Adrian Paunescu

Si totusi există iubire
Si totusi există blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si mă tem.

Aveam douazeci si-un pic de ani. Turnu-Magurele, in casa unui necunoscut. Eu si prietenii mei aveam o traditie in fiecare an, faceam un tur al neamurilor si al locurilor natale, vizite la bunici, unchi, locuri in care am copilarit. Ne cunosteam obirsia si traditiile ce ne-au influentat pana am devenit barbati. Chiar, ce vremuri... Ce pasiune... Acum pare pueril si demodat pentru contemporani, pentru mine sunt amintiri placute ce ma vor urma, sunt mandru ca am participat la ele, regret ca nu am mai facut-o.

Ne faceam repede prieteni prin partea locului. Nu se stie cum - dupa ce am golit un butoi de vin direct din canea, nu a mai stiut nimeni cum - am ajuns in casa unui teleoltean sadea. Cu cana de zaibar in mana am inteles altfel muzica si versurile lui Tudor Gheorghe (Daca Dunare n-aveam / Jiul Dunare-l faceam...), iar cand am devenit mai profunzi ne-am adunat in jurul cartii lui Adrian Paunescu si in liniste am ascultat pe unul din noi recitand poeziile lui. Cu jaluzelele trase, rusinati parca de sinceritatea ce o scotea din noi, pana si de nationalismul (dragostea de tara) din cele patriotice.

Pana la urma mi-a spus unul din prietenii meii:

- Tu ne vezi pe noi? Zici ca suntem un grup de legionari intr-o casa conspirativa. Nu e decat poezie. Ce a ajuns lumea asta... Suntem un grup de barbati duri, toti dintre noi suntem luptatori, murim in transee la o adica, de-asta am rezistat atatia ani ca prieteni. Si ne ascundem, de parca faptul ca suntem impresionati de versuri, si arta in general, ne face mai putini duri. Ridica jaluzelele, deschide ferestrele, imi place Paunescu, ca si Eminescu, si sa-i dea Dumnezeu sanatate! Sa auda lumea ca bem in cinstea unui personaj istoric in viata! Baga, Ciorule, zici ca esti neam cu Cioran.

Adrian Paunescu si o cana de zaibar ne-au gasit sufletele, ne-au intarit fratia.

Sa-i fie tarana usoara!

Nu cred ca are dreptul o dragoste sa moara
Ca intre doua bestii, tacut si indecent,
Si fara un adio si un avertisment,
Si fara o urare de drum, elementara

- Casa de nebuni -

A fost iubire ? Sau minciuna lunga?
Te rog da voie gandului curat
Din departarea mea sa te ajunga
La orice nume azi te-ai fi mutat.

Un telefon uitat si o adresa...
Aud ca suferi si traiesti urat
Si-ti cureti zilnic cuvenita lesa
Si tu, cu mana ta, ti-o pui la gat.

- Fosta iubire -

Ne cunoastem copiii?

O aniverasare, o sarbatoare, un eveniment… este o zi ca oricare alta daca nu ai alaturi persoanele importante pentru tine. Nu are legatura cu subiectul, dar mi-a venit s-o scriu.

De la spectacolul de sfarsit de an, organizat de gradinita fetitei mele cu copiii, nu-mi da pace un gand. Ca nu ne cunostem copii indeajuns.

Am constatat cum parintii erau placut surprinsi, in transa de fericire si multumiti de talentul copiilor lor in a recita poezii, in a interpreta o piesa de teatru sau in dans. Multi erau veniti cu camerele de filmat, au fost atat de stupefiati incat au uitat sa inregistreze evenimentul. Chipul lor deborda de fericire.

Rutina ne agata, ne dedicam propriilor planuri si atunci cand bugetul de timp liber ar trebui dedicat copiilor nu avem rabdarea necesara sa intram in lumea lor, sa intelegem cum gandesc, mai mult ne manifestam autoritar pentru a-i determina sa faca ce e bine, sa faca ce credem noi ca e corect.

