Sindromul Printesei 3

M-am hotarat ca de acum am sa respect femeia, voi fi sincer, o voi judeca corect si-i voi spune adevarul. Daca este frumoasa am sa-i spun ca este frumoasa; daca este urata am sa-i spun ca este urata. Si tot asa... despre inteligenta ei, despre toleranta ei, despre bunatatea ei, despre sexualitatea ei. Despre tot.

Sub influenta unui model traditional ii atribuim copilului-fetita rolul printesei, cel mai gingas si mai magulitor rol din poveste. Singurul caruia i se accepta rasfatul si dorinta de rasfat, ca pe un lucru bun. Pe de alta parte o transforma intr-un bun ravnit de Fat-Frumos, dar si de Zmeul cel rau. Astfel cum printul isi atribuie un bun precum un cal inaripat, o sabie magica, s.a.m.d., asa devine si proprietar de printesa. Fiecare din aceste bunuri trebuiesc cucerite. Apoi are o dragoste de ea ca fata de un copil: e a lui, o iubeste, ii accepta cu acelasi zambet rasfatul, dar ii conduce viata. Din simt de proprietate. Si am incalecat pe-o sa, si uite-asa...

Cam cum e in basmul cu care am crescut, asa e si in religie. Era si in legile obstesti. Perceptele religioase nu au putut fi modificate, sunt atribuite unei divinitati. Obisnuinta creeaza asteptari de conformare din partea societatii.

Nu e basmul meu, nu eu l-am inventat. Si sunt de acord, ceva parca nu e in regula. Nu este echitabil. In prima parte, printesa este cea rasfata, magulita – printul e in dezavantaj. In a doua parte devine proprietatea cuiva. Si ea e o persoana, nu un bun atribuit. Iar nu e corect.

Cu timpul femeia a avut acces la educatie. S-a remarcat ca educatia e benefica evolutiei umanitatii. Multi se exprimau ca barbatii sunt mai inteligenti deoarece ei au avut cele mai multe inventii. Pai era normal, femeile nu erau prezente. Nu era obisnuit ca ele sa faca matematica, fizica, nu avea dreptul la „stiinta”. Cozonacul si majoritatea preparatelor cu care ne hranim au fost inventate de femei. Varietatea retetelor gastronomice ne demonstreaza cat de inventiva a fost femeia in primele milenii de suprematie patriarhala. Ca peste tot acolo unde a putut sa exerseze inventivitatea.

Apoi, in ziua cand femeia a obtinut dreptul firesc la educatie, a fost recunoscuta ca la fel inteligenta. Si a cerut, impus si obtinut egalitate de sanse. Un mod de viata de mii de ani nu putea fi schimbat peste noapte, evolutia relatiei barbat-femeie a avut loc lent, dar sigur.

Totusi, ambelor tabere le-a fost teama sa schimbe prima parte. Printesa nu a disparut. I-a placut sa fie dorita, curtata, rasfatata, si restul. Orice face o printesa este idolatrizat. Orice prostie facuta este primita cu un zambet. Printesa e printesa, si e tare frumos. Ea priveste de sus, din turnul ei de fildes, catre cel ce o doreste si e in stare sa faca totul pentru ea (astea sunt asteptarile), si in ochii ei poti citi intrebarea: „Ma meriti?”. Pana si el se intreaba, nu va stii decat cand printesa va decide.

Barbatul nu a vrut sa modifice nici el aceasta prima parte a basmului. Pentru ca este un combatant din nastere. Este in firea lui, aceeasi obisnuinta de milenii, de la omul preistoric s-a batut pentru o suprematie sau o ierarhie. Si ii place sa lupte cu zmeul, toti ceilalti pretendenti sunt zmei. Si daca reuseste sa o castige, isi alimenteaza increderea de sine si isi iubeste trofeul. Ii va aduce aminte mereu cine e. Cu cat e mai ravnit trofeul, cu atat se simte mai important. Si mai potent.

Daca nu reuseste sa o castige, considera nu era o printesa, ci o curva.

Deci basmul este acelasi doar in prima parte. Apoi a fost modificat, urmeaza parteneriatul dintre femeie si barbat, un concept corect in principiu. E randul femeii de a manipula traditia. Jumatate din viata relatia barbat-femeie este inechitabila, suprematia printesei se instaureaza ca o obisnuinta. Apoi ea se cere partener. Smecheria consta ca poate fi si printesa, si partener, in functie de cum doreste.

