sa fie asta locul in care ma aflu, locul de oprire. Indiferent de "statutul social " pe care il am sau incerc sa mi-l construiesc nu ma face sa uit nicio clipa ce inseamna greul, sa ma bucur mereu, sa ma doara cand il vad pe altul ca ii este rau, sa dau ultima mea bucata de paine cuiva flamand chiar daca stiu ca e ultima mea farama de mancare.
M-am nascut om cu simturi, si nu joc rolul umanist. Haina de pe mine poate fi de firma sau de la second-hand-ul din cartier, si nu am nicio problema cu asta.

Dj Alexis spunea...

Adevaratele calitati ale omului nu sunt cele aratate de statutul sau social sau de locul de munca, ci doar de sufletul lui. Iar tu chiar ai aceasta calitate si, in plus, esti o inspiratie pentru unii care inca mai au de invatat multe de la viata. Sunt unul dintre ei. Sa fii fericit!

Nicoleta spunea...

E ora sase dimineata si, citind ceea ce ai scris, rapid ca de obicei, am vazut o mare de albastru.

Weekender spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Weekender spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Weekender spunea...

@Nicoleta : fata, ai cerneala in ochi? :)
Ai ceva cu albastru... l-ai metaforizat, dar nu-mi dai si cheia. Ce reprezinta pt tine culoarea, cu ce ai asimilat-o?

Cred ca sunt multe culori la care as putea tresari: albastru-ochios, galben-blonziu,alb-zambicios, rosu-buzos,ciocolatiu-sfarcos cu alternativa rozaliu-sfarcos, etc etc...si preferintele mele se intind pe inca 2 pagini, sa se inteleaga ca toata lumea e bine primita. :D

Nicoleta spunea...

De fapt culoarea pe care am metaforizat-o eu si ma reprezinta perfect este rosu, in toate nuantele lui. (nu intru in detalii la ce as putea eu tresari).Cat despre albastru, este metafora a ceea ce simti cand privesti marea nesfarsita sau oceanul neastamparat si profund; pentru fiecare poate insemna cu totul altceva. Si apoi cheia trebuie sa o gasesti singur,nu-i asa?

Weekender spunea...

Eu sunt de parere ca intr-o relatie (cum nu o avem noi) comunicarea este foarte importanta si benefica. Ai putea spune ca o cautare in a-l cunoaste pe celalalt este placuta, dar ce te faci cand celalalt nu reuseste? Se straduie, dar nu cauta in directia buna. La un moment dat are nuanta de dezamagire si parere de rau, ca atunci cand iti pare rau ca cineva vrea sa-ti faca un bine si nu a reusit. Nu esti suparat pe el, doar a avut intentii bune, dar pur si simplu din varii motive nu a reusit.
Prefer sa ma ia de mana si s-o puna la locul potrivit sau sa-mi indice cu degetul si sa zica: "Aici!"

Cautarea sensului lui albastru pentru celalalt poate deveni o actiune lipsita de frumusetea reusitei ca atunci cand stau degeaba cu capul intre picioarele ei, fara sa gasesc adevarata directie. Pentru ca in fata fiecarei (alte) femei sunt novice, ele difera intre ele.

Ideea e buna, doar daca are final reusit.

Albastru...albastru...rosu...lol, sunt daltonist!

Nicoleta spunea...

De acord cu tine dar comunicarea intre doi oameni care vor sa aiba o relatie de prietenie sau de iubire presupune mult mai mult, tine de intuitie, de comunicarea non-verbala, de alchimie. Intre prieteni iti dai seama ce e in sufletul celuilat fara ca el sa iti spuna neaparat ceva. Si daca toate aceste modalitati de comunicare nu il fac pe celalalt sa reuseasca, inseamna ca nu sunt meniti sa fie prieteni sau orice altceva. Mie mi s-a intamplat sa existe persoane cu care sa nu pot comunica in nici un fel. Parerea mea este ca daca ii arati celuilalt intotdeauna directia, mai ales cand vrei sa ai o relatie de o oarecare intimitate, dispare misterul, inefabilul si interesul.

Eu te mai tachinez pentru ca toata lumea, mai ales femeile te lauda non-stop si ma gandesc sa nu ti se urce la cap. Uf, am promis ca nu mai comentez nimic!

Weekender spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.