Mai interesant si mai palpitant este sa te faci prietenul copilului tau. Cand te aproprii de el, prin joaca, prin provocari, prin discutii de nivelul lui, incepi sa intelegi cum gandeste, poti corecta usor cand greseste. Cu blandete si in joaca. O atitudine permanent autoritara il indeparteaza si este temator in a-si exprima ideile, parerile. Are o continua frica sa nu greseasca, face totul cu automatism. Scopul unui exercitiu al mintii este sa ramana ceva in urma, sa-l educe.

Cand intri in lumea lui, cand faci parte din ea, se va deschide parintelui si-l va considera prietenul lui, educatia nici nu mai e un scop, se intampla oricum pentru ca va fi influentat de o gandire mai antrenata decat a lui. Educatia devine un scop atunci cand e o problema; trebuie sa aibe loc natural, de la sine.

Pe de alta parte iti traiesti o noua copilarie. Este o destindere facuta cadou de copii. Ne amintim cu totii ca atunci cand eram copii nu aveam griji, ne bucuram sinceri. Zambesc si acum cand imi amintesc cum interpretam un personaj din fanteziile Printesei. Imi este dor de detasarea cu care dansam dupa coregrafia inchipuita de ea.

La fiecare „task” dat de gradinita sau scoala putem exersa impreuna, de parca a fost desemnat amandoura. Cu atitudinea ca ne straduim impreuna, ca ne vin ideile impreuna, ba chiar mai multe sunt realizarea copilului. Tu doar sa intorci directia atunci cand se indeparteaza, sa lasi sa-si exprime orice idee pana cand apare cea mai potrivita si sa insisti asupra ei.

Pentru toate acestea trebuie timp, dar mult mai putin decat s-ar crede. Doar ca la fiecare „Nu e bine!” sa urmeze si o explicatie. La fiecare cerinta sa ai rabdare sa dai si o explicatie.

Cand programul tau nu se potriveste cu ce-si doreste, nu-i ucide sperantele. Explica-i programul tau, de ce este prioritar, ca apoi sa-si doreasca in functie de ceea ce este posibil. Va invata sa discearna singur pe viitor.

Un copil va inlocui repede dezamagirea unei interdictiii cu entuziasmul unei alte dorinte posibile.

Dar ce stiu eu... Am fost deposedat de acest exercitiu, il exersez rar, cand e posibil. Este doar ceea ce mi-as fi dorit.

Stam si ma uitam la acei parinti ce erau surprinsi de copii lor si ma gandeam ca eu cunosc fiecare miscare, stiam tot ce urmeaza din repertoriul fetitei mele.

Parinti, nu numai copii trebuie sa faca parte din viata voastra, ci si voi trebuie sa traiti in viata copiilor!

Cel mai important lucru

Am trecut printr-o alta experienta ce se acumuleaza in mine...

Am fost bolnav. Aproape de inconstienta, la granita intre cedare si teama de moarte. Am simtit o presiune mare in capul meu, ca atunci cand avionul pierde brusc din altitudine, dar mult mai exploziva. M-a luat in somn. Singura rezistenta a fost ca mor singur si nu stie nimeni nimic de mine.

In miez de noapte, ora 3...

Am pus mana pe telefon sa-mi sun un prieten sa vina sa ma duca la spital. Si atunci am crezut ca a venit momentul... Cu o ultima ratiune am gandit ca e usa incuiata la intrare, am avut puterea sa ajung la ea si din instinct am deschis-o, bucuros ca am reusit sa ajung. De parca s-a deschis o cale de acces intre restul lumii si singuratatea mea. Nu stiu cand m-am imbracat, pasaportul a fost actul ce l-am agatat in graba si m-am trezit pe strada, singur pe bulevard, injurand ca nu trece nici un taxi.

Momentul nr.2. M-am lungit pe o masina binecuvantand-o ca se afla acolo, dar fara putere de a o lovi sa-i sune alarma. Inconstienta durat o secunda... poate doua... posibil mai mult, nu stiu. Restul e film fragmentat in memorie. Mi-era ciuda ciuda ca mor singur, ca un caine pe strada. Nici macar nu-mi mai doream sa traiesc pentru ca iubesc viata, mai puternica a fost rusinea.