Barbatul este debusolat. Nu stie daca sa ingenuncheze galant sau sa o respecte tratand-o ca pe un partener.

Ironic este ca tot ea, femeia, se simte nefericita. Isi doreste comfortul si placerea printesei, dar si multumirea de sine si bucuria realizarilor, ce nu le poate obtine decat pe propriile puteri, de pe picior de egalitate de sanse cu barbatul. Inca nu intelege ca dorinta a doua lucruri contrare o fac nefericita, neimplinita.

Deci de astazi am sa-i fiu un partener sincer si corect. Am sa-i spun adevarul, am sa o respect. Printesele adulte nu mai au ce cauta in viata mea, a trecut vremea aia.

Am cautat un antonim pentru idolatrizare. Nu am gasit, cred ca nici nu exista. Idolatrizezi sau nu. Cum iubirea si ura nu ar trebui considerate antonime. Apatia este polul opus al iubirii. Inversul la „a privi catre ceva” este „a nu privi catre acel ceva”. Daca privesti in directia opusa, la 180 grade, nu este decat o alta directie ca toate celalte posibilitati ramase.

Asa ca am sa dau jos femeia de pe piedestal si am sa-i dezvalui defectele si calitatile ca si cum m-as judeca pe mine.

Candva scriam despre relatia barbat-femeie: „Mi-as dori ca la intrarea in dormitor sa lasam la usa respectul fata de celalalt, cavalerismul si diplomatia. Si sa ramanem doua persoane egale care vor sa faca doar sex. Vicios, fantezist, asiduu, oricum ne place. Sa ne cautam extazul comun, neingradit de vreo rusine.”

Acum mi se pare un exemplu de deviza a egalitatii.

...........................

(Va urma)

Despre un Craciun si un nebun

Craciunul este un sentiment minunat. Copiii asteapta seara de Craciun cu speranta si bucuria ca dorintele lor pot fi indeplinite, in aer circula o atmosfera de iubire, toleranta si speranta. Scriam odata ca este ca un eveniment special in familie, dar toata lumea ia parte. Toti ceilalti devin neamurile tale, le urezi sincer "Craciun Fericit!", pentru ca asta e spiritul.

Chiar si adultii, ne dorim sa mai simtim sentimentul de bucurie cand primim ceva, mai ales ceva ce ne-am dorit, incat o perioada uitam de orice griji. Craciunul e Craciun, oricine este iertat de Craciun. Oricine este iubit de Craciun. Oamenii se iubesc unii pe altii de Craciun.

In 2009 am inghetat momentul, am pus "Stop" inainte de febra Craciunului, si am dat "Play" abia dupa Revelion. Pentru a ma proteja. Pentru a nu repeta 2008, cand durerea si suferinta mi-au ridicat privirea la cer, implorand:

"Doamne Dumnezeule, as vrea sa existi si sa-mi indeplinesti o dorinta, mi-as dori de Craciun sa am familia langa mine, macar doar pentru un sarut si un zambet. Este tot ce-mi doresc."

Dar nu exista. Stiam ca nu exista, dar uneori simti sa spui cu voce tare ce te doare, vrei sa ceri socoteala cuiva sau sa te rogi cuiva. Sa-ti spui durerea si dorinta catre cineva, fie si imaginar. Daca mi-as inventa un prieten imaginar si as vorbi cu el, as fi considerat nebun. Si plus ca acesta trebuie sa aiba putere, sau macar iluzia unei puteri. Ce e ruga fara speranta? Doar un regret. Doar o durere.

"Isus Cristos este mantuitorul nostru." - se spune. Si este adevarat. Aparitia lui, existenta lui netagaduita ca si "invisible-buddy" au schimbat "jaluirea" de durere in ruga de speranta. Speranta in loc de durere. Te mantuiesti de regret, de suferinta. Pentru cei cu credinta mantuirea exista, e un beneficiu psihologic. Chiar si cand mori, poti muri cu regret si durere, sau poti muri cu speranta si impacat.

Pentru cei fara credinta, cei ca mine, nu exista decat o singura mantuire. Autosugestia pana la prag de schizofrenie. Un zambet mincinos, dar macar e un zambet.

2010 - pentru mine ar putea fi anul nebunului.

/

Balcanika

(fragmente, part2)

...................................

Revin la acadelele bunicii.... Imi storc creierii de cateva zile sa-mi aduc aminte cum le numea in tatareste... 

