Am trecut printr-o alta experienta ce se acumuleaza in mine...
Am fost bolnav. Aproape de inconstienta, la granita intre cedare si teama de moarte. Am simtit o presiune mare in capul meu, ca atunci cand avionul pierde brusc din altitudine, dar mult mai exploziva. M-a luat in somn. Singura rezistenta a fost ca mor singur si nu stie nimeni nimic de mine.
In miez de noapte, ora 3...
Am pus mana pe telefon sa-mi sun un prieten sa vina sa ma duca la spital. Si atunci am crezut ca a venit momentul... Cu o ultima ratiune am gandit ca e usa incuiata la intrare, am avut puterea sa ajung la ea si din instinct am deschis-o, bucuros ca am reusit sa ajung. De parca s-a deschis o cale de acces intre restul lumii si singuratatea mea. Nu stiu cand m-am imbracat, pasaportul a fost actul ce l-am agatat in graba si m-am trezit pe strada, singur pe bulevard, injurand ca nu trece nici un taxi.
Momentul nr.2. M-am lungit pe o masina binecuvantand-o ca se afla acolo, dar fara putere de a o lovi sa-i sune alarma. Inconstienta durat o secunda... poate doua... posibil mai mult, nu stiu. Restul e film fragmentat in memorie. Mi-era ciuda ciuda ca mor singur, ca un caine pe strada. Nici macar nu-mi mai doream sa traiesc pentru ca iubesc viata, mai puternica a fost rusinea.
Tin minte ca i-am zis taximetristului: "Uite, astia sunt banii de cursa, asta este actul meu de identitate, du-ma la urgenta la Municipal ca e mai aproape. Daca pic inconstient pana acolo, asta e telefonul meu, sunati pe oricine."
Mi s-a parut ca dureaza o vesnicie. Acum, cand incerc sa-mi reamintesc, taximetristul a fost cumsecade. Nici nu stiu daca mi-a luat banii. Spitalul m-a mai linistit putin, am avut incredere ca daca e ceva de salvat, ei o pot face. M-am prezentat la receptie si i-am spus femeii:
- Doamna, mi-as dori sa fiu mai constient decat sunt acum, dar ceea ce mi se intampla m-a epuizat. Acesta este pasaportul meu, este documentul de identificare ce l-am luat in graba, va rog sa chemati pe cineva. M-am tinut sa ajung aici, dar acum parca as lesina putin..."
Si am lesinat. Cred. Acelasi film fragmentat, am ajuns la "Socare" cum spun ei. Mi-au dat o fisa, mi-au facut EKG si alte teste, am trecut pe la neurologie, etc. Nimic de diagnosticat. Bineinteles ca s-a instalat si panica.
"Atac de panica" - zice una.
"Doamna... domnisoara...domnita... Atunci cand simti ca mori cred ca ti-e un pic teama, intri in ceva panica. Atacul de panica este un efect la ce mi se intampla, eu am venit pentru cauza."
Mi-au bagat ceva intravenos, dar presiunea deja ma lasa. Probabil un calmant. Chiar am intrebat: "Ce mi-ati dat, doamna? Fie ca-mi face bine, sau fie ca-mi face rau, poate e bine sa stiu daca ma va intreba un doctor altadata..."
Hmm... Cica nu trebuie sa stiu ca oricum nu pot face rost. Un cocktail de calmante, se asteptau sa dorm. Dar eram fericit ca am scapat de cele trei momente, incat nu am avut astampar, am inceput sa glumesc cu ele, cred ca am adunat toate muierile de acolo. Totusi, mi-aduc aminte ca ma miram cat de linistit e spitalul la ora aia, eram chiar singurul caz, de obicei e aglomeratie, doar e Municipalul. Clar ca nu mi-a disparut charisma. Si am tot povestit, naiba stie ce... Pana m-au gonit ca trebuiau sa plece acasa.
Uff, printesa mea, ce dor imi e de tine....
Dar nu vreau sa ma vezi asa.
Ce simte omul cand crede ca a venit momentul? O mare parare de rau. Si teama. Dar cel mai mult o parere de rau, despartirea suprema. In primul rand am simtit un dor apasator de fetita mea. Acum imi explic de ce muribunzii au puterea sa amane momentul si cer sa vada persoanele pe care le iubesc cel mai mult. Ca apoi sa cedeze nefiintei de parca s-ar duce la somn.
O moarte usoara este atunci cand ai alaturi persoanele iubite, te cuprinde o liniste si curajul de a ceda.
Nu as fi vrut sa scriu despre moarte, dar aproape de ea am descoperit ce a fost mai important pentru mine. O experienta care cred ca m-a marcat, in timp ce ma durea dorul de fetita, mi-au trecut prin minte toate femeile ce le-am iubit. Parca le multumeam pentru momentele de fericire ce le-am trait cu ele, am realizat ca asta e tot ce conteaza la final. Si toate asa cum se vorbeste, intr-o secunda. Nu mi-a trecut chiar toata viata prin fata ochilor, ci doar momentele cand am iubit, eram iubit. Si am avut un regret, mi-a parut rau ca le-as fi putut aduce mai multa fericire. Regret ca nu stiam atunci ce stiu acum: dragostea e cel mai important lucru din viata.
Postări