Tin minte ca i-am zis taximetristului: "Uite, astia sunt banii de cursa, asta este actul meu de identitate, du-ma la urgenta la Municipal ca e mai aproape. Daca pic inconstient pana acolo, asta e telefonul meu, sunati pe oricine."

Mi s-a parut ca dureaza o vesnicie. Acum, cand incerc sa-mi reamintesc, taximetristul a fost cumsecade. Nici nu stiu daca mi-a luat banii. Spitalul m-a mai linistit putin, am avut incredere ca daca e ceva de salvat, ei o pot face. M-am prezentat la receptie si i-am spus femeii:

- Doamna, mi-as dori sa fiu mai constient decat sunt acum, dar ceea ce mi se intampla m-a epuizat. Acesta este pasaportul meu, este documentul de identificare ce l-am luat in graba, va rog sa chemati pe cineva. M-am tinut sa ajung aici, dar acum parca as lesina putin..."

Si am lesinat. Cred. Acelasi film fragmentat, am ajuns la "Socare" cum spun ei. Mi-au dat o fisa, mi-au facut EKG si alte teste, am trecut pe la neurologie, etc. Nimic de diagnosticat. Bineinteles ca s-a instalat si panica.

"Atac de panica" - zice una.

"Doamna... domnisoara...domnita... Atunci cand simti ca mori cred ca ti-e un pic teama, intri in ceva panica. Atacul de panica este un efect la ce mi se intampla, eu am venit pentru cauza."

Mi-au bagat ceva intravenos, dar presiunea deja ma lasa. Probabil un calmant. Chiar am intrebat: "Ce mi-ati dat, doamna? Fie ca-mi face bine, sau fie ca-mi face rau, poate e bine sa stiu daca ma va intreba un doctor altadata..."

Hmm... Cica nu trebuie sa stiu ca oricum nu pot face rost. Un cocktail de calmante, se asteptau sa dorm. Dar eram fericit ca am scapat de cele trei momente, incat nu am avut astampar, am inceput sa glumesc cu ele, cred ca am adunat toate muierile de acolo. Totusi, mi-aduc aminte ca ma miram cat de linistit e spitalul la ora aia, eram chiar singurul caz, de obicei e aglomeratie, doar e Municipalul. Clar ca nu mi-a disparut charisma. Si am tot povestit, naiba stie ce... Pana m-au gonit ca trebuiau sa plece acasa.

Uff, printesa mea, ce dor imi e de tine....

Dar nu vreau sa ma vezi asa.

Ce simte omul cand crede ca a venit momentul? O mare parare de rau. Si teama. Dar cel mai mult o parere de rau, despartirea suprema. In primul rand am simtit un dor apasator de fetita mea. Acum imi explic de ce muribunzii au puterea sa amane momentul si cer sa vada persoanele pe care le iubesc cel mai mult. Ca apoi sa cedeze nefiintei de parca s-ar duce la somn.

O moarte usoara este atunci cand ai alaturi persoanele iubite, te cuprinde o liniste si curajul de a ceda.

Nu as fi vrut sa scriu despre moarte, dar aproape de ea am descoperit ce a fost mai important pentru mine. O experienta care cred ca m-a marcat, in timp ce ma durea dorul de fetita, mi-au trecut prin minte toate femeile ce le-am iubit. Parca le multumeam pentru momentele de fericire ce le-am trait cu ele, am realizat ca asta e tot ce conteaza la final. Si toate asa cum se vorbeste, intr-o secunda. Nu mi-a trecut chiar toata viata prin fata ochilor, ci doar momentele cand am iubit, eram iubit. Si am avut un regret, mi-a parut rau ca le-as fi putut aduce mai multa fericire. Regret ca nu stiam atunci ce stiu acum: dragostea e cel mai important lucru din viata.

Azi e ziua mea de nastere

M-am trezit de dimineata cu intentia de a face curat. Apoi m-am intrebat de ce, ca nu vine nimeni...

Am lasat calculele deoparte si am lasat loc surprizelor, nu stii ce-ti aduce viata. Asa ca ma pregatesc pt oricine, chiar si numai pentru mine.