Stiu ca din tot orasul, de la doctorite pana la profesoare, toata crema orasului, culta si educata, veneau la bunica si ii dadeau comanda de baclavale si acadele. Cred ca facea cam 50-60 kg pe zi, o adevarata industrie. Cand era cald scotea afara o masa peste care aseza un blat mare de marmura. Avea 2, le mai folosea bunicul la bastirma, o pastrama presata.

Asa... Deci topea zahar in putina apa, apoi o intindea pe marmura aceea si inainte de a se intari, cand inca mai era fierbite, lua si tragea de compozitia aia ca la aluatul pentru impletite, pana se albea. Daca vroia s-o coloreze punea ... - nu stiu ce punea, de fapt - as vrea sa cred ca nu era colorant, ci sirop de fructe.

Intindea cilindrii lungi din compozitie, grosi de 1,5-2cm, apoi taia cu foarfeca. Ca sa fie mai aspectuoase sau sa identifice aroma din ele, separat facea alte betisoare mici colorate ce le lipea de cele groase... astfel ca acadelele aveau dungi colorate. Copiilor ne placeau cele proaspete (caramel), mestecam la ele ca la guma de mestecat. Nu intelegeam de ce le lasa la zaharisit, adica se uscau si prindeau gaurele pe interior, ce se strabateau dintr-o parte in alta, precum tunelul intr-un munte. Deveneau sfarimicioase si nu mai erau la fel de bune. De unde sa stim, noi copii, ca exact asta era calitatea lor, le faceau potrivite pentru cafea.

Scriam candva despre spectacolul servirii unei cafele la bunica:

<<Tot ritualul, ce a facut din acadele bunicii un brand in orasul respectiv, era sa iei o acadea intre dinti si sorbeai cafea turceasca prin ea, facuta la nisip, neindulcita. Sorbirea zgomotoasa a cafelei fierbinti prin acadea nu mai era o rusine, sau un atentat la bunele maniere, ci chiar un "must", o obligatie, o traditie. Ca si cum ai bea un suc cu paiul, dar lichidul impumuta din dulceata ei, explozie de aroma si esenta a cafelei. Inclusiv cafeaua, nu era oricum. De la vaporeni sau cine stie prin ce fel, obtinea cafea verde, neprajita. Cand nu avea verde, cea normala o mai prajea odata intr-o tigaie mai speciala, de se imprastia mirosul pana la primarie, ca veneau lucratoarele de acolo salivand de pofta. O macina cat stia ea si mai avea un secret pentru caimac: amesteca o lingura de cacao la fiecare kilogram de cafea.

Bunica transformase rutina obisnuita a unei cafele intr-o experienta balcanica. Intai iti excita simtul olfactiv, apoi pofta prin metoda pavlovista de a-ti arata ritualul prepararii. Dupa ce gustai cafeaua ei, orice cafea bauta apoi (pe atunci se obisnuia doar la ibric, chiar si in restaurante), devenea mai buna numai prin amintirea starii de bine si a placerii cu care se poate bea o cafea.

Acum cand ma gandesc, imi dau seama ca pentru acele femei era ca o evadare din cotidianul romanesc, ca o plimbare pe alte meleaguri. Mai ales ca bunica vorbea in dezacorduri, cu accentul turco-tataresc. Pe atunci eu credeam ca ele vin doar pentru a li se ghici in cafea. Avea talentul asta. Cum eu nu credeam in asa ceva, de cate ori apareau damele vorbind mieros: "Tanti Shukuryan, am venit sa bem o cafea turceasca cum numai dumneata faci.", in sinea mea spuneam: "Mincinoaselor, ati venit sa va citeasca in cafea. Sa nu v-apucati acum sa dati comanda de baclavale, sa ma puna pe mine sa sparg si sa curat la nuci."

Uram sa curat nuci, ca ma intepam si ma usturau degetele. Dar mereu bunica ma recompensa. Si orice aveam nevoie, ea imi rezolva. O babuta cu basma pe cap, cu haine ponosite, se plimba cu mine de mana pe holurile spitalului cand aveam nevoie, sau pe oriunde in administratie, inclusiv la BIG (Alimentara) cand bagau cateodata pepsi si-mi dadea bani sa-mi fac pofta, dar nu apucam de cozi. Aceasta babuta deschidea usi fara sa spuna "Sesam" ca in povestea lui Ali Baba. Mie imi era rusine ca era prost imbracata, dar felul in care oameni importanti isi inseninau privirea cand o vedeau, simteam un mare respect si ca e o onoare ca erau vizitati in persoana de ea, toate acestea ma faceau sa ma simt mandru, protejat si iubit.