Deja e frumos afara. Sper ca toata lumea sa aibe o zi senina; si meteorologic si in suflet. Nimic rau sa nu se intample in lume. De ziua mea.

/

O tuica, o acritura, un spritz

Din ciclul food4single....

Timpul conservelor. Pregatirea pentru iarna, intre 2 shpritzuri.

Cam asta mancam

Eu si Hank Moody

Mi-e dor de Californication.

Este serialul ce a venit la momentul potrivit, mi-a aruncat in fata realitatea vietii mele de atunci, incat m-a facut sa-mi doresc sa traiesc altfel. Am vazut prima serie intr-o noapte, speriat ca mi-am recunoscut viata acolo, cu fiecare amanunt.

Aceeasi varsta, aceeasi situatie, acelasi prieten chel, obsedat sexual si libidinos, ce ma baga in tot felul de aventuri sexuale. Am recunoscut nepasarea fata de sine a proaspatului burlac, ce incearca sa-si recapete increderea bucurandu-se de atractia ce o are asupra femeilor, ce inca isi iubeste fosta sotie, ce nu se poate adapta cu noul lui statut. Am inteles sentimentul de vinovatie a esecului in fata copilului. Un film ce povestea despre viata mea, m-a adus la realitate. O realitate vazuta din extern, din interior mi-o justificam, m-a facut sa inteleg mai bine cum traiesc si ce traiesc.

Am urat-o pe Karen, fosta sotie. O femeie frumoasa, desteapta, dar lipsita de sex-appeal. Era lipsita de sexualitate pentru ca probabil nu-l mai iubea, nu vedeam dorinta aia in ochii ei. Chiar si in scenele de sex parea o femeie ce-si joaca un rol. Am urat-o pentru ca este genul ce s-a trezit deodata nemultumita, si va fi vesnic nemultumita pe viitor, pentru ca oricat va dori sa-si refaca viata nu va mai simti magia care a simtit-o cu Hank Moody. Se minte ca poate avea o viata linistita, dar de fapt se indeparteaza cu mult de ceea ce avea, mai ales de ceea ce si-ar fi dorit.

Apoi m-am gandit la ex-a mea. M-am surprins ca mi-e mila de ea, va purta stigmatul esecului pe viata, va fi nemultumita pe veci. Linistita, da. Dar niciodata multumita. Pentru ca ceea ce am trait impreuna nu se mai poate trai, asa cum tineretea nu se intoarce. Am urat-o si pe ea.

Am analizat-o lucid si detasat. Ce rost mai avea s-o iubesc? Nu a avut puterea sa lupte. E frumoasa, dar ii lipseste dorinta din ochi. Nu fata de mine, fata de orice barbat, a pierdut simtul sexualitatii de cand s-a hotarat sa-si traiasca propriul personaj inchipuit, pentru ca multumirea de sine nu-i vine decat atunci cand bifeaza. In schimbul trairii unui rol prestabilit, nu a unei vieti traite, asa cum iti vine. Am urat-o mai mult pentru asta, pentru ca nu ma asteptam sa ajunga asa, nu pentru ca s-a despartit de mine.

La ce sa o mai iubesc? M-am gandit la femeile ce le-am cunoscut dupa ea, cele de care imi aduc aminte, cam toate au insemnat ceva pentru mine. Fiecare in felul ei m-a atras cu ceva. Intrucat nu aveam in gand mari relatii, atractiile au fost de cele mai multe ori sexuale. Nu neaparat frumoase ca o prajitura, ci cu o dorinta interioara, traind ceea ce fac cu pasiune.

Am inteles de ce o ocolesc cu privirea de fiecare data. Realitatea din ochii ei nu vreau sa ma dezamageasca, ca nu e de fapt femeia ce o iubeam atat de mult. Stiu asta, mi-a cazut ceata de pe ochi, dar e bine sa ramana asa, acolo in trecutul meu.

Dar o urasc pe Karen. Cum pentru propriul esec il acuza pe Hank Moody, cum nu poate face aceste acuzatii decat reprosand lucruri banale, cerandu-i ce nu-i sta in comportament, de parca nu l-ar cunoaste. Un om care nu este punctual de felul lui, intarzie de fiecare data cu 5-10 minute, dar in schimb este cel mai grijuliu tatic ce il cunosti. Nu-i poti reprosa in permenenta lipsa de punctualitate. Nu cand ani de zile l-ai acceptat asa. Este doar o razbunare. Pentru dezamagire, pentru sentimentul esecului, dar incorect manifestata.

Karen a lui Hank Moody, te urasc.

Ma intreb ce i s-a mai pregatit lui Hank in sezonul urmator.

Inca mai exista sfinti...

Inca mai exista sfinti.

Cred ca am trait in alta lume, nu am auzit de povestea Kassandrei, am inteles ca e mai veche. Este drama unei fetite de 2 ani si jumatate batuta in mod repetat cu salbaticie, ca un ritual. Doctorii nu au reusit sa gaseasca particica a corpului nelovita, spatele intreg era o carne vie. Puroiul i-a mancat oasele mainilor si a unui picior, nu le mai are. Tot corpul era ars cu tigara. A ajuns la spital deoarece bunica ei a aruncat-o de la etajul 3. O leguma, nici un doctor nu-i mai dadea o sansa.

A fost salvata de Dana Rotariu.

Dana si Iosif Rotariu, doi oameni ce au avut un impact psihologic asupra mea, au schimbat ceva, nu pot sa explic in cuvinte deoarece inca nu mi-am revenit, mi-au aratat ca ma insel. Inca mai exista sfinti in lume. Pe langa cei doi copii ai lor, au infiat un baietel dependent de insulina. O mare responsibilitate. Si parca nu era de ajuns, au salvat-o pe Kassandra si au infiat-o. Au platit 24 de interventii chirurgicale, fetita mai are nevoie de 3. Puterile lor financiare s-au epuizat, dar ei inca mai lupta pentru Kassandra.

O fetita care la 3 ani inca se mai trezea cu cosmaruri noaptea suspinand si implorand: "Va rog, nu ma trimiteti inapoi." La aceasta varsta constientiza ca este o problema pentru oricine. Un copil ce a invatat sa zambeasca pentru ca doi oameni au dovedit ... nu stiu sa descriu sufletul lor...

Nu sunt bogati. Au inca 3 copii, din care unul adoptat, dependent de insulina. Imi inchipui grija care iti sta pe creier ca acesta sa ia insulina la timp. Pe langa asta s-au dedicat pentru Kassandra, ca sa mearga din nou, sa zambeasca, sa se bucure, sa simta o familie...

Inca mai exista sfinti.

/

"A da" vs "a darui". Si "a primi". (part 2)

Fragmente de corespondenta:

(am prostul obicei de a posta corespondente intime, dar cred in ceea ce scriu, o fac din suflet. Sunt doar idei si opinii, fiecare sa si le judece singur.)

Orice sport devine extrem cu timpul... obisnuiam sa ma indop de adrenalina prin diverse sporturi pana mi-am rupt o clavicula si un omplat.

Mi-a trecut, m-am reparat fara problema, dar nu ma mai simt asa sigur pe mine. Asa ca am decis sa fac miscare prin sporturi mai pasnice, piciorul l-am scrantit la fotbal. Se va repara si el, viata merge mai departe.

Cam asa e si cand te scrantesti sentimental. Prinzi o nesiguranta pe viitor si cauti optiuni mai putin periculoase. Dar uite ca viata nu tine cont de asta, daca te arzi, te arzi oricum, asa ca nu are rost sa-ti refuzi cum iti place sa traiesti viata.

Vei incerca sa-l intelegi prin alti barbati, atunci cand nu poti sa-l intelegi pe cel ce tocmai a plecat. Cum spuneam pe blog, seamana cu nesiguranta care o ai ca atunci cand iti pierzi vreun membru intr-un accident, te intrebi cum vei trai in continuare. Omul e adaptabil, in timp invata sa traiasca dupa noile realitati.