Era bunica mea, Ukanani. Numai eu ii spuneam asa.>>

Mda. Nu-mi placea sa curat nuci. Sau cand ma punea sa pazesc pestele de pisici. Uff, mi-am adus aminte.

Facea bunica un peste marinat ce depasea cu mult ceea ce noi cunoastem acum sub numele de ansoa.

Eu stiu ca era hamsie, sau stavrid, un peste mic, oricum. Il curata si il intindea la soare, pe hartie de impachetat asezata in tavi, pe multe mese. Iar eu eram responsabil cu paza, supravegheam curtea cu nuiaua sa nu vina pisicile. Deasupra,  pe sarma de intins rufe ce se intindea pe toata curtea, era insirat sugiucul (ghiudemul). Dupa ce usca pestele, il punea in borcane la marinat, cu ulei, otet, dafin, boabe de piper. Nu exista eveniment fara asemenea delicatesa la aperitiv.

Aperitivul de la aniversari, nunti, botezuri continea negresit: ghiudem uscat de casa taiat felii subtiri, bastirma de vita, peste marinat, ardei capia copt la borcan in suc propriu, branza veche de oaie din putinile bunicului, care le ingropa si daca nu aveau 2 ani vechime nu le deschidea. Dar cand o facea, se simtea mirosul pana in Bulgaria. Era o poveste in familie, ca un bulgar varstnic, slabit de ani, cauta sa-si gaseasca linistea eterna. A murit impacat, multumindu-i lui Uluc Babai ca s-a indurat sa scoata branza, altfel se chinuia.

M-am apucat de scris povesti.

Zi de noiembrie

Jurnal...

19.11.2010

Bucuresti

De doua zile nu am vorbit cu nimeni. In sensul ca nu am scos un cuvant, nu am avut cui.

E trist sa te bucuri in singuratate, e mai trist decat sa suferi. Sa razi singur, cand vezi ceva comic la tv; sau cand iti vine o idee nastrusnica.

Ori poate e normal. Nu mai stiu.

Nea Pandele este un vecin de la etajul 9. Soarta l-a lasat fara un picior. Incerc sa trec dincolo de handicapul lui, sa vad ce fel de om este, pentru ca sentimentul de compasiune fata de situatia lui apare automat, nu-ti da ragaz sa-i cunosti personalitatea. Am descoperit un om spiritual, educat peste infatisarea lui, ce prefera sa citeasca o carte in loc sa piarda timpul la tv. Un om ce viata l-a invatat sa fie umil, numai el stie cat a suferit pana s-a obisnuit cu ce a devenit, din cauza unui accident stupid.

Stiu ca are un fiu, nu l-am vazut niciodata. Nu l-am intrebat de relatia cu baiatul, nici cum a ajuns sa detina o garsoniera in bloc. Nu am pus intrebari despre viata lui, asa cum nici mie nu mi-ar fi placut.

Gatesc in fiecare zi. De fiecare data cand fac ciorba sau supa, ori o mancare gatita mai speciala, are portia lui. Urc la el, ii las mancarea, sunt bucuros si mandru sa-l aud cum imi lauda calitatile gastronomice. "Domnule, imi mai aduce lumea mancare, dar dumneata faci mancaruri deosebite, dar atat de gustoase... si e prima oara cand mananc asa ceva... Esti de meserie?"

Eh, nea Pandele, este prima oara cand ma intrebi ceva din curiozitate. Ii zambesc si-i raspund ca nu sunt, dar imi place sa gatesc si sunt gurmand, mananc doar ce imi place. Si mi-a venit un gand, de ce vin sa-i las mancare si fug, de parca nu as dori ca prezenta mea de om intreg sa-l faca sa se simta janic?

"Nea Pandele," ii zic "imi aduc si mie sa mancam impreuna. Oricum e fierbinte, pana ma intorc e numai bine."

In fata omului necajit reactionam in mod contrar. Avem mila si-i oferim ceva material, bani sau mancare. Nu pentru a-i face lui bine, ci noua. Atunci cand oferim mila ne simtim mai bine, ca am facut o fapta buna. Dam pomana si fugim, de parca necazul ar fi molipsitor. Este adevarat, ca un om necajit te deprima, iti umbreste ziua. Nea Pandele, ca si mine, tanjea dupa o conversatie cu un om.