Dar sufletul ramane cel schilodit, si numai o persoana cu mult superioara ex-ului te poate vindeca. Dar e greu, timpul nu sta in loc, nu mai ai entuziasmul de atunci, varsta de atunci, increderea de atunci... Pentru asta e nevoie si de o mare deschidere. Va veni o vreme cand te vei ridica nepasatoare de tot si vei spune: "Pana aici!"

.................................................

Ciudat este ca atunci cand ii lasi tot, cand nu vrei sa-i schimbi viata, ii lasi si prietenii comuni. Vine de la sine, cand tu ii eviti ca cealalta parte sa primeasca sprijinul lor. Pana cand devii cel uitat.

Situatia ta e diferita, esti femeie.

Dar trece, te vei schimba, cum altfel nu ai fi facut-o. Vei fi mai inteleapta, mai toleranta, vei stii cu adevarat ce sa apreciezi in oameni.

Construiesti un zid intre sufletul tau si al tuturor. Si ce daca... Mai tarziu o sa-ti pui un punct de control foarte drastic care sa legitimeze pe oricine vine in vizita, pana cand cineva va ramane.

Atunci cand ti-e teama inseamna ca inca iti mai pasa de tine.

Exista un post acolo, ceva despre a da, a darui, a primi... Nu cred ca am reusit sa exprim exact ce vroiam sa specific.

Atunci cand dai ceva, cand investesti in cineva, te astepti sa primesti si inapoi.

Cand daruiesti, este un bun plecat si ramane acolo unde l-ai oferit. Fara regrete, fara asteptari.

Si a primi, sa stii sa primesti. Chiar sa iei. Cel ce ti-a oferit este mai fericit decat atunci cand tu primesti natural, nonsalant. Cand te bucuri de ceea ce primesti, stie ca ceea ce ofera este apreciat.

Adica:

In sex, de exemplu. Oamenii ce iubesc sunt atenti la cealalta persoana, sa-i fie bine, cauta sa o multumeasca, sa o duca in extaz, celalalt e mai important decat propria persoana.

Atunci cand inveti sa si primesti, iti distribui atentia, catre celalalt si catre tine. Cand vrei sa ai orgasm, apoi sa-l ai. Sa te concentrezi pe primit, sa fi receptor nu doar transmitator, sa ceri chiar. Sa fi o egoista, celalalt nu exista decat pt a-ti da starea de bine, sa-l indrumi, sa-i ceri, fara ingradiri, fara pudoare, fara rusine. Si cand ai orgasmul, celalalt devine cel mai increzator si multumit om de pe planeta.

Unele persoane invata greu asta, cand au orgasm parca se simt vinovati ca ei traiesc un extaz, si celalalt nu. Isi demonstreaza iubirea prin preocuparea pt celalalt, nu se mai considera pe sine. Acestia/acestea mint cel mai des ca s-au simtit bine. In felul lor au dreptate, extazul celuilalt ii face sa prinda incredere, dar il deposedeaza de exact acelasi sentiment: increderea in sine. In viata, in relatie ... e la fel: nu pricep cum de s-a intamplat o despartire, dupa toate cate au oferit. Nu au stiut sa si primeasca, celalalt s-a simtit nesigur.

Invata sa primesti, acum e momentul. Ceilalti exista pentru tine, pentru a te folosi de ei. Suna incorect. Dar decat sa stai ascunsa dupa un zid, evitand cel mai mic contact sufletesc, cu o continua senzatie de vulnerabilitate, mai bine te refaci prin dominatie. Nu-mi fac probleme, din cauza suferintei traite vei avea intelegere, toleranta, afectivitatea va fi aceeasi, dar va fi pentru folosul tau. Daca vei darui, va fi pentru ca asa vrei tu, fara sa te astepti ca trebuie sa primesti ceva inapoi, ca un imprumut recuperat; si daca vei invata sa primesti, nu exista pierderi, doar multumiri de sine. Sentimentale.

In ciuda...

Un bun prieten m-a pus sa fac paste ca-i e pofta. Si nu a mai ajuns. Eu la cine ma laud acum? Mai ales ca le-am facut beteag de un picior. Luxat/scrantit/rupt, ne dumirim dupa radiografie. Unele sporturi ajung cu timpul sa devina prea extreme.