Nea Pandele, amandoi avem cate un handicap. Doar ca la matale se vede mai bine.

/

Violenta este ultimul refugiu al incompetentei

"Violenta este ultimul refugiu al incompetentei." - Isaac Asimov, seria Fundatia.

Pentru barbati:

5 haidamaci cu ceafa lata. Despre unul din ei deja stiam ca are 900kg forta in pumn, adica puterea unei masini ce te plezneste cu viteza, concentrata pe zece centimetrii patrati. Acesti oameni isi cunosc bine forta, sunt constienti de puterea care o au. Si stiu cum sa te inspaimante daca asta este scopul lor. Iti rup o mana, un picior, cam ce vor ei. Alteori se plictisesc sau nu sunt atenti si-ti rup gatul. Dau din umeri, accident, se mai intampla.

Nu stiu daca vreun barbat isi poate inchipui teama, panica ce te cuprinde si te blocheaza, sindromul victimei ascultatoare. Daca nu ai trecut prin asta, nu poti intelege pe deplin. Are un impact psihologic atat de mare, incat ai impresia ca iesi din corpul tau si privesti din exterior. Dar durerea te trezeste. Neputinta te inspaimanta.

Daca reusesti sa scapi cu viata, fiecare junghi ce-l simti la schimbare de vreme iti aduce aminte. Simti rusine. La fiecare vorba spusa cu ton ridicat ai atac de panica, simti ca nu mai poti respira, ca se termina aerul. O astfel de experienta te marcheaza pe viata. Si daca se mai repeta vreodata este mult mai terifiant, sentimentul de nesiguranta nu te mai paraseste niciodata.

Dar pe langa teama, panica, nesiguranta... cea mai aspra e rusinea. Si pierderea increderii in sine.

Cam asta simte o femeie in fata unui barbat violent.

......................................

/

"Am simtit teama, panica, nesiguranta, si... rusine"

"Te uiti in ochii lui si nu mai vezi nimic. Absolut nimic in afara de ura si furie."

"E foarte greu sa recunosti ca esti atat de slab incat sa accepti asta. Iti dai seama ca un barbat este agresiv din modul in care iti vorbeste."

- Ana Maria Georgescu, despre agresiunile violente in relatia de cuplu, suferite de pe urma lui Florin Chilian

Am fost pe dincolo. Nu e nimic acolo.

Nu am plecat de tot din incapatanare.

Dar vai, ce teama de cand m-am intors...

Ca acum stiu. Nu e nimic dincolo.

Fericirea e plictisitoare

Resemnarea ne face propriul inamic. Nu resemnarea cu sens de acceptare, ci resemnarea cu sens de capitulare.

S-a obisnuit sa fumeze in bucatarie savurand aceste momente de liniste de la sfarsitul zilei, isi pune ordine in ganduri. Triseaza pentru a se simti bine, alunga ce o intristeaza, optand pentru a se concentra pe ce ii intareste moralul. O practica care in timp a facut-o sa nu mai deosebeasca adevarul, si-a creat propria realitate, una cu care i-ar sta bine.

Ii este teama sa se intrebe daca este fericita. Trebuie sa fie. Este imperios sa fie mai fericita ca inainte, altfel isi va pierde pentru totdeauna increderea in sine si va avea o viata searbada, plina de regrete. A fost atat de important incat s-a autosugestionat ca este, chiar de la inceput, sa nu sufere. Drogul mental, sa iti impui si sa traiesti fericita, indiferent ce se intampla cu viata ta, oricat de evidenta este minciuna sau afecteaza pe cei din jur. Trebuie sa fie fericita.

Ce e fericirea? Ce facem cu ea?

Fericirea este atunci cand esti multumita de viata ta si te bucuri pentru asta?

A fost multumita cu viata ei, avea si linistea dupa care tanjeste acum. Se simtea in siguranta. Dar cum se intampla, o viata fericita devine plictisitoare, fiecare zi se intampla la fel. Te bucuri de persoanele dragi, dar asta ai facut si ieri. Esti multumita ca ce-ti propui se realizeaza, dar cand se intampla de fiecare data devine rutina. De atunci, ii este teama de incertitudini. Nici macar nu stia ca e fericita, simtea asa... o amorteala; ca nu mai traieste, ca i s-a oprit viata in loc.

Oare si-a nenorocit viata? S-a rasfatat cu un om atat de bun, il va cauta in fiecare barbat. Sunt atat de rari, esti norocoasa daca intalnesti unul. Al doilea deja e un miracol, nu prea se intampla. Dar atunci nu stia, avea prea putina experienta in convietuirea cu un barbat. Una e sa-i iubesti, alta e sa traiesti cu ei.

Si acum, pentru a nu-si recunoaste esecul propriilor decizii, a invatat sa gaseasca trairi in sentimente false. Are nevoie atat de mult, incat a uitat ca-s false. Trebuie sa sa fie fericita...

"Ce face el, oare?!"

Si stinse tigara cu nervozitate.

"De ce sufar de fiecare data cand ma gandesc la el? De-aia il urasc. De-aia trebuie sa fiu fericita... Sunt fericita.Sunt fericita.Sunt fericita... Il urasc ca am pierdut sentimentul de siguranta de cand l-am parasit... Sunt fericita. Suunt fericita... Sunt cea mai fericita... Gata, de maine nu ma mai gandesc la el... Sunt fericita..."

Golind scrumiera se minti pentru a putea adormi:

"Macar traiesc linistita."

- fragment nerevizuit din "Vizionarul"

Adrian Paunescu

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.

Aveam douazeci si-un pic de ani. Turnu-Magurele, in casa unui necunoscut. Eu si prietenii mei aveam o traditie in fiecare an, faceam un tur al neamurilor si al locurilor natale, vizite la bunici, unchi, locuri in care am copilarit. Ne cunosteam obirsia si traditiile ce ne-au influentat pana am devenit barbati. Chiar, ce vremuri... Ce pasiune... Acum pare pueril si demodat pentru contemporani, pentru mine sunt amintiri placute ce ma vor urma, sunt mandru ca am participat la ele, regret ca nu am mai facut-o.

Ne faceam repede prieteni prin partea locului. Nu se stie cum - dupa ce am golit un butoi de vin direct din canea, nu a mai stiut nimeni cum - am ajuns in casa unui teleoltean sadea. Cu cana de zaibar in mana am inteles altfel muzica si versurile lui Tudor Gheorghe (Daca Dunare n-aveam / Jiul Dunare-l faceam...), iar cand am devenit mai profunzi ne-am adunat in jurul cartii lui Adrian Paunescu si in liniste am ascultat pe unul din noi recitand poeziile lui. Cu jaluzelele trase, rusinati parca de sinceritatea ce o scotea din noi, pana si de nationalismul (dragostea de tara) din cele patriotice.

Pana la urma mi-a spus unul din prietenii meii:

- Tu ne vezi pe noi? Zici ca suntem un grup de legionari intr-o casa conspirativa. Nu e decat poezie. Ce a ajuns lumea asta... Suntem un grup de barbati duri, toti dintre noi suntem luptatori, murim in transee la o adica, de-asta am rezistat atatia ani ca prieteni. Si ne ascundem, de parca faptul ca suntem impresionati de versuri, si arta in general, ne face mai putini duri. Ridica jaluzelele, deschide ferestrele, imi place Paunescu, ca si Eminescu, si sa-i dea Dumnezeu sanatate! Sa auda lumea ca bem in cinstea unui personaj istoric in viata! Baga, Ciorule, zici ca esti neam cu Cioran.

Adrian Paunescu si o cana de zaibar ne-au gasit sufletele, ne-au intarit fratia.

Sa-i fie tarana usoara!

Nu cred ca are dreptul o dragoste sa moara
Ca intre doua bestii, tacut si indecent,
Si fara un adio si un avertisment,
Si fara o urare de drum, elementara

- Casa de nebuni -

A fost iubire ? Sau minciuna lunga?
Te rog da voie gandului curat
Din departarea mea sa te ajunga
La orice nume azi te-ai fi mutat.

Un telefon uitat si o adresa...
Aud ca suferi si traiesti urat
Si-ti cureti zilnic cuvenita lesa
Si tu, cu mana ta, ti-o pui la gat.

- Fosta iubire -

Ne cunoastem copiii?

O aniverasare, o sarbatoare, un eveniment… este o zi ca oricare alta daca nu ai alaturi persoanele importante pentru tine. Nu are legatura cu subiectul, dar mi-a venit s-o scriu.

De la spectacolul de sfarsit de an, organizat de gradinita fetitei mele cu copiii, nu-mi da pace un gand. Ca nu ne cunostem copii indeajuns.

Am constatat cum parintii erau placut surprinsi, in transa de fericire si multumiti de talentul copiilor lor in a recita poezii, in a interpreta o piesa de teatru sau in dans. Multi erau veniti cu camerele de filmat, au fost atat de stupefiati incat au uitat sa inregistreze evenimentul. Chipul lor deborda de fericire.

Rutina ne agata, ne dedicam propriilor planuri si atunci cand bugetul de timp liber ar trebui dedicat copiilor nu avem rabdarea necesara sa intram in lumea lor, sa intelegem cum gandesc, mai mult ne manifestam autoritar pentru a-i determina sa faca ce e bine, sa faca ce credem noi ca e corect.

Mai interesant si mai palpitant este sa te faci prietenul copilului tau. Cand te aproprii de el, prin joaca, prin provocari, prin discutii de nivelul lui, incepi sa intelegi cum gandeste, poti corecta usor cand greseste. Cu blandete si in joaca. O atitudine permanent autoritara il indeparteaza si este temator in a-si exprima ideile, parerile. Are o continua frica sa nu greseasca, face totul cu automatism. Scopul unui exercitiu al mintii este sa ramana ceva in urma, sa-l educe.

Cand intri in lumea lui, cand faci parte din ea, se va deschide parintelui si-l va considera prietenul lui, educatia nici nu mai e un scop, se intampla oricum pentru ca va fi influentat de o gandire mai antrenata decat a lui. Educatia devine un scop atunci cand e o problema; trebuie sa aibe loc natural, de la sine.

Pe de alta parte iti traiesti o noua copilarie. Este o destindere facuta cadou de copii. Ne amintim cu totii ca atunci cand eram copii nu aveam griji, ne bucuram sinceri. Zambesc si acum cand imi amintesc cum interpretam un personaj din fanteziile Printesei. Imi este dor de detasarea cu care dansam dupa coregrafia inchipuita de ea.

La fiecare „task” dat de gradinita sau scoala putem exersa impreuna, de parca a fost desemnat amandoura. Cu atitudinea ca ne straduim impreuna, ca ne vin ideile impreuna, ba chiar mai multe sunt realizarea copilului. Tu doar sa intorci directia atunci cand se indeparteaza, sa lasi sa-si exprime orice idee pana cand apare cea mai potrivita si sa insisti asupra ei.

Pentru toate acestea trebuie timp, dar mult mai putin decat s-ar crede. Doar ca la fiecare „Nu e bine!” sa urmeze si o explicatie. La fiecare cerinta sa ai rabdare sa dai si o explicatie.

Cand programul tau nu se potriveste cu ce-si doreste, nu-i ucide sperantele. Explica-i programul tau, de ce este prioritar, ca apoi sa-si doreasca in functie de ceea ce este posibil. Va invata sa discearna singur pe viitor.

Un copil va inlocui repede dezamagirea unei interdictiii cu entuziasmul unei alte dorinte posibile.

Dar ce stiu eu... Am fost deposedat de acest exercitiu, il exersez rar, cand e posibil. Este doar ceea ce mi-as fi dorit.

Stam si ma uitam la acei parinti ce erau surprinsi de copii lor si ma gandeam ca eu cunosc fiecare miscare, stiam tot ce urmeaza din repertoriul fetitei mele.

Parinti, nu numai copii trebuie sa faca parte din viata voastra, ci si voi trebuie sa traiti in viata copiilor!

Cel mai important lucru

Am trecut printr-o alta experienta ce se acumuleaza in mine...

Am fost bolnav. Aproape de inconstienta, la granita intre cedare si teama de moarte. Am simtit o presiune mare in capul meu, ca atunci cand avionul pierde brusc din altitudine, dar mult mai exploziva. M-a luat in somn. Singura rezistenta a fost ca mor singur si nu stie nimeni nimic de mine.

In miez de noapte, ora 3...

Am pus mana pe telefon sa-mi sun un prieten sa vina sa ma duca la spital. Si atunci am crezut ca a venit momentul... Cu o ultima ratiune am gandit ca e usa incuiata la intrare, am avut puterea sa ajung la ea si din instinct am deschis-o, bucuros ca am reusit sa ajung. De parca s-a deschis o cale de acces intre restul lumii si singuratatea mea. Nu stiu cand m-am imbracat, pasaportul a fost actul ce l-am agatat in graba si m-am trezit pe strada, singur pe bulevard, injurand ca nu trece nici un taxi.

Momentul nr.2. M-am lungit pe o masina binecuvantand-o ca se afla acolo, dar fara putere de a o lovi sa-i sune alarma. Inconstienta durat o secunda... poate doua... posibil mai mult, nu stiu. Restul e film fragmentat in memorie. Mi-era ciuda ciuda ca mor singur, ca un caine pe strada. Nici macar nu-mi mai doream sa traiesc pentru ca iubesc viata, mai puternica a fost rusinea.

Tin minte ca i-am zis taximetristului: "Uite, astia sunt banii de cursa, asta este actul meu de identitate, du-ma la urgenta la Municipal ca e mai aproape. Daca pic inconstient pana acolo, asta e telefonul meu, sunati pe oricine."

Mi s-a parut ca dureaza o vesnicie. Acum, cand incerc sa-mi reamintesc, taximetristul a fost cumsecade. Nici nu stiu daca mi-a luat banii. Spitalul m-a mai linistit putin, am avut incredere ca daca e ceva de salvat, ei o pot face. M-am prezentat la receptie si i-am spus femeii:

- Doamna, mi-as dori sa fiu mai constient decat sunt acum, dar ceea ce mi se intampla m-a epuizat. Acesta este pasaportul meu, este documentul de identificare ce l-am luat in graba, va rog sa chemati pe cineva. M-am tinut sa ajung aici, dar acum parca as lesina putin..."

Si am lesinat. Cred. Acelasi film fragmentat, am ajuns la "Socare" cum spun ei. Mi-au dat o fisa, mi-au facut EKG si alte teste, am trecut pe la neurologie, etc. Nimic de diagnosticat. Bineinteles ca s-a instalat si panica.

"Atac de panica" - zice una.

"Doamna... domnisoara...domnita... Atunci cand simti ca mori cred ca ti-e un pic teama, intri in ceva panica. Atacul de panica este un efect la ce mi se intampla, eu am venit pentru cauza."

Mi-au bagat ceva intravenos, dar presiunea deja ma lasa. Probabil un calmant. Chiar am intrebat: "Ce mi-ati dat, doamna? Fie ca-mi face bine, sau fie ca-mi face rau, poate e bine sa stiu daca ma va intreba un doctor altadata..."

Hmm... Cica nu trebuie sa stiu ca oricum nu pot face rost. Un cocktail de calmante, se asteptau sa dorm. Dar eram fericit ca am scapat de cele trei momente, incat nu am avut astampar, am inceput sa glumesc cu ele, cred ca am adunat toate muierile de acolo. Totusi, mi-aduc aminte ca ma miram cat de linistit e spitalul la ora aia, eram chiar singurul caz, de obicei e aglomeratie, doar e Municipalul. Clar ca nu mi-a disparut charisma. Si am tot povestit, naiba stie ce... Pana m-au gonit ca trebuiau sa plece acasa.

Uff, printesa mea, ce dor imi e de tine....

Dar nu vreau sa ma vezi asa.

Ce simte omul cand crede ca a venit momentul? O mare parare de rau. Si teama. Dar cel mai mult o parere de rau, despartirea suprema. In primul rand am simtit un dor apasator de fetita mea. Acum imi explic de ce muribunzii au puterea sa amane momentul si cer sa vada persoanele pe care le iubesc cel mai mult. Ca apoi sa cedeze nefiintei de parca s-ar duce la somn.

O moarte usoara este atunci cand ai alaturi persoanele iubite, te cuprinde o liniste si curajul de a ceda.

Nu as fi vrut sa scriu despre moarte, dar aproape de ea am descoperit ce a fost mai important pentru mine. O experienta care cred ca m-a marcat, in timp ce ma durea dorul de fetita, mi-au trecut prin minte toate femeile ce le-am iubit. Parca le multumeam pentru momentele de fericire ce le-am trait cu ele, am realizat ca asta e tot ce conteaza la final. Si toate asa cum se vorbeste, intr-o secunda. Nu mi-a trecut chiar toata viata prin fata ochilor, ci doar momentele cand am iubit, eram iubit. Si am avut un regret, mi-a parut rau ca le-as fi putut aduce mai multa fericire. Regret ca nu stiam atunci ce stiu acum: dragostea e cel mai important lucru din viata.